Educaţia sentimentală

Louis Blanc¹²⁰, după Fumichon, avea o casă mare în strada Saint Dominique şi refuza să o închirieze muncitorilor.

– Ledru Rollin¹²¹ mergând la vânătoare pe domeniile Coroanei: iată un lucru cum nu se poate mai ciudat, zise Nonancourt.

– Are datorii de douăzeci de mii de franci la un giuvaergiu! adăugă Cisy; – şi unii pretind chiar...

Doamna Dambreuse îl întrerupse.

– Vai, ce urât e să vă înfierbântaţi pentru politică! Un tânăr, pfui! Ocupaţi vă mai bine de vecina dumneavoastră!

Apoi, oamenii serioşi atacară ziarele. Arnoux le apără; Frédé­ric se amestecă şi el, numindu le case de comerţ la fel cu celelalte. Cei care le scriau, în general, erau imbecili sau flecari; pretinse că îi cunoaşte şi răspunse cu vorbe sarcastice la sentimentele generoase ale amicului său. Doamna Arnoux nu înţelegea că se răzbuna astfel pe ea.

În timpul acesta, Vicontele îşi storcea creierii ca s o cucerească pe domnişoara Cécile. Mai întâi făcu pe artistul, criticând forma ca­rafelor şi gravura cuţitelor. Apoi vorbi de grajdurile sale, de croi­torul său şi de lenjerul său; în sfârşit ajunse la capitolul religie şi găsi ocazia să declare că era un credincios practicant.

Martinon se pricepea mai bine. Cu o voce monotonă, şi privind o mereu, îi lăuda profilul de pasăre, părul de un blond fad, mâinile prea scurte. Tânăra fata, urâtă cum era, se delecta sub ploaia de com­plimente.

Nu se mai auzea nimic, toţi vorbeau tare. Domnul Roque voia ca Franţa să fie guvernată cu o "mână de fier". Nonancourt regreta că eşafodul politic fusese desfiinţat. Ar fi trebuit omorâţi în masă toţi ticăloşii aceia!

– Sunt nişte laşi, zise Fumichon. Nu văd nici o bravură în fap­tul de a te ascunde îndărătul unei baricade!

– Tocmai, în legătură cu asta, vorbeşte ne de Dussardier! zise domnul Dambreuse întorcându se către Frédéric.

Bravul comis era acum un erou, ca Sallesse, ca fraţii Jeanson, ca femeia Péquillet¹²² etc.

Frédéric, fără să se lase rugat, povesti fapta prietenului său; ceea ce îi dărui şi lui parcă un fel de aureolă.

Fireşte, acum fiecare relata diferite acte de curaj. După părerea diplomatului, nu era greu să înfrunţi moartea, dovadă cei care se bat în duel.

– Putem să l întrebăm pe Viconte, de exemplu, zise Martinon.

Vicontele se făcu roşu ca focul.

Comesenii îl priveau; şi Louise, mai mirată decât ceilalţi, mur­mură:

– Ce a fost?

– A dat înapoi în faţa lui Frédéric, spuse încet Arnoux.

– Ştii ceva, domnişoară? întrebă îndată Nonancourt; şi îi spuse răspunsul doamnei Dambreuse, care, înclinându se puţin, începu să l privească pe Frédéric.

Martinon nu aşteptă întrebările Cécilei. Îi arătă că acea afacere se referea la o persoană nedemnă. Tânăra fată se retrase uşor pe scau­nul ei, parcă pentru a fugi de atingerea acestui libertin.

Conversaţia reîncepu. Erau turnate în pahare vinuri vechi de Bordeaux, lumea se însufleţea. Lui Pellerin îi era ciudă pe revolu­ţie din cauza muzeului spaniol, definitiv pierdut. Ca pictor, acest fapt îl mâhnea cel mai mult. La aceste cuvinte, domuul Roque îl interpelă.

– Nu eşti dumneata cumva autorul unui tablou cu totul remar­cabil?

– Poate! Care?

– Reprezintă o doamnă într un costum... ce să zic!... cam... sumar, cu o pungă şi un păun în spatele ei?

La rândul lui, Frédéric se îmbujoră. Pellerin se prefăcea că nu aude.

– Şi totuşi, dumneata eşti acela! Căci era numele dumitale scris jos, şi pe ramă se arăta că tabloul e proprietatea domnului Morean.

Într o zi, când moş Roque cu fiica sa îl aşteptau acasă, văzuseră portretul Mareşalei. Bătrânul îl luase drept un "tablou gotic".

– Nu! spuse Pellerin cu brutalitate; e un portret de femeie.

Martinon adăugă:

– O femeie foarte vie! Nu i aşa, Cisy?

– Ei, eu nu ştiu nimic.

– Eu credeam că o cunoşti. Dar dacă asta te supără, mii de scuze!

Cisy îşi plecă ochii, arătând prin atitudinea lui stânjenită că ju­case un rol jalnic cu ocazia acestui portret. Modelul nu putea fi aşadar decât metresa lui Frédéric. Această convingere fu repede cea a tuturor, şi figurile celor de faţă manifestau clar acest lucru.

"Cum mă minţea!" îşi zise doamna Arnoux.

"De asta m a părăsit!" gândi Louise.

Frédéric îşi închipuia că aceste două întâmplări îl puteau compro­mite; şi, când ieşiră în grădină, îi făcu reproşuri lui Martinon.

Curtezanul domnişoarei Cécile îi râse în nas.

– Ei aş! Deloc! Ţi am făcut mai degrabă un serviciu! Mergi înainte!

Ce voia să spună? Dealtfel, de unde această bunăvoinţă atât de neobişnuită la el? Fără să mai explice nimic, porni spre fundul gră­dinii unde se aşezaseră doamnele. Bărbaţii erau în picioare, şi Pel­lerin, în mijlocul lor, emitea idei. Lucrul cel mai favorabil artelor era o monarhie bine înţeleasă! Epoca modernă îl dezgusta, "dacă n ar fi decât din cauza gărzii naţionale", regreta evul mediu, epoca lui Ludovic al XIV lea; domnul Roque îl felicită pentru opiniile sale, mărturisind chiar că ele îi răsturnau toate prejudecăţile în ceea ce i privea pe artişti. Dar el se depărta repede, atras de vorba lui Fumichon. Arnoux se străduia să demonstreze că erau două feluri de socialism, unul bun şi unul rău. Industriaşul nu vedea această diferenţă, căci el ameţea de furie numai la cuvântul pro­prietate.

– E un drept înscris în natură! Copiii ţin la jucăriile lor, toate popoarele sunt de părerea mea, toate animalele; chiar leul, dacă ar putea vorbi, s ar declara proprietar! Eu, de pildă, domnilor, am început cu un capital de cincisprezece mii de franci! Nu ştiu dacă ştiţi că timp de treizeci de ani m am sculat în fiecare zi la pa­tru dimineaţa! Am făcut pe dracu n patru ca să ajung la averea mea de azi. Şi să vină cineva să mi spună că nu sunt stăpânul ei, că banii mei nu mi aparţin, în sfârşit, că proprietatea e un furt!

– Dar Proudhon¹²³...

– Lăsaţi mă în pace cu Proudhon al vostru! Dacă ar fi de faţă, cred că l aş sugruma!...

Şi l ar fi sugrumat într adevăr. Mai cu seamă după ce bea, Fumichon nu se mai stăpânea; şi faţa lui apoplectică era gata să explo­deze ca un obuz.

– Bună ziua, Arnoux, zise Hussonnet care trecu uşor peste gazon.

Îi aducea domnului Dambreuse prima filă dintr o broşură inti­tulată Hidra, în care boemul apăra interesele unui cerc reacţionar; bancherul îl prezentă în această calitate musafirilor săi.

Hussonnet îi amuză, susţinând mai întâi că negustorii de seu plă­teau trei sute nouăzeci şi doi de puşti ca să strige în fiecare seară: "Lampioane!", apoi bătându şi joc de principiile din '89, de elibe­rarea negrilor, de oratorii de stânga; ajunse până acolo încât îl imită pe "Prudhomme¹²⁴ pe o baricadă" poate dintr o invidie naivă împo­triva acestor burghezi bine hrăniţi. Şarja nu avu mare efect. Figu­rile lor se lungeau.

Dealtfel, nu era momentul să glumească; Nonancourt o spuse, amintind moartea Monseniorului Affre şi pe aceea a generalului de Bréa¹²⁵. Aminteau mereu aceste fapte şi făceau din ele argumente. Domnul Roque declară că moartea Arhiepiscopului era: "tot ce poate fi mai sublim"; Fumichon îl preamărea în deosebi pe militar; şi, în loc să deplângă pur şi simplu aceste două omoruri, discutau care dintre ele trebuia să trezească cea mai mare indignare. Apoi făcură o altă paralelă, între Lamoricière¹²⁶ şi Cavaignac¹²⁷; domnul Dambreuse îl ridică în slăvi pe Cavaignac şi Nonancourt pe Lamori­cière. Nimeni din cei de faţă, afară de Arnoux, nu putuse să i vadă activând. Totuşi toţi formulară o judecată aproape irevocabilă asu­pra faptelor lor. Frédéric nu se pronunţă, mărturisind că nu luptase cu arma n mână. Diplomatul şi domnul Dambreuse îi făcură din cap un semn de aprobare. În adevăr, a fi luptat împotriva insurecţiei însemna a fi apărat Republica. Rezultatul, deşi favorabil, o conso­lida; şi acum când scăpaseră de învinşi, ar fi vrut să scape şi de în­vingători.

Cum ajunseseră în grădină, doamna Dambreuse, luându l de o parte pe Cisy, îl dojenise pentru gafa lui; când îl văzu pe Martinon, îl concedie, apoi voi să afle de la viitorul său nepot cauza glumelor sale pe socoteala Vicontelui.

– Nu există nici o cauză.

– Şi toate astea spre gloria domnului Moreau! Cu ce scop?

– Nici un scop. Frédéric e un băiat drăguţ şi mi e drag.

– Şi mie de asemenea. Să vină încoace. Adu l aici.

După două trei fraze banale, ea începu să i bârfească puţin pe comeseni, fapt care l ridica pe el deasupra celorlalţi. El de aseme­nea spuse câte ceva despre celelalte femei, mod abil de a i face complimente. Din când în când, ea îl lăsa singur, era o seară de pri­mire, soseau mereu doamne; apoi se întorcea la locul ei, şi aşeza­rea cu totul întâmplătoare a scaunelor le îngăduia să nu fie auziţi.

Ea se arătă veselă, serioasă, melancolică şi înţeleaptă. Preocupă­rile momentului n o prea interesau; existau pe lume şi sentimente mai puţin trecătoare. Se plânse de poeţii care denaturează adevărul, apoi îşi ridică ochii la cer, întrebându l numele unei stele.

Printre copaci erau atârnate două trei lampioane chinezeşti; vântul le mişca, raze colorate îi tremurau pe rochia albă. Stătea, ca de obicei, puţin lăsată pe spate în fotoliu, cu un taburet în faţă; se zărea vârful unui pantof de satin negru; şi doamna Dambreuse arunca din când în când câte un cuvânt mai tare, uneori chiar câte un râset.

Aceste cochetării nu l atingeau pe Martinon, ocupat cu Cécile; dar o enervau pe domnişoara Roque, care vorbea cu doamna Ar­noux. Era singura dintre toate aceste femei a cărei atitudine nu i se părea dispreţuitoare. Venise să se aşeze lângă ea; apoi, cedând unei nevoi de a şi descărca inima:

– Nu i aşa că Frédéric Moreau vorbeşte bine?

– Îl cunoşti?

– Da, bine! Suntem vecini, s a jucat cu mine când eram mică.

Doamna Arnoux îi aruncă o privire stăruitoare care însemna: "Nu l iubeşti, cred?"

Privirea tinerei fete răspunse fără să se tulbure: "Ba da!"

– Îl vezi des?

– O, nu! Numai atunci când vine la mama lui. N a venit de zece luni! Făgăduise totuşi că are să se întoarcă mai curând.

– Nu trebuie să crezi prea mult în făgăduielile bărbaţilor, fetiţo!

– Dar pe mine nu m a înşelat!

– Ca pe altele!

Louise se înfiora: "Oare i o fi promis şi ei ceva, din întâmplare?" şi faţa i se crispă de neîncredere şi de ură.

Doamnei Arnoux îi fu aproape frică: ar fi vrut sa nu fi scăpat ultimele cuvinte. Apoi, amândouă tăcură.

Cum Frédéric stătea în faţa lor, pe un scăunel, ele îl priveau, una cu decenţă, cu coada ochiului, cealaltă drept în faţă, cu gura întredeschisă, aşa încât doamna Dambreuse îi spuse:

– Întoarce te, să te vadă mai bine!

– Cine?

– Fiica domnului Roque!

Şi îl tachina cu dragostea acestei tinere provinciale. El se apăra, încercând să râdă.

– Puteţi crede aşa ceva? o urâţică ca asta!

Totuşi simţea o mare plăcere vanitoasă. Îşi amintea de cealaltă serată, aceea de la care plecase cu inima plină de umilinţe; şi respira adânc; se simţea în adevăratul lui mediu, aproape în domeniul său, de parcă toate acestea, chiar şi casa Dambreuse, erau ale lui. Doam­nele formau un semicerc ascultându l; şi, ca să le impresioneze se pronunţă pentru reintroducerea divorţului, care trebuia să se facă atât de uşor încât oamenii să se poată despărţi şi relua la infinit, ori de câte ori ar vrea. Unele voci protestară; altele şopteau; se au­zeau mici izbucniri de glasuri în întuneric, lângă zidul acoperit cu iederă. Era ca un cotcodăcit de găini vesele; şi el îşi dezvolta teoria cu îndrăzneala pe care ţi o dă conştiinţa succesului. Un servitor aduse sub umbrar o tavă încărcată cu îngeţată. Domnii se apropiară. Vorbeau încă despre arestări.

Atunci Frédéric se răzbună pe Viconte făcându l să creadă că va fi poate urmărit ca legitimist. Celălalt obiectă că nici nu ieşise din cameră; adversarul său prezentă nenumărate posibilităţi Neferi­cite; domnii Dambreuse şi de Grémonville ei înşişi se amuzau. Apoi îi făcură complimente lui Frédéric, regretând că nu şi folosea talen­tul întru apărarea ordinei; şi strângerea lor de mână fu cordială. Putea, de acum înainte să se bizuie pe ei. În sfârşit, cum toată lumea pleca, Vicontele se înclină foarte adânc în faţa Cécilei:

– Domnişoară, am onoarea să vă doresc noapte bună.

Ea răspunse cu răceală;

– Bună seara! Dar îi zâmbi lui Martinon.

Moş Roque, ca să continue discuţia cu Arnoux, îi propuse să l conducă până acasă, "ca şi pe doamna", având acelaşi drum. Louise şi Frédéric mergeau înainte. Ea îl luase de braţ; şi, când ajunseră destul de departe de ceilalţi, izbucni:

– Ah! în sfârşit! în sfârşit! Cât am suferit toată seara! Cât sunt de rele femeile acelea! Ce aere dispreţuitoare!

El vru să le apere:

– Mai întâi, puteai să mi vorbeşti când ai intrat, e un an de când n ai mai venit!

– Nu e un an, zise Frédéric, fericit că poate s o prindă cu o gre­şeală de detaliu, ca să le evite pe toate celelalte.

– Fie! Timpul mi a părut lung, asta e! Însă în timpul mesei acesteia oribile, parcă îţi era ruşine de mine! Dealtfel, înţeleg, eu n am, ca ele, ce ţi ar putea plăcea ţie!

– Te înşeli! zise Frédéric.

– E adevărat? Jură mi că nu iubeşti pe nici una din ele!

El jură.

– Şi numai pe mine mă iubeşti?

– Zău!

Această încredinţare o înveseli. Ar fi vrut să se rătăcească pe străzi ca să se plimbe împreună toată noaptea.

– Am fost atât de chinuită acolo! Nu se vorbea decât de bari­cade! Te vedeam căzând pe spate, acoperit de sânge! Mama ta era la pat cu reumatismele ei. Nu ştia nimic. Trebuia să tac! Nu mai pu­team să rabd. Atunci am luat o cu mine pe Catherine.

Şi îi povesti cum plecase, drumul făcut, şi minciuna pe care i o spusese tatălui ei.

– Mă ia acasă peste două zile. Vino mâine seară, ca din întâmplare, şi foloseşte te de împrejurare ca să mă ceri în căsătorie.

Frédéric nu fusese niciodată mai departe cu gândul de căsătorie. Dealtfel, domnişoara Roque i se părea o făptură destul de ridicolă. Ce diferenţă între ea şi o femeie ca doamna Dambreuse! Îi era re­zervat cu totul alt viitor. Azi era sigur de asta; de aceea nu era mo­mentul să se angajeze, dintr o pornire sentimentală, într o hotărâre atât de importantă. Acum trebuia să fie mai realist; şi apoi o revă­zuse pe doamna Arnoux. Totuşi sinceritatea Louisei îl încurca. Îi răspunse:

– Te ai gândit bine la acest demers?

– Cum? strigă ea, îngheţată de surprindere şi de indignare.

El spuse că era o nebunie să te căsătoreşti în acel moment.

– Aşadar nu mă vrei?

– Dar nu mă înţelegi...

Şi porni o vorbărie încurcată, ca s o facă să priceapă că era re­ţinut de consideraţii majore, că avea o mulţime de afaceri, averea lui era compromisă (Louise îi reteza vorba categoric cu câte un cuvânt), în sfârşit că circumstanţele politice se opuneau. Deci, cel mai cuminte era să mai rabde câtva timp. Lucrurile se vor aranja, fără îndoială, cel puţin aşa spera el; şi cum era la capătul argumentelor, se prefăcu că îşi aminteşte brusc că ar fi trebuit să fie la Dussardier încă de două ore.

Apoi, salutându i pe ceilalţi, porni pe strada Hauteville, înconjură teatrul Gymnase, reveni pe bulevard şi urcă în fugă cele patru etaje ale Rosanettei.

Domnul şi doamna Arnoux se despărţiră de moş Roque şi de fiica lui la intrarea în strada Saint Denis. Se întorceau spre casă tăcând; el, obosit de cât vorbise, şi ea, ostenită, sprijinindu se de umărul lui. Era singurul om care arătase sentimente cinstite în tim­pul recepţiei. Se simţi plină de indulgenţă faţă de el. El însă păstra oarecare ciudă pe Frédéric.

– I ai văzut mutra când a fost vorba de portret? Când îţi spu­neam că e amantul ci! Tu nu voiai să mă crezi.

– O, da, n aveam dreptate!

Arnoux, mulţumit de triumful lui, insistă:

– Pun rămăşag chiar că ne a părăsit, adineauri, ca să se ducă la ea. Acum e acolo, sigur! Îşi petrece noaptea cu ea.

Doamna Arnoux îşi trăsese pălăria pe ochi.

– Dar tremuri!

– Mi e frig, răspunse ea.

Îndată ce văzu că tatăl ei adormise, Louise intră în odaia Catherinei şi, zguduind o de umeri, îi porunci:

– Scoală te!... repede! Mai repede! Şi du te să aduci o birjă.

Catherine îi răspunse că nu mai erau trăsuri la ora aceea.

– Atunci mergi tu cu mine!

– Unde?

– La Frédéric!

– Cu neputinţă! De ce?

Voia să i vorbească. Nu mai putea aştepta. Voia să l vadă imediat.

– Ce ţi dă prin gând? Să intri aşa într o casă, în mijlocul nopţii? Dealtfel, acum trebuie să îi adormit.

– Îl trezesc eu.

– Asta nu se cuvine pentru o domnişoară!

– Nu sunt o domnişoară! Sunt femeia lui! Îl iubesc! Haide, pune ţi şalul!

Catherine, în picioare la marginea patului, se gândea. În cele din urmă spuse:

– Nu, nu vreau !

– Ei bine, stai aici. Eu mă duc.

Louise se strecură ca o şopârlă pe scară. Catherine se repezi după ea, o ajunse pe trotuar. Mustrările ei fură inutile; se ţinu după ea legându şi camizola. Drumul i se păru foarte lung. Se plângea că n o mai ţin picioarele ei bătrâne.

– Şi, afară de asta, pe mine n are ce să mă împingă.

Apoi, se înduioşă:

– Mititica mea! N o ai decât pe Catau a ta, vezi?

Din când în când, o apucau iar scrupulele.

– Mă pui să fac lucruri năstruşnice. Dacă s ar trezi taică tău, Doamne Dumnezeule! Numai să nu se întâmple o nenorocire!

În faţa teatrului Variétés, o patrulă de guarzi naţionali le opri. Lunise spuse imediat că se ducea cu dădaca ei în strada Prumfort să aducă un doctor. Le lăsară să treacă.

La colţ, lângă Madeleine, întâlniră o altă patrulă şi, după ce Louise dădu aceleaşi explicaţii, unul dintre cetăţeni spuse:

– E oare pentru o boală de nouă luni, pisicuţo?

– Gongibaud! spuse căpitanul, fără vorbe deocheate în front! Doamnelor, treceţi mai departe!

Cu toată dojana, glumele continuară:

– Petrecere bună!

– Respectele mele doctorului!

– Păzeşte te de lup!

– Le place să râdă, observă cu voce tare Catherine. Sunt tineri!

În sfârşit, ajunseră la Frédéric. Louise trase clopoţelul cu putere, de mai multe ori. Uşa se întredeschise şi portăreasa răspunse la în­trebarea ei:

– Nu!

– Trebuie să se fi culcat!

– Îţi spun că nu! De vreo trei luni nu mai doarme acasă!

Şi ferestruica lojei căzu brusc, ca o ghilotină. Ele stăteau în întu­neric, sub gang. O voce furioasă le strigă:

– Hai, ieşiţi odată!

Uşa se redeschise; şi ieşiră.

Louise simţi că trebuie să se aşeze pe o piatră; şi începu să plângă, cu capul în mâini, fără oprire, din toată inima. Se făcea ziuă, căruţele începeau să treacă.

Catherine o aduse acasă sprijinind o, sărutând o, spunându i tot felul de vorbe bune scoase din experienţa ei. Nu trebuie să te amărăşti aşa pentru un iubit. Dacă ăsta dispare, avea să găsească alţii.

III
După ce entuziasmul Rosanettei pentru guarzii mobili se calmă, deveni mai drăguţă decât oricând, şi Frédéric luă pe nesimţite obi­ceiul să stea la ea.

Clipele cele mai plăcute ale zilei erau dimineaţa pe terasă. Într o bluză de batist şi cu picioarele goale în papuci, ea se învârtea în jurul lui, curăţa colivia canarilor, primenea apa peştişorilor roşii şi făcea grădinărie cu o lopăţică pentru luat jăratic, într o lădiţă cu pământ, din care se înălţa pe zid un spalier de conduru Doamnei. Apoi, rezemaţi în coate de marginea balconului, priveau împreună trăsurile, trecătorii; şi se încălzeau la soare, făceau planuri pentru seară. El pleca pentru cel mult două ore; după aceea se duceau la un teatru oarecare, în avanscenă; şi Rosanette, cu un buchet mare de flori în mână, asculta orchestra, în timp ce Frédéric îi povestea la ureche anecdote şi poveşti galante. Alteori, luau o birjă ca să i ducă la Bois de Boulogne; se plimbau până târziu, chiar până la miezul nopţii. În sfârşit, se întorceau pe la Arcul de Triumf şi pe bulevardul cel mare, adulmecând aerul, cu stelele deasupra capului şi cu toate becurile de gaz aliniate ca un dublu şirag de perle luminoase pierzându se în depărtare.

Frédéric o aştepta întotdeauna când trebuiau să iasă; ea îşi po­trivea îndelung sub bărbie cele două panglici ale pălăriei; şi îşi surâdea în oglinda dulapului. Apoi îşi petrecea braţul sub al lui, silindu l să se oglindească lângă ea.

– Arătăm bine aşa, amândoi alături! Sărmanul meu iubit, te aş mânca!

Frédéric era acum obiectul ei, proprietatea ei. Rosanette avea pe faţă o strălucire continuă, şi totodată o graţie languroasă în mişcări; era parcă mai rotundă, şi fără să poată spune cum, o găsea totuşi schimbată.

Într o zi, Rosanette îi spuse ca pe o veste foarte importantă că domnul Arnoux deschisese un magazin de pânzeturi pentru o fostă muncitoare din fabrica lui; se ducea în fiecare seară acolo, "cheltuia mult, nu mai departe decât săptămâna trecută, îi cumpărase mo­bilă de palisandru."

– De unde ştii? spuse Frédéric

– O, sunt sigură!

Delphine, executând ordinele ei, se informase. Deci îl iubea încă pe Arnoux, dacă se ocupa atâta de el. Frédéric se mulţumi să i răspundă:

– Ce ţi pasă ţie.

Rosanette păru surprinsă de această întrebare:

– Dar îmi datorează bani, canalia! Nu e îngrozitor să l văd întreţinând prostituate?

Apoi, cu o expresie de ură triumfătoare:

– Dealtfel, îşi bate bine joc de el. Are alţi trei amanţi. Cu atât mai bine! Să i mănânce până la ultimul gologan, aş fi încântată!

Arnoux, într adevăr, se lăsa exploatat de femeia din Bordeaux cu indulgenţa iubirilor senile.

Fabrica lui nu mai mergea; toate afacerile erau într o stare de plâns; aşa încât, ca să le pună iar pe linia de plutire, se gândi mai întâi să deschidă un şantan, unde nu s ar cânta decât cântece patri­otice. Dacă ministrul i ar acorda o subvenţie, acest stabiliment ar deveni un focar de propagandă şi, totodată, un izvor de beneficii. Dar după ce se schimbase direcţia politică, asta nu mai era cu putinţă. Acum, visa o mare ceaprazărie militară. Îi lipseau însă fondurile ca s o pună pe picioare.

Nici în căminul lui nu era mai fericit. Doamna Arnoux nu mai era atât de blândă cu el, uneori era chiar aspră. Marthe era tot­deauna de partea tatălui ei. Asta sporea neînţelegerile şi casa devenea de nesuferit. Adesea pleca dis de dimineaţă, îşi petrecea ziua umblând mult, ca să se ameţească, apoi cina într o cârciumă de ţară, cufundat în gânduri.

Lipsa îndelungată a lui Frédéric îi tulbura obiceiurile. Într o după amiază veni la el, îl imploră să l viziteze ca odinioară, şi îi obţinu făgăduiala.

Frédéric nu îndrăznea să se ducă la doamna Arnoux. I se părea că o trădase. Dar această comportare era laşă. N avea nici o scuză. Până la urmă trebuia să se ducă! Şi, într o seară, porni într acolo.

Ploua şi tocmai intrase în pasajul Jouffroy când, la lumina vitrinelor, îl opri un bărbat scund şi gras, cu şapcă. Lui Frédéric nu i fu greu să l recunoască pe Compain, acel orator a cărui moţiune îi făcuse să râdă atâta la club. Se sprijinea de braţul unui individ împopoţonat cu o căciulă roşie de zuav, cu buza de sus prea lungă, cu faţa galbenă ca o portocală, cu maxilarul acoperit de o barbă mică, şi care l privea cu ochii mari, unsuroşi parcă de admiraţie.

Compain era desigur mândru de dânsul, căci spuse:

– Îţi prezint pe acest voinic! E un cizmar, prieten cu mine, un patriot! Luăm ceva?

Frédéric refuză. Compain începu să tune şi să fulgere împotriva propunerii Rateau, o manevră de a aristocraţilor. Ca să se sfârşească cu ei, ar trebui să se repete un '93! Apoi întrebă despre Regimbart şi despre alţii, tot atât de faimoşi, ca Masselin, Sanson, Lecornu, Maréchal şi un oarecare Deslauriers, compromis în afacerea carabinelor interceptate de curând la Troyes.

Toate acestea erau noi pentru Frédéric. Compain nu ştia nimic mai mult. Îl părăsi, spunând: