Educaţia sentimentală

– Îl cunoşti pe domnul Regimbart?

– Cum, domnule, dacă îl cunosc? Eu am onoarea să l servesc. E sus; îşi sfârşeşte cina.

Stăpânul localului îl întâmpină, cu şervetul sub braţ:

– îl căutaţi pe domnul Regimbart? Adineauri era aici.

Frédéric trase o înjurătură, dar limonagiul îi spuse că avea să l găsească negreşit la Bouttevilain.

– Vă dau cuvântul meu de onoare! A plecat niţel mai devreme decât de obicei, pentru că are o întâlnire de afaceri cu nişte domni. Dar îl veţi găsi, v o spun încă o dată, la Bouttevilain, în strada Saint Martin 92, intrarea a doua, în stânga, în fundul curţii, la demi­sol, uşa din dreapta!

În sfârşit îl văzu, prin fumul pipelor, singur, în odaia din spatele cafenelei, lângă biliard, cu o halbă în faţă, cu bărbia plecată, într o atitudine gânditoare.

– Ah! de când te caut!

Regimbart, fără să se entuziasmeze, îi întinse numai două degete şi, ca şi cum l ar fi văzut în ajun, rosti mai multe fraze fără însemnă­tate despre deschiderea sesiunii.

Frédéric îl întrerupse, spunându i cu un aer cât putu de firesc:

– Ce mai face Arnoux?

Răspunsul veni târziu, Regimbart se gargarisea cu lichidul lui:

– Bine!

– Unde locuieşte acum?

– Păi... în strada Paradis Poissonnière, răspunse Cetăţeanul uimit.

– La ce număr?

– Treizeci şi şapte, ce naiba, eşti caraghios!

Frédéric se ridică:

– Cum, pleci?

– Da, da, am de făcut un drum, o treabă de care uitasem! Rămâi cu bine!

Frédéric se duse de la cafenea la Arnoux, ca purtat de un vânt călduţ şi cu uşurinţa extraordinară pe care o simţi în vis.

Se află în curând la etajul doi, în faţa unei uşi a cărei sonerie răsuna; se ivi o femeie de serviciu; se deschise şi o a doua uşă; doamna Arnoux era aşezată lângă foc; Arnoux făcu un salt şi îl îmbrăţişă. Ea avea pe genunchi un băieţel cam de vreo trei ani; fata ei, mare acum cât ea, stătea în picioare de cealaltă parte a căminului.

– Dă mi voie să ţi l prezint pe acest domn, spuse Arnoux, luându şi fiul de subsuori.

Se amuză câteva minute aruncându l foarte sus în aer, ca să l prindă apoi în braţele întinse.

– Ai să l omori! Oh, Doamne! isprăveşte odată! strigă doamna Arnoux.

Dar Arnoux continua, jurându se că nu era nici o primejdie, si chiar îngâna peltic mângâieri în dialectul marsiliez, limba lui natală. "Ah, puişor voinic, vrăbiuţa mea!" Apoi îl întrebă pe Frédéric de ce nu le scrisese atâta timp, ce putuse face acolo, ce l aducea înapoi.

– Eu, acum, dragă prietene, sunt negustor de faianţă. Dar să vorbim despre dumneata!

Frédéric invocă drept pretext un proces lung, sănătatea maică si; insistă mult asupra acestei chestiuni, ca să se facă interesant. Pe scurt, se stabilea la Paris, de data asta definitiv; şi nu spuse nimic despre moştenire – de teamă să nu dăuneze trecutului.

Perdelele, ca şi mobilele, erau de damasc din lână cafenie; două perne stăteau alături peste sulul de căpătâi; un vas de apă se încălzea pe cărbuni; şi abajurul lămpii aşezate pe marginea scri­nului întuneca apartamentul. Doamna Arnoux avea o rochie de casă de merinos albastru închis. Cu privirea întoarsă către cenuşă şi o mână pe umărul băieţelului îi desfăcea cu cealaltă şiretul brasierei; ţâncul, în cămaşă, plângea scărpinându se în cap, ca domnul Alexandre îiul.

Frédéric se aşteptase să fie zguduit de bucurie; dar sentimentele slăbesc când le schimbi locul şi, nemaigăsind o pe doamna Arnoux în mediul în care o cunoscuse, îi părea că pierduse ceva, că purta în ea, nelămurit, un fel de degradare, că, în sfârşit, nu mai era aceeaşi. Liniştea inimii lui îl uluia. Se informă despre prietenii de odinioară, despre Pellerin între alţii.

– Nu i văd des, spuse Arnoux.

Şi ea adăugă:

– Nu mai primim, ca altădată.

Voiau să l avertizeze că nu i vor face nici o invitaţie? Dar Arnoux continuă cu dovezile de prietenie, îl mustră că nu venise să cineze cu ei pe neaşteptate; şi i lămuri de ce îşi schimbase meseria.

– Ce vrei să fac într o epocă de decadenţă ca a noastră? Pictura mare nu mai e la modă! Dealtfel, poţi să faci artă din orice! Ştii că eu iubesc Frumosul! Va trebui în una din zilele astea să te duc la fabrica mea.

Şi vru să i arate numaidecât câteva din produsele lui în depozi­tul de la demisol.

Podeaua era plină de talere mari, de castroane, de farfurii şi de lighene. Pe pereţi erau atârnate carouri mari pentru pardosirea odă­ilor de baie şi a cabinetelor de toaletă, cu subiecte mitologice în stilul Renaşterii, în vreme ce în mijloc o etajeră dublă, înaltă până la tavan, era încărcată cu vase pentru gheaţă, ghivece de flori, cande­labre, jardiniere mici şi statuete maii, colorate divers, închipuind un negru sau o păstoriţă pompadur. Demonstraţiile lui Arnoux îl plictiseau pe Frédéric, căruia îi era frig şi foame.

Dădu fuga la Cafeneaua Engleză, supă admirabil şi îşi spuse în timp ce mânca:

– Aveam şi de ce să sufăr atât acolo! Abia dacă m a recunoscut! Ce burgheză!

Şi, cuprins de o bruscă năvală de sănătate, luă hotărâri egoiste. Îşi simţea inima tare ca masa pe care şi proptea coatele. Deci putea acum să se arunce fără frică în mijlocul oamenilor. Îi veni în minte familia Dambreuse; avea să i utilizeze; apoi îşi aminti de Des­lauriers. "Eh, ce să i faci, asta e!" Totuşi îi trimise printr un comisio­nar un bilet în care îi dădea o întâlnire a doua zi, la Palais Royal, ca să ia masa împreună.

Norocul nu era atât de blând cu Deslauriers.

Se prezentase la concursul pentru postul de profesor, cu o teză asupra dreptului de moştenire, în care susţinea că trebuie să fie restrâns cât mai mult; şi, cum adversarul lui îl aţâţa să spună prostii, spusese multe, fără ca examinatorii să clipească. Apoi întâmplarea voise să tragă la sorţi ca subiect de lecţie Prescripţia. Atunci Deslau­riers se pornise pe nişte teorii jalnice; vechile contestaţii trebuiau să fie introduse ca şi cele noi; de ce proprietarul ar fi lipsit de bunul lui dacă nu poate produce titlurile decât după trecerea a treizeci şi unu de ani? Asta însemna să dai o siguranţă de om cinstit moşte­nitorului unui hoţ îmbogăţit. Toate nedreptăţile erau consacrate prin extensia acestui drept, care era tiranie, abuz de putere! Stri­gase chiar:

– Să l abolim; şi francii nu i vor mai asupri pe gali, englezii pe irlandezi, iancheii pe pieile roşii, turcii pe arabi, albii pe negri, Polonia...

Preşedintele îl întrerupsese:

– Bine! Bine, domnule! n avem ce face cu părerile dumitale politice, te vei prezenta din nou mai târziu!

Deslauriers nu voise să se mai prezinte din nou. Dar acel nefe­ricit articol XX din Cartea a III a a Codului Civil devenise pentru el un obstacol cât un munte. Elabora o mare lucrare despre Prescrip­ţie, considerată ca bază a dreptului civil şi a dreptului natural al popo­rului, era pierdut în Dunod, Rogérius, Balbus, Merlin, Vazeillr, Savigny, Troplong, şi alte lecturi importante. Ca să se dedice lor în voie, îşi părăsise postul de secretar şef. Trăia dând lecţii, fabricând teze; şi, la şedinţele cercului avocaţilor²² speria în asemenea măsură prin violenţa lui partidul conservator, pe toţi tinerii doc­trinari care purcedeau de la domnul Guizot, încât avea într o anumită lume un fel de celebritate, oarecum amestecată cu neîncredere faţă de persoana lui.

Veni la întâlnire cu un palton mare, căptuşit cu flanelă roşie, ca acela al lui Sénécal odinioară.

Respectul pentru oameni, pentru cei care treceau, îi împiedică să se strângă îndelung în braţe, aşa că se duseră până la Véfour, la braţ, râzând de bucurie, cu lacrimi în adâncul ochilor.

Apoi, cum fură singuri, Deslauriers strigă:

– Ah! pe naiba, acum o s o ducem bine!

Lui Frédéric nu i plăcu acest fel de a se asocia numaidecât la averea lui. Prietenul dovedea prea multă bucurie pentru ei amândoi şi nu destulă pentru el, pentru Frédéric.

Pe urmă Deslauriers îşi povesti înfrângerea şi treptat lucrările, existenţa, vorbind despre el însuşi cu stoicism şi de ceilalţi cu acreală. Totul îi displăcea. Nu exista un om bine situat care să nu fie un dobitoc sau o canalie. Se înfurie pe chelner pentru un pahar prost spălat şi la mustrarea neînsemnată a lui Frédéric izbucni:

– Parcă am să mă sinchisesc eu de asemenea tipi care câştigă până la şase sau opt mii de franci pe an, care sunt alegători şi poate eligibili! Ah, nu, nu!

Apoi, cu un aer glumeţ:

– Dar uit că vorbesc cu un capitalist, cu un Mondor²³, pentru că acum eşti un Mondor!

Şi, revenind la moşteniri, exprimă această idee: că succesiunile colaterale (lucru nedrept în sine, deşi de aceasta se bucura) vor fi abrogate foarte curând, la următoarea revoluţie.

– Crezi? întrebă Frédéric.

– Fii sigur, răspunse el. Asta nu poate dura! Omenirea suferă prea mult! Când văd oameni ea Sénécal în mizerie...

"Iar Sénécal!" se gândi Frédéric.

– Altfel, ce mai e nou? Eşti încă îndrăgostit de doamna Arnoux? Ţi a trecut?

Frédéric, neştiind ce să răspundă, închise ochii plecând capul.

În legătură cu Arnoux, Deslauriers îi spuse că revista lui îi apar­ţinea acum lui Hussonnet, care o transformase. Se numea "Arta, institut literar, societate pe acţiuni de o sută de franci bucata; capital social: patruzeci de mii de franci", cu posibilitatea pentru fiecare acţionar de a şi publica în el o reproducere, pentru că: "socie­tatea are ca scop a publica operele diletanţilor, a cruţa talentul, poate geniul, de crizele dureroase care copleşesc etc", vezi şi tu cam despre ce fel de gogoşi e vorba! Se putea totuşi face ceva, se putea îmbunătăţi calitatea foii cu pricina apoi, deodată, păstrând aceiaşi redactori şi făgăduind urmarea foiletonului, se putea servi abonaţilor un ziar politic; sumele avansate n aveau să fie enorme.

– Ce zici despre asta, hei? Vrei să te amesteci?

Frédéric nu respinse propunerea. Dar trebuia să aştepte rânduirea afacerilor lui.

– Dar dacă ai nevoie de ceva...

– Mulţumesc, dragă! spuse Deslauriers.

Apoi fumară puros, sprijiniţi în cot de rampa de catifea de la marginea ferestrei. Soarele strălucea, aerul era blajin, stoluri de păsări în zbor năvăleau în grădină: şi statuile de bronz şi de marmură, spălate de ploaie, sclipeau; dădace cu şorţuri stăteau de vorbă, aşezate pe scaune; şi se auzeau râsetele copiilor şi şoapta necontenită a jerbei havuzului.

Frédéric se simţise tulburat de amărăciunea lui Deslauriers; dar, sub influenţa vinului care îi circula în vine, pe jumătate ador­mit, îngreunat, şi primind lumina din plin în faţă, nu mai simţea decât o imensă tihnă voluptuos prostească, asemeni unei plante saturate de căldură şi umezeală. Deslauriers, cu pleoapele între­deschise, privea în depărtare, vag. Pieptul i se umfla, începu să spună:

– Ah! era mai frumos când Camille Desmoulins²⁴, în picioare pe o masă, colo, îndemna poporul către Bastilia! Se trăia pe vremea aceea, te puteai afirma, îţi puteai dovedi puterea! Avocaţi simpli comandau generalilor, derbedeii băteau regii, pe când azi...

Tăcu, apoi deodată:

– Eh! viitorul e mare!

Şi, bătând cu degetul toba pe geamuri, reeită aceste versuri de Barthélemy²⁵:
8e va ivi din nou cumplita Adunare.

De patruzeci de ani o simţi: o apăsare!

Colos ce fără teamă merge cu pas voinic
– Nu mai ştiu restul! Dar e târziu, nu plecăm?

Continuă pe stradă să şi expună teoriile.

Frédéric, fără să l asculte, se uita în vitrinele negustorilor la stofele şi mobilele potrivite pentru instalarea lui; şi poate că gândindu se la doamna Arnoux se opri la vitrina unei prăvălii cu lucruri de ocazie, în faţa a trei farfurii de faianţă. Erau împodobite cu ara­bescuri galbene cu reflexe metalice şi valorau cinci sute de franci de argint bucata. Ceru să fie puse de o parte.

– Eu, în locul tău, mi aş cumpăra argintărie, spuse Deslauriers, dând în vileag, prin dragostea asta de bogăţie, omul de origine joasă.

De cum fu singur, Frédéric se duse la celebrul Pomadère, unde îşi comandă trei perechi de pantaloni, două costume, o haină îmblă­nită şi cinci jiletci; apoi la un cizmar, la un lenjer şi la un pălărier, poruncindu le tuturor să se grăbească cât mai mult cu putinţă.

Peste trei zile, seara, când se întoarse de la Le Havre, îşi găsi acasă garderoba completă; şi, grăbit să se folosească de ea, se hotărî să facă pe loc o vizită la familia Dambreuse. Dar era prea devreme, abia ora opt.

"Dacă m aş duce la ceilalţi?" se gândi el.

Arnoux, singur în faţa oglinzii, se bărbierea. Îi propuse să l ducă într un loc unde avea să se distreze şi, la numele domnului Dambreuse, zise:

– Ah! se nimereşte bine! Ai să vezi acolo prieteni de ai lui; hai, vino! Are să fie nostim!

Frédéric dădea înapoi, doamna Arnoux îi recunoscu vocea şi i spuse bună ziua din odaia vecină, pentru că fiica ei era bolnavă şi ea însăşi nu se simţea bine; răsuna clinchetul unei linguri lovite de un pahar şi tot acel freamăt de lucruri mişcate uşurel din loc care se aude în odaia unui bolnav. Apoi Arnoux dispăru ca să şi ia rămas bun de la nevastă sa. Îngrămădea motive:

– Ştii bine că e lucru serios! Trebuie să mă duc, am nevoie, sunt aşteptat.

– Du te, du te, dragă. Distrează te!

Arnoux chemă o trăsură.

– Palais Royal! Galeria Montpensier, 7.

Şi, lăsându se să cadă pe perne:

– Ah! ce istovit sunt, dragul meu! Am să crap. Dealtfel, dumitale pot să ţi o spun.

Se aplecă spre urechea lui, misterios:

– Caut roşul de aramă al chinezilor.

Şi explică ce erau smalţul şi arderea la foc mic.

Când ajunseră la Chevet, i se dădu un coş mare pe care îl trimise la trăsură. Apoi alese pentru "biata lui nevastă" struguri, ananaşi, diferite curiozităţi culinare, şi ceru să i fie duse a doua zi, devreme.

Pe urmă se îndreptară către o prăvălie cu costume; era vorba de un bal. Arnoux luă nişte pantaloni de catifea albastră, o haină la fel, o perucă roşie; Frédéric un domino; coborâră în strada Laval, în faţa unei case luminată la al doilea cat de lanterne colorate.

De la capătul de jos al scării se auzea zgomotul viorilor.

– Unde naiba mă duci? spuse Frédéric.

– E o fată bună! Nu te teme!

Le deschise uşa un groom şi intrară în anticameră, în care pal­toane, mantale şi şaluri erau aruncate vraf pe scaune. O femeie tânără, în costum de dragon Ludovic al XV lea, îl traversa în clipa aceea. Era domnişoara Rose Annette Brou, stăpâna casei.

– Eh, cum e? întrebă Arnoux.

– S a făcut! răspunse ea.

– Ah! mulţumesc, îngeraşule!

Şi vru s o sărute.

– Ia aminte, dobitocule! Ai să mi strici machiajul!

Arnoux îl prezentă pe Frédéric.

– Bate palma ici, domnule, şi fii binevenit!

Dădu la o parte o draperia din spatele ei şi începu să strige cu emfază:

– Jupân Arnoux, ajutor de bucătar, şi un prinţ prieten cu el.

Frédéric fu mai întâi uluit de lumini. Nu văzu decât mătăsuri, catifele, umeri goi, o mare de culori care se legăna în sunetul unei orchestre ascunse de verdeaţă, între pereţi tapetaţi cu mătase gal­benă, cu portrete în pastel ici şi colo şi candelabre de cristal stil Ludovic al XVI lea. Lămpi înalte, ale căror globuri fără lustru semă­nau cu nişte bulgări de zăpadă, dominau coşuri cu flori puse pe con­sole, în colţuri; şi, în faţa lui, după o odaie mai mică, se zărea, în a treia, un pat cu coloane spiralate, cu o oglindă veneţiană la căpătâi.

Dansul se opri, şi la vederea lui Arnoux, care înainta cu coşul pe cap, se stârniră aplauze şi o hărmălaie de bucurie; în mijlocul coşului merindele se înălţau grămadă. "Ia aminte la candelabrul" Frédéric ridică ochii: era candelabrul de porţelan de Saxa care împo­dobea prăvălia Arta industrială; amintirea zilelor de odinioară îi trecu prin minte; dar un infanterist în ţinuta obişnuită, cu acel aer nătâng pe care îl dă tradiţia recruţilor, se înţepeni în faţa lui, desfăcând amindouă braţele ca să şi sublinieze mirarea; şi el îl recunoscu pe vechiul lui prieten Hussonnet, în ciuda mustăţii negre foarte ascuţită, care îl desfigura. Într o păsărească pe jumătate alsaciană, pe jumătate neagră, boemul îl covârşea cu felicitări, numindu l colonel. Frédéric, descumpănit de toate acele persoane, nu ştia ce să răspundă. Un arcuş lovi un pupitru şi dansatorii îşi reluară locurile.

Erau cam vreo şaizeci, cele mai multe femei fiind îmbrăcate în ţărănci sau în marchize, iar bărbaţii, aproape toţi copţi, în cos­tume de căruţaşi, de docheri sau de marinari.

Frédéric, aşezându se lângă perete, se uită la cadrilul din faţa lui.

Un crai bătrân, îmbrăcat ca un doge veneţian, într un halat de mătase roşie, dansa cu domnişoara Rosanette, care purta o haină verde, pantaloni de tricou şi cizme moi cu pinteni de aur.

Perechea din faţă era alcătuită dintr un arnăut încărcat cu iata­gane şi o elveţiană cu ochi albaştri, albă ca laptele, durdulie ca o prepeliţă, cu o cămaşă şi un corsaj roşu. Ca să şi pună în valoare pletele care i ajungeau până la încheietura genunchiului, o blondă voinică, figurantă la Operă, se costumase în sălbatică; peste maioul cafeniu nu şi pusese decât o bucată de piele pe şolduri, brăţări de sticlă şi o diademă de tinichea, din care se ridica un fel de jerbă înaltă din pene de păun. În faţa ei, un tip împopoţonat cu o haină neagră caraghios de largă, à la Pritchard²⁶ bătea măsura cu cotul pe tabacheră. Un ciobănaş gen Watteau, albastru şi argin­tiu ca lumina lunii, îşi ciocnea bâta de toiagul unei Bacante încunu­nată cu struguri, cu o piele de leopard pe şoldul stâng şi coturni cu panglici de aur. De cealaltă parte, o poloneză cu o vestă scurtă de catifea de un roşu deschis îşi legăna fusta de voal peste ciorapii cenuşiu pal, prinşi în ghetuţe roz, tivite cu blană albă. Îi zâmbea unui bărbat de patruzeci de ani, pântecos, deghizat în copil de cor, care ţopăia foarte tare, ridicându şi cu o mânâ stiharul alb şi ţinându şi cu cealaltă calota roşie. Dar regina, steaua era domnişoara Loulou, celebră dansatoare la baluri publice. Pentru că acum era bogată, purta o coleretă mare de dantelă peste vesta de catifea neagră; şi pantalonii ei largi de un roşu aprins, colanţi pe şolduri, legaţi în talie cu o eşarfă de caşmir, aveau prinse de a lungul cusăturii camelii mici, albe, naturale. Faţa ei palidă, puţin buhăită, cu nas cârn, părea şi mai obraznică din pricina perucii zbârlite pe care era aşezată o pălărie bărbătească de fetru cenuşiu, tuflită cu o lovitură de pumn pe urechea dreaptă; şi în săriturile pe care le făcea, pantofii ei decoltaţi cu catarame de diamant atingeau aproape nasul vecinului, un baron voinic, stil evul mediu, înţepenit într o armură de fier. Mai era acolo şi un înger cu o sabie de aur în mână, cu două aripi de lebădă în spate, care, într un neîncetat du te vino îşi pierdea în fiecare minut cavalerul, un Ludovic al XlV lea, nu înţelegea nimic din figuri şi încurca contradansul.

Frédéric avea, uitându se la persoanele astea, un sentiment de părăsire, de tulburare. Se gândea încă la doamna Arnoux şi i părea că participă la ceva duşmănos care se ţesea împotriva ei.

Când cadrilul se isprăvi, doamna Rosanette îi vorbi. Gâfâia puţin şi gulerul scrobit, lustruit ca o oglindă, i se mişca uşurel sub băr­bie.

– Dumneata, domnule, nu dansezi? spuse ea.

Frédéric îşi ceru iertare, nu ştia să danseze.

– Ia te uită! dar cu mine? e sigur?

Şi, rezemată într un singur şold, cu celălalt genunchi mai înapoi, mângâindu şi cu mâna dreaptă mânerul de fildeş al săbiei, se uită la el un minut, cu un aer pe jumătate rugător, pe jumătate batjoco­ritor, în sfârşit spuse "bună seara", făcu o piruetă şi pieri.

Frédéric, nemulţumit de el însuşi şi neştiind ce să facă, începu să rătăcească prin bal.

Intră în budoarul tapetat cu mătase de un albastru deschis, cu mă­nunchiuri de flori de câmp, în vreme ce pe plafon, într un cerc de lemn aurit, nişte Amoraşi ieşeau dintr un cer de azur, zbenguindu se pe nori în formă de plăpumi de puf. Eleganţa asta, care azi ar fi mizerie pentru seme­nele Rosanettei, îl ului: admiră tot: zorelele artificiale care împodobeau contururile oglinzii, perdelele căminu­lui, divanul turcesc şi, într o firidă a peretelui, un soi de cort tape­tat cu mătase roz, ocrotit sus de muselină albă. Dormitorul era înzestrat cu mobile negre cu incrustaţii de aramă şi, pe o estradă acoperită de o cuvertură de fulgi de lebădă, se ridica un pat mare cu baldachin şi cu pene de struţ. În lumina pe care o răspândea o urnă de Boemia atârnată de trei lănţişoare, se zăreau ace de cap cu pietre, înfipte în perniţe, inele aruncate pe tăviţe, medalioane încer­cuite de aur şi casete de argint. Printr o uşă întredeschisă se vedea o seră caldă, care ocupa toată lăţimea unei terase şi la al cărei capăt se afla o volieră.

Era, în adevăr, un loc alcătuit pentru a plăcea. Într o bruscă revoltă a tinereţii, îşi jură să se bucure de ea, prinse curaj; apoi, întors la intrarea salonului în care acum era şi mai multă lume (totul se zbuciuma într un soi de pulverizare luminoasă), rămase în picioare contemplând cadrilurile, clipind din ochi ca să vadă mai bine şi adulmecând molatecile mirosuri de femeie care circulau ca o uriaşă sărutare dăruită tuturor.

Dar lângă el, de cealaltă parte a uşii, se afla Pellerin; Pellerin în haine de gală, cu braţul stâng pe piept şi ţinând în mâna dreaptă, împreună cu pălăria, o mănuşă albă, ruptă.

– Ia te uită, nu te a mai văzut omul de mult! Unde naiba ai fost? Plecat în călătorie, în Italia? Banală Italia nu, ce zici? Nu atât de nemaipomenită pe cât se spune? E totuna! Adu mi schiţele într una din zilele astea.

Şi, fără să aştepte răspunsul, artistul începu să vorbească despre el însuşi.

Făcuse multe progrese, recunoscând definitiv prostia Liniei. Nu trebuie să te preocupi atâta de Frumos şi de Unitate într o operă, cât de caracterul şi diversitatea lucrurilor.

– Pentru că totul există în natură, deci totul e legitim, totul e plastic. Trebuie numai să prinzi nota, asta e. Am descoperit taina! Şi dându i un cot, repetă de câteva ori: – Am descoperit taina auzi! Uită te la femeiuşcă aia cu pieptănătură de sfinx, care dansează cu un vizitiu rus, totul e curat, sec, hotărât, inegal ca planuri şi în tonuri crude: indigo sub ochi, o pată de cinabru pe obraz, brun închis pe tâmple; pif paf! Şi arunca cu degetul mare un fel de lovituri de pensulă în aer. Pe când grasa aceea de colo, urmă el arătând o negustoreasă de peşte într o rochie de culoarea cireşei, cu o cruce de aur la gât şi un fişiu de linon înnodat la spate – numai rotunzimi. Nările se lăţesc ca aripile bonetei ei, colţurile gurii se ridică, bărbia se lasă, totul e gras, topit, copios, liniştit şi plin de soare, un adevărat Rubens! Totuşi sunt desăvârşite! Atunci unde e tipul? Se înfierbânta. – Ce e o femeie frumoasă? Ce e frumosul? Ah, frumosul, ai să mi spui dumneata...

Frédéric îl întrerupse ca să ştie cine era un Pierrot cu profil de ţap, care îi binecuvânta pe toţi dansatorii în mijlocul unei figuri.

– Un nimic! un văduv, părintele a trei băieţi. Îi lasă fără nădragi, îşi petrece viaţa la club şi trăieşte cu servitoarea.

– Şi cel în costum de judecător, care vorbeşte în cadrul feres­trei cu o marchiză de Pompadour?

– Marchiza e doamna Vandael, fosta actriţă de la Gymnase, amanta Dogelui, contele de Palazot. Sunt de douăzeci de ani împre­ună; nu se ştie de ce. Ce ochi frumoşi avea odinioară femeia asta! Cât despre cetăţeanul de lângă ea, e numit căpitanul d'Herbigny, un bătrân din vechea gardă; care n are altă avere decât crucea de onoare şi pensia, serveşte de unchi fetelor uşoare la solemnităţi, aranjează dueluri şi cinează în oraş.

– O canalie? întrebă Frédéric.

– Nu! Un om cumsecade!

– Ah!

Artistul îi numi şi pe alţii încă şi, văzând un domn care purta ca medicii lui Molière un mare halat de serj negru, dar deschis de sus până jos, ca să şi arate toate brelocurile:

– Ăsta e doctorul Des Rogis. Turbat de furie că nu e celebru, a scris o carte de pornografie medicală, linguşeşte bucuros lumea bună, e discret, doamnele astea îl adoră. El şi nevastă sa (caste­lana aceea slabă în rochie cenuşie) se cară împreună în toate locu­rile publice şi în altele. Cu toate că sunt strâmtoraţi, au o zi de pri­mire, ceaiuri artistice, la care se spun versuri. Atenţie!