Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Unitatea şi catolicitatea Bisericii

Cea mai gravă contra-mărturie, cel mai greu obstacol pentru misiunea Bisericii este dezbinarea creştinilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat patru declaraţii despre unitate şi catolicitate, cu ocazia a patru dintre cele nouă adunări generale: New Delhi,1961; Nairobi,1975; Canberra 1991; Porto Alegre, 2006. La New Delhi s-a afirmat:

„ Noi credem că unitatea, care este atât voia lui Dumnezeu, cât şi darul Său acordat Bisericii Sale se face vizibilă în măsură în care toţi cei din ficare loc, care sunt botezaţi în Iisus Hristos şi Îl mărturisesc ca Domn şi Mântuitor, sunt aduşi de Duhul Sfânt într-o singură asociaţie frăţească faţă de care sunt angajaţi deplin, păstrează unica credinţă apostolică, predică unica Evanghelie, frâng unica¹⁵ pâine , se întrunesc pentru rugăciune comună, şi au o viaţă de comuniune care se extinde prin mărturia şi slujirea tuturor şi care în acelaşi timp sunt uniţi cu întreaga asociaţie frăţească creştină din toate locurile şi din toate timpurile, în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi, şi toţi pot acţiona şi vorbi împreună după cum cer situaţiile în vederea sarcinilor la care Dumnezeu Îşi cheamă poporul”.¹⁶

Profesorul Risto Saarinen¹⁷ observa că în această declaraţie se aşează în relaţie unitatea şi catolicitatea Bisericii cu ajutorul conceptului de „loc”. Se presupune o comuniune vie în „fiecare loc”. Diferitele locuri nu trebuie să fie identice, dar sunt unite „în aşa fel încât slujirea şi membrii să fie acceptaţi de toţi” . Apare astfel o asociaţie frăţească ce include „toate locurile şi toate timpurile”. Catolicitatea în sens de universalitate şi posesiune în comun este introdusă în declaraţia despre unitate de la New Delhi.

A doua declaraţie despre unitate s-a elaborat la Nairobi: „Biserica cea una trebuie văzută ca o comunitate – fellowship¹⁸ conciliară de biserici locale care sunt unite între ele cu adevărat. În această comunitate conciliară, fiecare biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, întreaga catolicitate...”¹⁹. Această declaraţie pare a fi mai directă, dar şi mai vagă decât precedenta. Nu se explică ce se înţelege prin cuvintele .„unite cu adevărat”. Structuri pentru luarea deciziilor în comun sunt presupuse probabil prin conceptul „conciliaritate”, dar bisericile locale, despre care se vorbeşte la plural, continuă să existe ca organisme autonome, care pot co-exista şi în acelaşi teritoriu. Este posibil şi chiar probabil să înţelegem din această declaraţie că deja această „ comunitate conciliară” este în sine adevărata unitate, în cadrul căreia „fiecare biserică locală” continuă să existe.²⁰ Fiecare biserică locală are deplina catolicitate, dar numai în comuniune cu celelalte. Ca ortodocşi nu putem extrapola acest concept, acesta fiind valabil doar pentru bisericile ortodoxe, celelalte nu se conformează deplinătăţii ( catolicitatea înseamnă tocmai conformitate cu întregul doctrinei, moralei, dreptului canonic, cultului). Conceptului de „loc” i s-a substituit la Nairobi cel de „biserică locală” şi problema diferitelor biserici locale este evitată prin presupoziţia că fiecare biserică locală în comuniune cu celelalte posedă deplinătatea catolicităţii²¹.

Declaraţia de la Canberra îmbogăţeşte conţinutul celor precedente prin introducerea mai pregnantă a termenului koinonia/comuniune. Se face referire la atributele Bisericii : ”una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică” şi se afirmă că o comuniune deplină „ va fi exprimată la nivel local şi universal prin forme conciliare de viaţă şi acţiune”. Se spune în continuare că bisericile sunt legate împreună la toate nivelele vieţii lor.²² La Canberra nu s-a mai spus că fiecare biserică locală este per se catolică (deplină), dar se înclină spre o accepţiune a catolicităţii care cuprinde nivelul universal mai accentuat decât în declaraţia de la Nairobi.

A patra şi cea mai recentă declaraţie despre unitate este cea de la Porto Alegre şi poartă titlul „ Chemaţi să fim Biserica cea una” ( „Called to Be the One Church”²³). Despre catolicitate se spune: „ Catolicitatea Bisericii exprimă deplinătatea, integritatea şi totalitatea vieţii sale în Hristos prin Duhul Sfânt în toate timpurile şi locurile. Acest mister este exprimat în fiecare comunitate de creştini botezaţi, în care este mărturisită şi trăită credinţa apostolică, este predicată Evanghelia şi sunt celebrate Tainele. Fiecare biserică este Biserica deplină (catolică) şi nu doar parte a sa. Fiecare biserică este Biserica deplină (catolică), dar nu în întregimea sa. Fiecare biserică îşi împlineşte catolicitatea sa când este în comuniune cu celelalte biserici. [Noi afirmăm că deplinătatea (catolicitatea) Bisericii este exprimată cel mai vizibil prin participarea la Sfânta Împărtăşanie şi prin slujirea (preoţia) recunoscută reciproc şi reconciliată]”²⁴. Ca la Canberra, şi la Porto Alegre s-a încercat rezolvarea problemei catolicităţii la nivel local şi universal, pentru ca ambele aspecte să fie evidenţiate în mod adecvat. Fiecare biserică s-ar putea numi pe sine „catolică”, dar în acelaşi timp realitatea catolicităţii este împlinită comuniunea universală.²⁵

Pentru a concluziona amintim şi cele trei tensiuni identificate de profesorul R.Saarinen.²⁶ Prima tensiune apare între cele două principii, „nici un model de unitate” şi „declaraţii despre unitate”. În celebra declaraţie de la Toronto (1950,III.5), un text care până astăzi precizează cerinţele pentru ca o biserică sau o comunitate să devină membră a CEB, se precizează: „Calitatea de membru al CEB nu implică acceptarea unei anumite doctrine în privinţa naturii unităţii Bisericii”. Totuşi, „bisericile membre au aprobat declaraţiile despre unitate mai sus menţionate care conţin în mod clar viziuni despre unitatea Bisericii” scrie profesorul Saarinen.²⁷ La New Delhi s-a vorbit despre unitate în măsura în care toţi sunt aduşi „ într-o singură asociaţie frăţească faţă de care sunt angajaţi deplin”, la Nairobi despre „comuniune conciliară”, la Canberra despre „ unitatea Bisericii drept koinonia”, iar la Porto Alegre s-a spus că Biserica „ este chemată să-şi manifeste unitatea [ oneness, faptul de a fi una n.n.] printr-o diversitate bogată”.

A doua tensiune apare între identitatea CEB ca „ asociaţie frăţească de biserici” şi natura unităţii drept communio/koinonia . Dacă CEB este privit doar ca instrument al ecumenismului, trebuie să facem o distincţie clară între o asociaţie frăţească instrumentală (i-fellowship) şi o „reală” koinonia sau comuniune de biserici ( k-fellowship). Declaraţiile despre unitate încearcă să armonizeze diferenţa dintre cele două. Al doilea concept este folosit în cazul comunităţilor creştine mondiale, de exemplu Federaţia Luterană Mondială, Comunitatea bisericească Leuenberg, ş.a., care se declară a fi comunităţi. CEB nu poate face la fel, dar încearcă totuşi să formuleze unitatea „reală” care –i serveşte ca instrument. În acest proces caracterul teologic al organizaţiei devine discutabil, bisericile ortodoxe manifestând o preocupare permanentă în acest sens, fapt reliefat în raportul Comisiei speciale.²⁸

A treia tensiune este în legătură cu a doua şi priveşte tensiunile şi diferenţele dintre termenii „biserică”, „comuniune” şi „ asociaţie frăţească”. În special în protestantism este obişnuit să se intre într-o comuniune (în lb.germană Kirchengemeinschaft) în care, totuşi, fiecare biserică rămâne un organism autonom. Şi noi vorbim despre Ortodoxie ca „un ansamblu de biserici locale care, din punct de vedere dogmatic, mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică, din punct de vedere liturgic, toate folosesc ritul bizantin, celebrat în limba proprie poporului respectiv, iar din punct de vedere al organizării, sunt autonome şi autocefale, adică au conducători indigeni şi sinod propriu, fără dependenţă canonică de altă Biserică locală”.²⁹ Declaraţiile despre unitate încearcă să formuleze un atent echilibru între autonomia unei biserici membre şi natura teologică a koinonia. Se discută şi despre diferite „ densităţi ecclesiale” ce aparţin diferitelor organisme. Astfel CEB ar avea mai puţină densitate ecclesială decât o comunitate confesională mondială ( cum ar fi Federaţia Luterană Mondială), care la rândul său are mai puţină densitate ecclesială decât o anumită biserică membră.

Din cele de mai sus putem desprinde ideea că, în pofida faptului că unitatea este vitală pentru toate bisericile din cadrul mişcării ecumenice, lipseşte voinţa concretă, sau nu este încă timpul potrivit. Ezitările, tensiunile şi chiar contradicţiile din documente reflectă situaţia din biserici. Să menţionăm două aspecte care ne privesc direct, primul pe plan local, al doilea pe plan pan-ortodox. În timp ce Biserica Ortodoxă Română este membră a CEB, a CBE (Conferinţa Bisericilor Europene) , a altor organisme ecumenice şi este parte oficială în dialoguri bilaterale şi multilaterale, există publicaţii bisericeşti locale şi centrale care adesea conţin materiale vădit anti-ecumenice ( în sensul cel mai larg al cuvântului, acela de atitudine ostilă faţă de lume). Foarte gravă este şi atitudinea anti-ecumenică prezentă în anumite comunităţi monahale – toţi cei din mănăstiri ar trebui să fie, în mod special, dominaţi de iubire faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu şi de dorinţa „ca toţi să se mântuiască”, să înţeleagă că Biserica este revelarea iubirii lui Dumnezeu - care pare a fi de-a dreptul xenofobie. Poate ar trebui să nu se gândească doar la „pastoraţia în aşteptare”, ci să plece, cel puţin temporar, în misiune, în sensul holistic al termenului, în afara ţării, în zone de risc unde mulţi „eretici” şi „schismatici” se expun diverselor pericole pentru a-L vesti pe Hristos, adesea indirect, prin asistenţă educaţională, asistenţă medicală, „advocacy”, ş.a. - la Porto Alegre am fost şocaţi când, din raportul³⁰ său, secretarul general (funcţia executivă supremă) al CEB, Dr. Samuel Kobia, am aflat că într-o epocă în care ar putea fi suficientă hrana pentru toţi locuitorii planetei noastre, 852 de milioane de oameni suferă de inaniţie, mai mult cu 10 milioane decât în anul 2003, în fiecare zi 25.000 de persoane mor de foame şi de sete, dintre care 16.000 de copii, adică un copil la fiecare cinci secunde. Întotdeauna misiunea externă, care implică adesea martyria, este calea sigură pentru revigorarea unei biserici. Din teama nefondată că s-ar relativiza adevărul de credinţă, critică virulent orice apropiere prin dialog de alţi creştini, fără să ofere nici o alternativă pentru realizarea dorinţei Mântuitorului „ ca toţi să fie una”. De fapt, nu există alternativă la dialogul teologic pentru realizarea unităţii – ne rugăm mereu pentru „unitatea credinţei şi împărtăşirea – koinonia Duhului Sfânt”- , separarea dintre noi creştinii fiind cea mai gravă contra-mărturie, să nu uităm că dezideratul musulmanilor este: „ o moschee pe săptămână în Europa”. De asemenea, sunt profesori de Teologie care de la catedră emit aberaţii de genul: „ catolicii nu au loc nici în iad”. Ce pot înţelege studenţii, masteranzii şi credincioşii, în general, din astfel de atitudini? Credem că, de la cel mai înalt nivel până la cel parohial, ar trebui exprimată fără echivoc opţiunea oficială a Bisericii noastre pentru dialog şi colaborare. Atitudinile fundamentaliste provin dintr-o lipsă de cunoaştere teologică şi din lipsa contactelor directe cu cei de alte confesiuni. Pe plan pan-ortodox, ne îngrijorează calitatea relaţiilor inter-ortodoxe, întâlnirile dintre ortodocşii de diferite etnii sunt ocazionate aproape exclusiv de întrunirile organizate de CEB, de asemenea, este regretabil că în pofida dialogului îndelungat cu bisericile pre-calcedoniene, cu toate că s-a ajuns la convergenţă hristologică, nu s-au receptat rezultatele la nivel sinodal şi, prin urmare, nu se poate ajunge la deplina unitate, manifestată prin împărtăşirea din acelaşi Potir.

Ezitările se pot explica prin teama de a nu se pierde propria identitate. Se constată astăzi această tendinţă defensivă, numită „re-confesionalizare”. Am putea spune că se respectă legea conservării identităţii. Cel puţin în aceeaşi măsură în care se lansează în dialog şi colaborare, bisericile îşi redefinesc şi accentuează propria identitate confesională. Faptul este valabil şi pentru noi, dar poporul nostru a manifestat şi manifestă o mare toleranţă faţă de ceilalţi şi nu agrează limbajul denigrator, criticile aspre la adresa altora, în timp ce noi nu împlinim ce suntem datori. De fapt, adesea criticăm pe alţii că fac, sau cel puţin încearcă să facă ceea ce noi ar trebui, „cu timp şi fără timp”, să facem ( cercetarea credincioşilor, studiu biblic şi patristic pentru înţelegerea cultului divin şi a principiilor vieţuirii creştine, pastoraţia pe grupe de vârste, grija specială pentru tineri, asistenţa socială ş.a.).

Profesorul Grigorios Larentzakis scria că principiul „unitate în diversitate” este la fel de vechi ca şi Biserica şi nu a fost inventat de mişcarea ecumenică din ultima vreme³¹, problema este înţelegerea corectă a acestui principiu şi aceasta se va întâmpla, potrivit profesorului grec ce predă la Facultatea catolică din Gratz, atunci când vom înţelege „unitatea lui Dumnezeu, Trei într-Unul”, „imaginea originară” şi „ exemplul” pentru „unitatea Bisericii”. Suntem chemaţi la o înţelegere profundă, mistică a unităţii Bisericii.

Amintim că în ecclesiologia ortodoxă contemporană un loc central îl are fundamentul euharistic al Bisericii şi din această perspectivă se încearcă clarificarea înţelesului catolicităţii, al unităţii şi diversităţii şi al relaţiei dintre biserica locală şi Biserica în întregime. John Meyendorff afirma că ecclesiologia ortodoxă este fundamentată pe ideea că o comunitate creştină locală, adunată în numele lui Hristos, care este prezidată de episcop şi celebrează Euharistia, este cu adevărat „biserica deplină (catolică)” şi Trupul lui Hristos – nu un „fragment” al Bisericii sau doar o parte a Trupului. Aceasta, deoarece Biserica este catolică (deplină) prin Hristos şi nu prin membrii săi. „Unde este Hristos, acolo este şi Biserica deplină (catolică)”.³² Dimensiunea locală a catolicităţii, continuă J.Meyendorff, care este unul dintre fundamentele concepţiei noastre despre episcopat, despre sinodalitate şi despre tradiţie, este probabil acceptată în ultimii ani de toţi teologii ortodocşi şi îşi găseşte recunoaştere şi în afara Ortodoxiei.³³ Părintele Stăniloae şi-a manifestat rezerva faţă de „ecclesiologia euharistică”. Aşa cum se observă din cele ce tocmai s-au spus, nu se specifică în mod clar că respectiva comunitate creştină locală, pentru a avea catolicitate, este absolut necesar să se afle în comuniune de credinţă şi iubire cu celelalte comunităţi locale, altfel s-ar pierde orice criteriu.Părintele Stăniloae scria: “Biserica este un întreg organic, un organism sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de “corp” al lui Hristos. …Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi chiar fiecare credincios Îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în “întregul“ corpului (s.n.). Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular, sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică. Mădularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorită faptului că viaţa corpului întreg, sau Hristos însuşi prin Duhul Sfânt e prezent în mod activ în toate.”³⁴ În acelaşi sens Î.P.S.Mitropolit Ioannis Zizioulas scria: „ Aşa cum o Euharistie care nu depăşeşete separările dintr-un anumit loc este o falsă Euharistie, tot astfel şi o Euharistie desfăşurată într-o izolare conştientă şi intenţionată faţă de alte comunităţi din lume nu este Euharistie autentică. Ca urmare, o biserică locală, dacă nu se doreşte a fi doar o entitate locală ci şi Biserică, trebuie să fie în deplină comuniune cu restul bisericilor locale din lume.”³⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte atât de frumos despre modul de adresare al Sf.Ap.Pavel : „ Bisericii lui Dumnezeu din Corint”. Sf.Ap.Pavel o numeşte biserica- ecclesia lui Dumnezeu pentru a arăta că trebuie să fie unită. Dacă este a lui Dumnezeu atunci este unită şi este o biserică- ecclesia nu doar în Corint ci în întreaga lume- oikumene. Deoarece cuvântul ecclesia nu indică separare ci este numele pentru unitate şi armonie – symphonia.³⁶

Profesorul Konstantinos Delikostantis observă că în Noul Testament se vorbeşte despre ecclesia la singular, dar şi despre biserici la plural, bisericile locale, relaţia lor nu este aceea a unei biserici „centrale” cu „sucursalele”.³⁷ Ernst Kasemann nu vede în Noul Testament baza pentru „unitatea Bisericii”, ci mai degrabă pentru diversitatea confesiunilor³⁸. Teza sa ar avea sens dacă aceste confesiuni nu ar apărea ca purtătoare a separării, cum se vede prea bine astăzi, ci mai degrabă ar îtruchipa „unitatea în diversitate” în sensul creştinismului primar. Cât timp domină confesionalismul, concepte ecumenice cum ar fi „unitate în diversitate” şi „diversitate reconciliată” sunt iluzorii. Nu va fi unitatea Bisericii fără descoperirea sensului autentic al catolicităţii, care nu se poate reconcilia cu confesionalismul.³⁹

Unitatea şi catolicitate Bisericii nu înseamnă universalitate geografică, cu atât mai puţin universalism. George Florovsky afirma fără echivoc că termenul „catolic” nu desemnează cantitatea, ci calitatea. „Catolic” nu înseamnă universal – cei doi termeni nu sunt sinonimi. „Biserica deplină (catolică)” a fost în istorie „turma mică”... Probabil că în lume există mai mulţi eretici decât credincioşi ortodocşi, şi se poate ajunge ca ereticii să fie „pretutindeni” iar Biserica autentică să fie forţată să trăiască la marginea istoriei, în „deşert”.Nici această situaţie nu ar distruge caracterul „catolic” al Bisericii.⁴⁰ Creştinii sunt minoritari în lume ( o treime din numărul total al populaţiei), ei rămân „aluatul” menit să dospească toată „frământătura”. Pare a fi atât de actuală descrierea condiţiei creştinului în lume făcută în perioada foarte timpurie a creştinismului:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc izolat în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină.Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţă. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume...”⁴¹

Papa Ioan Paul al II-lea vorbea despre o re-evanghelizare a Europei şi făcea „mea culpa” pentru tot ce s-a întâmplat nefiresc în istoria creştinismului occidental: inchiziţia, lipsa unei poziţii ferme împotriva sclaviei şi colonialismului ( în timp ce a vizitat biserica romano-catolică de pe insula Gore de lângă Dakar, Senegal, locul unde sute de ani s-a desfăşurat un mare târg de sclavi), persecutarea şi chiar condamnarea la moarte a unor oameni de ştiinţă, jefuirea Constantinopolului în timpul celei de a IV-a cruciade, ş.a. Ne aflam spre sfârşitul celui de al II-lea mileniu după Hristos, se încheiau două mii de ani de creştinism, şi se pare că doar atunci am început să realizăm că Evanghelia nu a fost primită cum ar fi trebuit, că s-au încălcat grav învăţăturile creştine în primul rând de cei care le predicau, că societatea civilă începea să impună rânduieli de sorginte creştină, respectul şi iubirea pentru toţi: femei, tineri, indigeni, persoane cu disabilităţi, iar bisericile, din cauza amplului proces de secularizare, erau tot mai ignorate.

Astăzi, Constituţia europeană, în curs de adoptare de ţările care fac parte din Uniunea europeană, ignoră contribuţia creştinismului la edificarea Europei, dar în acelaşi timp UE, oficial sau neoficial, cere bisericilor europene să fie factori de unitate, nu de dezbinare în Europa. De aceea s-a ajuns la redactarea, publicarea (în anul 2001) şi cererea expresă de a se adopta de toate bisericile membre ale Conferinţei Bisericilor Europene (CEC) Charta Oecumenica⁴². Documentul se doreşte a fi un fel de „cod al bunelor maniere”, o bază de dialog şi colaborare între bisericile europene şi între acestea şi alte religii şi concepţii despre lume şi viaţă. După cum destul de târziu şi sub influenţa organizaţiilor laice, CEB a ajuns să impună bisericilor membre, ca prin delegaţii în forurile de decizie şi în cele consultative ale CEB să fie reprezentate toate categoriile de creştini: hirotoniţi şi nehirotoniţi, bărbaţi, femei, tineri, indigeni, persoane cu dizabilităţi⁴³, iar bisericile ortodoxe au manifestat şi manifestă în continuare cea mai mare reticenţă în acest sens, tot aşa, păşind în mileniul al III-lea după ce s-a încheiat mileniul schismelor şi fărâmiţării creştinăţăţii, unitatea Bisericii a ajuns să fie cerută şi de factori politici şi sociali, altfel decât în Imperiul bizantin. Chiar dacă deplina unitate este cea eshatologică, vom recunoaşte numai ceea ce am cunoscut deja aici, realităţile eshatologice sunt o continuare, o împlinire firească a celor de aici.