Educaţia sentimentală

O lumină opacă se lăsa din cele trei cupole; dar uşa deschisă trimitea orizontal un fluviu de lumină albă, care atingea toate capetele descoperite; şi în aer, la jumătatea înălţimii naosului, plutea o umbră, străbătută de reflexul aurăriilor care decorau nervu­ra medalioanelor şi frunzele capitelurilor.

Frédéric, ca să se distreze, asculta imnul Dies irae; privea asis­tenţa, încerca să vadă picturile de sus care reprezintă viaţa Magdalenei. Din fericire, Pellerin veni lângă dânsuì şi începu imediat o lungă disertaţie despre fresce. Bătu clopotul. Ieşiră din biserică.

Dricul, împodobit cu draperii până jos şi cu pene înalte, o luă către cimitirul Le Père Lachaise, tras de patru cai negri cu coama împletită, cu penaje pe cap şi acoperiţi până la copite de mari val­trapuri brodate cu argint. Vizitiul, cu cizme de călărie, avea o pălă­rie în trei colţuri de po care cădea un văl lung. Cordoanele erau ţinute de patru personaje: un chestor al Camerei deputaţilor, un membru al consiliului general din Aube, un delegat al huilei – şi Fumichon, ca prieten. După caleaşca defunctului veneau şi douăspre­zece trăsuri de doliu. Invitaţii, în urmă, umpleau mijlocul bulevar­dului.

Trecătorii se opreau ca să vadă cortegiul; femei cu copii în braţe se urcau pe scaune; şi oameni care beau bere în cafenele apăreau la ferestre, cu un tac de biliard în mână.

Drumul era lung; şi – ca la mesele ceremonioase la care eşti mai întâi rezervat şi apoi expansiv – curând toată lumea deveni volubilă. Nu se vorbea decât despre refuzul Camerei la propunerea de alocaţie a Preşedintelui. Domnul Piscatory se arătase prea aspru, Montalembert "magnific, ca de obicei", şi domnii Chambolle, Pidoux, Creton, în sfârşit, toată comisia ar fi trebuit să urmeze, poate, părerea domnilor Quentin Beauchard şi Dufour¹³⁹.

Aceste convorbiri continuară şi pe strada, Roquette, mărginită de prăvălii, unde nu se vedeau decât lanţuri de mărgele colorate şi rondele negre cu desene şi litere de aur, ceea ce le făcea să semene cu nişte peşteri pline de stalactite şi ou magazine de faianţă. În faţa grilajului cimitirului însă, tontă lumea tăcu brute.

Mormintele se înălţau printre copaci, coloane sfărâmate, pira­mide, temple, dolmene, obeliscuri, cavouri etrusce cu porţi de bronz. În unele se zăreau un fel de budoaruri funebre, cu fotolii rustice şi scaune pliante. Pânze de păianjen atârnau ca nişte zdrenţe de lan­ţurile urnelor; şi praful acoperea buchetele de panglici de mătase şi crucifixele. Pretutindeni, între balastre, pe morminte, coroane de imortele şi candelabre, glastre, flori, discuri negre cu litere de aur, statuete de ghips: băieţei şi fetiţe sau îngeraşi ţinuţi în aer de o sârmă; unii aveau chiar un mic acoperiş de zinc deasupra capului. Cabluri enorme din fire de sticlă negre, albe şi albastre coborau de pe pietrele de mormânt până pe lespezi, cu unduiri largi, ca nişte şerpi boa. Soarele bătea peste ele făcându le să scânteieze între crucile de lemn negru; si dricul înainta pe aleile largi, pavate ca străzile unui oraş. Din când în când, osiile trosneau. Femei în genunchi, târându şi rochia pe iarbă, vorbeau încet cu morţii. Roto­coale de fum se înălţau din frunzişul tiselor. Erau ofrande părăsite, deşeuri care erau arse.

Groapa domnului Dambreuse era în vecinătatea lui Manuel¹⁴⁰şi a lui Benjamin Constant . Terenul coboară acolo într o pantă abruptă. Sub picioare ai vârfuri de copaci verzi; mai departe, coşu­rile de pompe de incendiu, apoi oraşul cel mare, întreg.

Frédéric putu să admire peisajul în timpul discursurilor.

Primul fu în numele Camerei deputaţilor, al doilea, în numele Consiliului general din Aube, al treilea, în numele Societăţii carboni­fere din Saône et Loire, al patrulea, în numele Societăţii de agricul­tură din Yonne; şi mai fu altul, în numele unei Societăţi filantro­pice. În sfârşit, erau să plece când un necunoscut începu să citească un al şaselea, în numele Societăţii anticarilor din Amiens.

Şi toţi profitară de ocazie pentru a tuna şi fulgera împotriva socialismului, a cărui victimă căzuse domnul Dambreuse. Specta­colul anarhiei şi devotamentul său faţă de ordine îi scurtaseră zilele. Îi slăviră inteligenţa, cinstea, generozitatea şi chiar tăcerea lui ca reprezentant al poporului, căci dacă nu era orator, avea în schimb acele calităţi solide, de o mie de ori prefera­bile etc... cu toate cuvintele obligatorii: "Sfârşit prematur, – regrete eterne; – cealaltă patrie, – adio, sau mai degrabă nu, la revedere!"

Pământul amestecat cu pietre căzu pe coşciug; şi nu avea să se mai vorbească niciodată despre el pe lume.

Se mai vorbi puţin coborând de la cimitir; şi lumea nu se sfia în aprecieri: Hussonnet, care trebuia să scrie o dare de seamă a înmormântării în ziare reluă chiar, în glumă, toate discursurile, căci la urma urmei, acest Dambreuse fusese unul dintre sperţarii cei mai distinşi ai ultimei domnii. Apoi trăsurile de doliu conduseră pe burghezi la afacerile lor; ceremonia nu fusese prea lungă; se felici­tau pentru asta.

Frédéric, obosit, se duse acasă.

A doua zi, când se prezentă în casa Dambreuse, fu anunţat că doamna lucra jos, în birou. Mapele, sertarele erau deschise unele peste altele, registrele de socoteli aruncate la dreapta şi la stânga; un sul de líârţoage cu titlul: "Recuperări disperate" – era pe jos: Frédéric fu gata să cadă peste el şi îl ridică. Doamna Dambreuse nu se vedea, îngropată în fotoliul cel mare.

– Ei bine? Unde eşti? Ce se întâmplă?

Ea se ridică dintr o singură mişcare.

– Ce se întâmplă? Sunt ruinată, ruinată! Mă auzi?

Domnul Adolphe Langlois, notarul, o chemase la biroul lui şi îi comunicase un testament, scris de soţul ei înainte de căsătorie. Lăsa totul Cécilei; şi celălalt testament era pierdut. Frédéric păli. Poate că nu căutase bine?

– Dar priveşte! spuse doamna Dambreuse, arătându i apar­tamentul.

Cele două case de bani erau căscate, sparte cu lovituri de topor. Răsturnase pupitrul, scotocise dulapurile, scuturase ştergătoarele, când deodată dădu un ţipăt ascuţit, se repezi într un colţ unde zărise o cutiuţă cu broască de aramă; o deschise, nimic!

– Ah, mizerabilul! Eu care l am îngrijit cu atâta devotament.

Apoi izbucni în hohote de plâns.

– E poate în altă parte? zise Frédéric.

– Nu! Era acolo! în casa de bani. L am văzut de curând. L a ars! Sunt sigură!

Într o zi, la începutul bolii, domnul Dambreuse coborâse să dea nişte semnături.

– Atunci a făcut o!

Şi căzu pe un scaun, prăpădită. O mamă în doliu nu e mai deznă­dăjduită lângă leagănul gol decât doamna Dambreuse în faţa caselor de fier căscate. În sfârşit, durerea ei – în ciuda josniciei motivului – părea atât de adâncă, încât Frédéric încercă s o consoleze spunându i că, la urma urmei, nu era redusă la mizerie.

– Ba da, deoarece nu pot să ţi ofer o mare avere!

Nu mai avea decât o rentă de treizeci de mii de livre, fără a socoti casa, care valora cam optsprezece douăzeci de mii, poate.

Cu toate că această avere reprezenta o mare bogăţie pentru Frédéric, era totuşi decepţionat. Adio visuri de viaţă luxoasă! Onoarea îl silea să se însoare cu doamna Danibrcuse. Se gândi o clipă, apoi cu un aer tandru zise:

– Voi avea totuşi persoana ta!

Ea i se aruncă în braţe; şi el o strânse la piept cu o înduioşare în care era şi puţină admiraţie faţă de el însuşi. Doamna Dambreuse, căreia nu i mai curgeau lacrimile, îşi ridică faţa, strălucitoare de fericire şi, luându i mâna izbucni:

– Ah, nu m am îndoit niciodată de tine! Mă bizuiam pe tine!

Această certitudine anticipată despre ceea ce el considera drept o faptă frumoasă nu i plăcu lui Frédéric.

Apoi, îl duse în camera ei şi făcură planuri. Frédéric trebuia acum să parvină. Îi dădu sfaturi admirabile în privinţa candida­turii sale.

Primul punct era să ştie două trei fraze de economie politică. Trebuia să şi aleagă o specialitate, crescătoria de cai, de exemplu, să scrie mai multe memorii despre o problemă de interes local, să aibă totdeauna la dispoziţie birouri de poştă sau tutungerii, să facă oamenilor o mulţime de mici servicii. Domnul Dambreuse putea fi luat de model în această privinţă. Astfel, odată, la ţară, a oprit trăsura plină cu prieteni în faţa magherniţei unui cârpaci, a cumpărat pentru musafirii săi douăsprezece perechi de pantofi şi pentru el nişte cizme îngrozitoare – pe care avusese chiar erois­mul să le poarte timp de două săptămâni. Această anecdotă îi înveseli. Îi mai povesti şi altele, cu un nou avânt de graţie, de tine­reţe şi de spirit.

Doamna Dambreuse aprobă ideea unei călătorii imediate la Nogent. Despărţirea lor fu drăgăstoasă; apoi, în prag murmură încă o dată:

– Mă iubeşti, nu i aşa?

– Pentru totdeauna, răspunse el.

Un comisionar îl aştepta acasă cu un bilet scris cu creionul anunţându l că Rosanette năştea.

Fusese atât de ocupat în ultimele zile, încât nu se mai gândise la asta. Rosanette se internase într o maternitate, la Chaillot.

Frédéric luă o trăsură şi se duse acolo.

La colţul străzii Marbeuf, citi pe o tăblie, cu litere mari: "Casă de sănătate şi naşteri ţinută de doamna Alessandri, moaşă diplo­mată, fostă elevă a Maternităţii, autoare a diferite lucrări etc." Apoi, în mijlocul străzii, pe poartă, o mică poartă veche, firma repeta (fără cuvântul naşteri): "Casă de sănătate a doamnei Alessandri", cu toate titlurile ei.

Frédéric sună.

O femeie de serviciu, cu înfăţişare de subretă, îl introduse în salonul în care era o masă de acaju, fotolii de catifea roşu închis si o pendulă sub un glob.

Aproape imediat, doamna apăru. Era o femeie brună, înaltă, de patruzeci de ani, cu talie subţire, cu ochi frumoşi, cu maniere alese. Îi anunţă lui Frédéric fericita naştere a copilului şi îl conduse sus, în camera ei.

Rosanette îi adresă un zâmbet inefabil; şi, copleşită parcă de valurile de dragoste care o înăbuşeau, îi spuse încet:

– Un băiat, e acolo! arătând lângă patul ei un leagăn.

Frédcric desfăcu perdeluţele, şi zări, printre rufele aìbe, ceva de un roşu gălbui, foarte încreţit, care mirosea rău şi scâncea.

– Sărută l!

Răspunse, ca să şi ascundă dezgustul:

– Dar mi o frică să nu i fac vreun rău!

– Nu! Nu!

Atunci îşi sărută copilul, din vârful buzelor.

– Cum îţi seamănă!

Şi, cu braţele ei slăbite, se atârnă de gâtul lui, cu o efuziune de sentimente cu totul neobişnuită.

Îşi aminti de doamna Dambreuse. Îşi reproşa ca un fapt mon­struos trădarea acestei biete fiinţe, care iubea şi suferea cu toată sinceritatea firii ei. Câteva zile stătu lângă ea, până seara.

Rosanette era fericită în casa asta discretă; obloanele dinspre faţadă erau mereu închise; camera ei, tapetată cu cretonă de culoare deschisă, dădea spre o grădină mare; doamna Alessandri, al cărei singur defect era că cita ca prieteni intimi pe medicii cei mai iluştri, o înconjura cu atenţii; tovarăşele ei erau aproape toate domnişoare din provincie, care se plictiseau, neavând pe nimeni care să vină să le vadă; Rosanette observă că o invidiau, şi i o spuse lui Frédé­ric cu mândrie. Totuşi, trebuiau să vorbească încet; pereţii despăr­ţitori erau subţiri şi toată lumea era cu urechile la pândă, cu tot zgomotul neîncetat al pianelor.

Era, în sfârşit, gata să plece la Nogent, când primi o scrisoare de la Deslauriers.

Se prezentau doi candidaţi noi, unul conservator, celălalt de stânga; un al treilea, oricine ar fi fost, n avea nici o şansă. Era vina lui Frédéric, care lăsase să treacă momentul potrivit, ar fi trebuit să vină mai devreme, să se agite. "N ai fost văzut nici măcar la adunările agricole!" Avocatul îl critica de lipsa lui de legătură cu ziarele. "Ah! Dacă ai fi urmat, odinioară, sfaturile mele! Dacă am fi avut o foaie tipărită a noastră!" Stăruia în această problemă. Dealtfel, multe persoane care ar fi votat pentru el, din consideraţie pentru domnul Dambreuse, aveau să l părăsească acum. Deslau­riers era dintre aceştia. Nemaiavând nimic de aşteptat de la capita­list, îl abandona pe protejatul lui.

Frédéric duse scrisoarea doamnei Dambreuse.

– N ai fost la Nogent? întrebă ea.

– De ce întrebi?

– L am văzut pe Deslauriers acum trei zile.

Aflând de moartea soţului ei, avocatul venise să i restituie notele în legătură cu huila şi să i ofere serviciile sale ca om de afaceri. Toate acestea îi părură ciudate lui Frédéric; şi ce făcea prietenul lui acolo?

Doamna Dambreuse vru să ştie ce făcuse de când se despărţiseră.

– Am fost bolnav, răspunse el.

– Ar fi trebuit să mă anunţi, cel puţin.

– O, nu merita osteneala; dealtfel, avusese o mulţime de încurcă­turi, întâlniri, vizite.

Din clipa aceea, duse o existenţă dublă, dormind cu regulari­tate la Mareşală şi petrecând după amiezele la doamna Dambreuse, în aşa fel încât nu i rămânea decât o oră de libertate în mijlocul zilei.

Copilul era la ţară, la Andilly. Se duceau să l vadă în fiecare săptămână.

Casa doicii se afla în partea de sus a satului, în fundul unei curţi întunecate, cu un puţ, cu paie pe jos, cu găini ici şi colo, cu o şaretă pentru cărat zarzavaturi sub şopron. Rosanette îşi săruta întâi cu frenezie odrasla; şi, cuprinsă de un fel de delir, mergea de colo colo, încerca să mulgă capra, mânca pâine neagră, aspira mirosul gunoiului, din care voia să ia puţin într o batistă.

Apoi făceau plimbări lungi; ea intra în pepiniere, rupea crengi de liliac care atârnau peste ziduri, striga: "Hi, măgăruş!" măgari­lor care trăgeau un cărucior, se oprea să admire printre garduri unele grădini frumoase sau, altădată, doica lua copilul, îl puneau la umbră sub un nuc; şi cele două femei înşirau ore întregi cele mai plicticoase nerozii.

Frédéric, lângă ele, contempla pătratele de vii de pe coastă, din care se ridica coroana unui copac din loc în loc, cărările prăfuite ca nişte panglici cenuşii, casele alcătuind pete albe şi roşii în ver­deaţă; uneeri fumul unei locomotive se întindea orizontal la poalele dealurilor acoperite de frunziş, ca o pană de struţ uriaşă, al cărei vârf uşor se destrăma.

Apoi ochii îi cădeau iarăşi asupra fiului său. Şi l închipuia tânăr, avea să fie tovarăşul lui; sau va fi poate un prost, un nenorocit în orice caz. Faptul că era copil nelegitim îl va apăsa totdeauna; mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut, şi Frédéric murmura: "Bietul copil!" cu inima încărcată de o tristeţe de neînţeles.

Adesea pierdeau ultimul omnibuz. Atunci doamna Dambreuse îl certa pentru nepunctualitatea lui. El inventa o întâmplare.

Trebuia să inventeze ceva şi pentru Rosanette. Ea nu înţelegea ce făcea el serile, şi când trimitea la el acasă, nu era niciodată acolo! Într o zi, când era totuşi în apartamentul lui, veniră amândouă aproape în acelaşi timp. El o făcu să plece pe Mareşală şi o ascunse pe doamna Dambrense, spunând că trebuia să sosească mama lui.

Curând începu să se distreze cu aceste minciuni; repeta uneia jurământul pe care l făcuse cu puţin înainte celeilalte, le trimitea două buchete la fel, le scria în acelaşi timp, apoi făcea comparaţii între ele; mai era şi a treia veşnic prezentă în gândul lui. Imposibili­tatea de a o avea pe ea îi justifica perfidiile, care îi aţâţau plăcerea, prin alternare; şi cu cât o înşela pe una din ele, cu atât ea îl iubea mai tare, ca şi cum dragostea lor se încălzea reciproc şi, într un fel de emulaţie, fiecare voia să l facă s o uite pe cealaltă.

– Admiră încrederea mea! îi spuse într o zi doamna Dambreuse, despăturind o hârtie în care cineva o prevenea că domnul Moreau trăia conjugal cu o oarecare Rose Bron: "Asta i domnişoara de la curse, oare?"

– Ce absurditate! rosti el. Lasă mă să văd.

Scrisoarea, scrisă cu litere romane, nu era semnată. Doamna Dambreuse, la început, tolerase această metresă care acoperea adul­terul lor. Dar, pasiunea ei crescând, îi ceruse să rupă legătura, lucru pe care Frédéric îi spusese că l a făcut de mult; şi când el sfârşi cu protestele, ea îi răspunse, clipind din ochii în care strălucea o privire asemenea unui vârf de pumnal sub muselină.

– Ei, şi cealaltă?

– Care cealaltă?

– Soţia faianţarului.

El ridică din umeri, cu dispreţ. Ea nu stărui. Dar, după o lună, cum vorbeau despre cinste şi lealitate, şi el se lăuda pe sine (întâmplător, din precauţie), ea îi spuse:

– E adevărat, eşti cinstit, nu te mai duci pe acolo.

Frédéric, care se gândea la Mareşala, murmură:

– Unde?

– La doamna Arnoux.

El o rugă să i mărturisească de unde avea această informaţie. De la ajutoarea ei de croitoreasă, doamna Regimbart.

Deci, ea îi cunoştea viaţa, şi el nu ştia nimic despre viaţa ei!

Totuşi, descoperise în cabinetul ei de toaletă miniatura unui domn cu mustăţi lungi. Era oare acelaşi despre care i se povestise mai de mult o vagă poveste de sinucidere? Dar n avea nici un mijloc să afle mai mult! Şi, dealtfel, la ce bun? Inimile femeilor sunt ca acele mici scrinuri cu sertare secrete, încastrate unele în altele; te străduieşti, îţi rupi unghiile, şi găseşti în fund o floare uscată, fire de praf – sau nimic! Şi apoi, poate că se temea să nu afle prea multe.

Ea îl făcea să refuze invitaţiile unde nu se putea duce cu dânsul, îl ţinea lângă ea, se temea să nu l piardă; şi în ciuda acestei legături din ce în ce mai strânse, deodată se deschideau prăpăstii între ei, pentru lucruri neînsemnate, aprecierea unei persoane, a unei opere de artă.

Ea avea un fel de a cânta la pian corect şi dur. Spiritualismul său (doamna Dambreuse credea în transmigraţia sufletelor) nu o împiedica să şi ţină admirabil socotelile. Era trufaşă cu oamenii de serviciu; ochii ei rămâneau uscaţi în faţa zdrenţelor săracilor. Un egoism naiv izbucnea în locuţiunile ei obişnuite: "Ce mi pasă mie? Aş fi prea bună! Ce nevoie am eu!" şi mii de fapte mărunte, greu de analizat, odioase. Ar fi ascultat la uşi; desigur, minţea şi la spovedanie. Din spirit de dominaţie, îi ceru lui Frédéric să o întovărăşească duminica la biserică. El se supuse şi îi purtă cartea de rugăciuni.

Pierderea moştenirii o schimbase mult. Acea înfăţişare mâhnită pe care lumea o atribuia morţii domnului Dambreuse o făcea inte­resantă; şi, ca altădată, primea mult. De la insuccesul electoral al lui Frédéric, dorea pentru ei doi o legaţie în Germania, de aceea, primul lucru de făcut era să se supună ideilor dominante.

Unii doreau Imperiul, alţii domnia casei de Orléans¹⁴¹ alţii pe contele de Chambord¹⁴², dar toţi erau de acord în privinţa urgenţei descentralizării, şi propuneau mai multe mijloace, ca de pildă: să împartă Parisul într o mulţime de străzi mari ca să formeze sate, să transfere la Versailles sediul guvernului, să ducă şcolile la Bourges, să suprime bibliotecile, să încredinţeze totul genera­lilor de divizie; şi preamăreau pe ţărani, omul ignorant având în chip natural mai mult bun simţ decât ceilalţi! Urile se înmulţeau: ura împotriva învăţătorilor şi a cârciumarilor, împotriva claselor de filosofie, a cursurilor de istorie, împotriva romanelor, a vestelor roşii, a bărbilor lungi, împotriva oricărei independenţe, oricărei manifestări individuale; căci trebuia "proclamat principiul auto­rităţii"; să l pună în aplicare oricine, să vină de oriunde, numai să fie Forţa, Autoritatea! Conservatorii vorbeau acum ca Sénécal. Frédéric nu mai înţelegea nimic; şi regăsea la fosta sa metresă aceleaşi cuvinte, debitate de aceiaşi oameni!

Saloanele femeilor uşoare (de atunci datează importanţa lor) erau un teren neutru, unde se întâlneau reacţionarii de categorii sociale diferite. Hussonnet, care se deda la ponegrirea gloriilor con­temporane (bun lucru pentru restaurarea Ordinei), inspiră Rosanettei pofta să aibă şi ea, ca altele, salonul ei; el avea să relateze în gazete despre acele întâlniri; şi îi aduse întâi un om serios, pe Fumichon; apoi apărură Nonancourt, domnul de Grémonville, domnul de Larsillois, fost prefect, şi Cisy, care acum era agronom, breton din ţara de jos şi mai mult decât oricând, creştin.

Mai veneau, în afară, de aceştia, şi foşti amanţi ai Mareşalei, ca baronul de Comaing, contele de Jumillac şi alţii; libertatea atitudinilor lor îl jignea pe Fiédéric.

Ca să se afirme ca stăpân, ridică nivelul de trai al casei. Anga­jară un groom, schimbară locuinţa şi cumpărară mobile noi. Aceste cheltuieli erau necesare pentru a face să pară căsătoria mai puţin disproporţionată cu averea lui, care se micşora înspăimântător. Şi Rosanette nu înţelegea nimic din toate acestea.

Burgheză declasată, îi plăcea gospodăria, un mic interior liniş­tit. Totuşi, era mulţumită să aibă şi ea o "zi de primire"; acum, vorbind de cele asemeni cu ea, spunea: "Femeile acelea"; voia să fie "o doamnă de lume" şi credea că este. Îl rugă să nu mai fumeze în salon, încercă să l facă să postească, pentru că aşa era elegant.

Se înşela singură, cu seriozitatea asta, şi chiar înainte de a se culca, se prefăcea melancolică, aşa cum la uşa unui cabaret creşte un chiparos.

Frédéric descoperi cauza acestei atitudini: visa la căsătorie – şi ea! Frédéric era exasperat. Dealtfel, îşi amintea de apariţia ei la doamna Arnoux şi îi era necaz pe ea din pricină că îi rezistase atât de muìt.

Totuşi căuta mereu să ştie care îi fuseseră amanţii. Rosanette îi tăgăduia pe toţi. Frédéric fu cuprins de un fel de gelozie. Îl ener­vau cadourile pe care le primise, sau pe care le primea încă; şi, pe măsură ce fondul fiinţei ei îl irita tot mai mult, o poftă a simţuri­lor, aprigă şi bestială, îl mâna către ea, iluzii de o clipă care se sfârşeau cu ură.

Cuvintele, vocea, zâmbetele ei, totul ajunsese să i displacă, mai cu seamă privirile, ochii aceia de femeie veşnic limpezi şi stupizi. Câteodată era atât de exasperat, încât ar fi privit o murind fără nici o emoţie. Dar cum să te superi pe ea? Era de o blândeţe care te scotea din fire.

Deslauriers se ivi iar şi explică lunga lui şedere la Nogent spunând că negocia un birou de avocat. Frédéric fu fericit să l revadă; era cineva! Îl luă al treilea în tovărăşia lor.

Avocatul cina la ei uneori şi, când erau mici neînţelegeri, lua totdeauna parte Rosanettei, astfel încât Frédéric îi spuse odată:

– Ei, culcă te cu ea dacă ţi face plăcere! Atât de mult dorea o întâmplare care să l descotorosească de dânsa.

Pe la mijlocul lui iunie, Rosanette primi o somaţie prin care dom­nul Athanase Gautherot, portărel, îi punea în vedere să achite patru mii de franci datoraţi domnişoarei Clémence Vatnaz; în caz contrar, va veni a doua zi să pună sechestru.

Într adevăr, din cele patru poliţe iscălite, numai una fusese plătită; banii pe care i avusese de atunci încoace împliniseră alte nevoi.

Alergă la Arnoux. El locuia în cartierul Saint Germain, şi por­tarul nu ştia strada. Se duse la diferiţi prieteni, nu găsi pe nimeni şi se întoarse deznădăjduită. Nu voia să i spună nimic lui Frédéric, temându se ca această nouă complicaţie să nu dăuneze căsătoriei lor.

A doua zi dimineaţă, domnul Athanase Gautherot se prezentă însoţit de doi acoliţi, unul palid, cu figura vicleană, cu o mutră mă­cinată de invidie, celălalt cu guler înalt şi cu pantaloni cu elastic foarte întins, cu un degetar de tafta neagră la degetul arătător; – şi amândoi, dezgustător de murdari, cu gulerul slinos, cu mânecile redingotelor prea scurte.

Şeful lor, un bărbat foarte frumos, spre deosebire de ei, începu să se scuze de misiunea lor penibilă, privind de jur împrejur aparta­mentul "plin de lucruri frumoase, pe cuvântul meu!" Şi adăugă: "în afara celor asupra cărora nu pot pune sechestru". La un gest al lui, cei doi agenţi dispărură.

Atunci, complimentele lui continuară, mai îndrăzneţe. Putea cineva să creadă că o persoană atât de... încântătoare, nu avea un amic serios! O vânzare publică, la licitaţie, era o adevărată neno­rocire! Nu te mai refaci niciodată. Încerca să o sperie; apoi, văzând o emoţionată, luă dintr o dată un ton părintesc. Cunoştea lumea, avusese de a face cu atâta alte doamne; şi, înşirându le numele, exa­mina tablourile de pe pereţi. Erau tablouri care îi aparţinuseră lui Arnoux, schiţe de Sombaz, acuarele de Burrieu, trei peisaje de Dittmer. Rossanette nu cunoştea, evident, preţul lor. Domnul Gau­therot se întoarse către ea: