Emanuel Le Roy Ladurie

— Vom avea grijă de sora ta ca de noi înşine: iar ea se va purta în aşa fel, îneât noi s-o înconjurăm cu dragoste şi cinste.

La rândul ei, sora jăgăduieşte:

— Voi jace tot ce trebuie să jac (III, 155).

La nivelul ţăranilor simpli, doza de reputaţie feminină ce poate îi pierdută este, cel puţin cantitativ, mai puţin importantă decât în familiile nobile. Cu toate acestea, sentimentul unui anumit nivel de dezonoare, atins când este vorba de aventuri neligitime, poate fi perceput: aveam o legătură ruşinoasă cu Arnaud Vital, spune Alazais Guihabert, ţărancă din Montaillou (1, 410-413). Vom reveni mai pe larg, într-un paragraf consacrat eticii, asupra noţiunilor de dezonoare şi, mai ales, a aceleia de ruşine. Ele se află în centrul moralei rustice pe valea superioară a râului Ariege.

Aceste diferite observaţii despre căsătorie şi despre femeie în. legătura conjugală trezesc, în încheiere, o ultimă întrebare: care este sfâr-şitul cuplului?

Se destramă, desigur, în cele mai multe cazuri (dar nu în proporţie de sută la sută), 408 prin moartea unuia dintre soţi. In majoritatea cazurilor, este vorba de bărbat. în societăţile tradiţionale, văduvele sunt, într-adevăr, aproape întotdeauna mai numeroase decât văduvii, deoarece aceştia, ori sunt mai greu de „produs”, dată fiind supramortalitatea masculină, ori se recăsătoresc mai uşor. Preponderenţa aceasta numerică a văduvelor este deosebit de vizibilă în ţinutul Aillon, atât la Prades cât şi la Mon-tail'lou. Motivul trebuie căuat şi în disproporţia de vârstă dintre soţi. Fiind mai tânără, soţia are prin definiţie mai multe şanse de a-i supravieţui bărbatului, decât are acesta s-o îngroape pe ea. La Prades şi la Montaillou, Jacques Fournier, pentru interogatoriile lui, a convocat nouăsprezece femei. Dintre acestea, şapte sunt măritate, soţii lor fiind încă pe lumea aceasta; douăsprezece sunt văduveÂR. Există aşadar, la Montaillou ca şi la Prades, un contingent important de văduve, nu neapărat foarte sărace, deoarece mai multe dintre tari, şi/sau cu un cuplu cu fiii lor adulţi, celibatari, şi sau cu un cuplu de căsătoriţi ce-1 include pe unul din aceşti fii: este, de pildă, cazul, mamei Maurs„ şi al „mamei Belot„, adică al Guillemettei Maurs şi al Guulemettei „Belote (III, 161-162). Unele văduve deţin o adevărată autoritate spirituală şi familială în grupul de ţărani cu simpatii cat'are, bărbaţi şi femei; aşa se întâmplă cu cele trei Parce din Montaillou, legate printr-o mare prietenie: Net Roqua, Guillemette Clergue şi Guillemette „Belote”. Şi-au pierdut soţii; din când în când, sunt duhovnicele vreunui ţăran oarecare. Grupul lor constituie un element esenţial pentru sociabilitatea feminină a satului. în refugiul catalan, Emersende Marty şi Guillemette Maury sunt şi ele tot văduve şi, ideologic, intiuente.

Văduvele se recăsătoresc? în câteva cazuri.

— Matrice de Plasnissoles, partidă bună, şi ymonde Lizier, ai căror primi soţi au dispă409 rut devreme prin asasinare, s-au recăsătorit repede; una cu. un mic nobil de ţară, cealaltă cu un plugar sărac. Alteori, lucrul acesta este mai greu: atunci, concubinajul devine, pentru femeile montalioneze lipsite de bărbatul legitim, o soluţie nesatisfăcătoare, „necinstită”, dar ispititoare. Trebuie însă găsit un aman' care poate fi o pasăre rară.

Această a doua „soluţie” pune, totuşi, cî-teva probleme. Se ştie că măritişul văduvelor, ca atare, în multe comunităţi de tip vechi, se loveşte de piedici; el implică răsturnarea' unui tabu sexual pe care, cei îndrăzneţi, ştiu să-1 oco-un bărbat din grupul de bărbaţi de însurat disponibil pentru fetele nemăritate. O huidu ială a văduvelor, în acest caz, ar fi plauzibila, pentru a le pedepsi, apoi pentru a le ierta, de acest furt. La Montaillou nu s-a pomenit aşa ceva. însă văduvele sunt obiectul unui soi de tabu sexual; dar, cei îndrăzneţi, ştiu să-1 ocolească. Lui Pierre Clergue, care-i face propuneri prea puţin cinstite, Mengarde Buscailh, văduvă din Prades, îi răspunde cu indignare:

— Nu vreau. Ar $i un mare păcat! Nu uita că sunt văduvă! (I, 491).

Jean Duvernoy, care citează această aserţiune a Mengardeia), consideră că acest „vestigiu al mentalităţii potrivit căreia o a doua căsătorie este nepotrivită” constituie una din „trăsăturile primitive ale creştinismului”. Nu cumva aceasta este, de fapt, o dată de folclor rural, comparabilă, în principiu, dar nu ca modalităţi, cu huiduiala?

Patul conjugal, la epoca studiată de mine, este, în general, distrus prin moartea unuia din soţi. însă divorţul, sau cel puţin despărţirea, reprezintă, teoretic, un alt mod de disoluţie. La Montaillou, femeile sunt prea timorate, prea ţinute din. scurt de sistemul rigid al caselor ţdo-mus), ca să-1 poată trimite la plimbare Pe domnul şi stăpânul lor. însă unii bărbaţi nu se sfiesc să-şi ameninţe nevasta că o vor alunga, sau chiar s-o alunge de-a binelea. Faptul provine de la dreptul lor, moştenit, de stăpâni ai casei (oslal).

Caz de alungare completă: Fabrisse Rives. Iva început, femeia stă în aceeaşi casă cu bărbatul ei, plugarul Pons Rives, şi eu, ceea ce este interesant, tatăl şi mama acestuia, Ber-nard şi Alazais Rives (I, 339-340). Bernard Rives este un personaj şters, care face toate voile fiului său Pons, acesta, de jure sau de jacto, fiind capul casei (domus). Nucleul de conducere al acesteia este alcătuit de acel duo pe care-1 constituie Pons Rives şi mama lui, autoritara şi pertinenta Alazaâs. Duo catar, şi încă cum! Gând Fabrisse intră în patul lui Pons, toţi cei din casă sunt neliniştiţi: Fabrisse nu este eretică. 1 se întâmplă chiar să denunţe, faţă de preotul Clcrgue, care nu se sinchiseşte nicidecum, prezenţa unor eretici în sat (I, 324). Soţul şi soacra constată numaidecât că tânăra nevastă îi împiedică să-şi vadă de treburile lor catare aşa cum vor ei. Dracu' te-a vârât în casa noastră, îi zice Pons Fabrissei.

Prin urmare, o alungă din ostal. Repudiata, fără să-şi piardă cumpătul, trăieşte ca o femeie independentă: este cârciumăreasă în sat. O creşte cit poate mai bine pe fiica ei Grazide; însă cele două femei vor intra curând pe orbita casei Clergue. Fabrisse, ca persoană dependentă de casa (nstal) lui Bernard Clergue, care 0 ajută în multe rânduri; Grazide, ca iubită a preotului.

Fabrisse Rives a fost aşadar alungată din casa maritală întrucât nu era eretică. Ceva analog (dar în sens invers.'), este cât pe-aci să 1 se întâmple cumnatei ei: Guillemette Rives t îica lui Bernard Rives şi sora lui Pons rves. S-a căsătorit cu Pierre Clergue, omo-m al preotului şi rudă mai mult sau mai! n aproplată cu acesta. Casa acestui Pierre e dezbinată împotriva ei însăşi, aşa cum tV'111 altfel a arătat Pierre Maury (II, 162). Guiâlemette este prietena ereticilor. Bărbatul ei le este ostil. De aceea, ea se păzeşte ca de foc să pomenească în casă de legăturile ei catare: în acest caz, pe Guiâlemette Clergue ar aştepta-o, din partea soţului ei, moartea sau divorţul: într-o zi, povesteşte ea, soţul meu m-a ameninţat:

— Dacă te duci pe la cei care-i primesc pe eretici în casă, te omor; sau te voi alunga! (I, 346).

Pe scurt: Fabrisse Rives a fost expulzată din casă şi din aşternutul conjugal deoarece nu era o bună catară; în schimb, cumnata ei Guiâlemette Clergue era gata să fie şi ea expulzată deoarece era prea bună!

Tot pe scurt: doar două cazuri, sau mai curând „un caz şi jumătate, de despărţire: desfacerea unei căsnicii era ceva foarte rar la Montaillou, din pricina solidităţii structurilor familiale de la munte. Era nevoie de toată forţa, înflăcărată, a divergenţelor ideologice ca să se ajungă la o astfel de extremitate, atestată doar de două ori, dintre care doar una a fost dusă până la capăt, în documentele noastre. Un caz de despărţire, unul de ameninţare cu despărţirea, la vreo cincizeci de cupluri, tinere sau bătrâne, în stare de funcţiune, în parohie, înseamnă, la urma urmei, destul de puţin. Ar trebui să adăugăm, totuşi, dosarul ceva mai special al Raymondei Clement, soţia lui Pierre Faure: aceasta părăseşte casa bărbatului lovit de impotenţă şi se întoarce să-şi trăiască viaţi în casa familiei ei30.

Am spus că, oricum, având în vedere şovinismul masculin care domnea în satul cu cruci galbene, expulzarea sau ameninţarea cu ea erau o exclusivitate a bărbatului împotriva nevestei, nu invers. In cazuri extreme, daca femeia îşi părăseşte, din propriul îndemn, soţul, ea părăseşte totodată şi domus conjugală.

În schimb, în afara satului Montaillou, în micile târguşoare clin Ariege, care cunosc un

Început de libertate meşteşugărească sau citadină, încurajată eventual de, către matriarhat, precum şi peste Pirinei, în Cataâonia emanci-patoare, se intilnese femei din Ariege care au iniţiativa despărţirii de soţi. Şi în aceste cazuri, ruptura intraconjugală are cauze ideo-logico-religioase de origine conjuncturală; însă planurile de clivaj dezvăluite de aceste rupturi se orientează în direcţii destul de moderne: acestea se deosebesc de cele ce se întâlnese într-un sat de munte cum este Montaillou. In afara comunităţii montalioneze, rupturile se fac, într-adevăr, şi din iniţiativa femeii, nu numai a bărbatului. La Ax-les-Thermes, am văzut, Sybiile Baille, catara, îşi alungă soţul, Arnaud Sicre senior, notar catolic. La Laroque d'Olmes, un târg unde se ţin iarmaroace şi pieţe, Guillemette Maury (sora bunului păstor) are de două ori iniţiativa de a părăsi domiciliul conjugal, unde este terorizată de bărbat, dulgherul Bertrand Piquier. Şi în acest caz, motivele sunt religioase; dar, faţă de afacerea Baille-Sicre, ele sunt inversate. Guillemette este catară, soţul ei este catolic. în sfârşit, o a treia ruptură, dar care este mai curând o despărţire de fapt decât o hotărâre pusă de mult la cale, se petrece în refugiul catalan: Ray-monde Marty, din Junac, fata de fierar, constată că circumstanţele exodului au despărţit-o pentru totdeauna de bărbatul ei, Arnaud Piquier, pescar de păstrăvi şi tarasconez. Ea se hotărăşte, priri urmare, să-şi trăiască, pe ascuns, marea dragoste cu Belibaste. Căsătoria de altădată este uitată! „Văduvă albă”, ea se mărgineşte sa ia act31.

Aceste câteva date sau monografii – care sunt foarte precise, iar acesta este meritul lor nu oferă nicidecum o statistică. Dar, după

Pierea mea, ele au virtutea de a demonstra speo-^rari°' când este nevoie, originalitatea lui H, masculină, la Montaillou, a fenomenuinitiatdespârtire conjugală, când are la bază ' 1Va „eliberată; fenomenul este totuşi foarte, rar. Insa cu atât. mai. – interesant şi revelator. Faptele numeroase nu dau întotdeauna statisticile cele mai bune. Uneori, regula profunda a jocului. şi schema latentă sunt date la iveală de devierile excepţionale – cum sunt, de exemplu, despărţirile conjugale. Oricum, chiar şi în cazurile cele mai îndrăzneţe, tlomiis, această piatră de temelie, nu-şi pierde niciodată cu totul drepturile pe. caro le are: în caz de impotenţă masculină, soţia părăseşte casa comună; Raymonde Maury face jocul casei. sale, paternă-frăţeaseă şi montalioneză, împotriva asupririi exercitată asupra ei de către căsnicia de la Laroque d'Olmes, devenită, după părerea ei, insuportabilă. Sybille Baille nu l-ar fi putut niciodată alunga pe soţul ei dacă nu ar fi avut, ca întărituri, posibilităţile oferite, dinainte, de propiretatea asupra unei domus materne. La Montaillou, Pons Rives îşi poate permite s-o alunge de acasă pe soţia lui, Fabrisse, deoarece împotriva acesteia este pornită toată familia lui lărgită, sprijinit fiind de cuplul corezidenţial al înaintaşilor săi, Să lăsăm de o parte problemele specifice ale dezintegrării catalane: pe valea superioară a râului Ariege, foarte rarele cazuri de despărţire a soţilor (care, bineînţeles, nu este niciodată sancţionată de un divorţ în regulă), nu este decât prea puţin sinonimă cu individualismul; ea manifestă mai curând, în stilul ei, ireductibila înrâurire a casei (ostal), ca instituţie familială. Foarte curând, dă de propriile ei limite, care sunt foarte înguste.

NOTE

1. I, 334-335. Câmpul de care este vorba se află în locul numit alacot sau „ă la coste”, situat sub satul vechi, şi pe amplasamentul actual al satului Montaillou: acesta coincide, topografic, cu acele barris saţ' „bas-faubourgs” (dezvoltate după epoca Registrul^ şi înainte de secolul al XlX-lea) ale satului vecM4U

1, 341. Despre frica încercata de o soţie ţărancă faţa de soţul' ei, V. şi I, 342, 346; II, 366-367. '.

II, 148. V. şi III, 280 (Mengarde, soţia lui Rayrfiorid de Concehat, din Axiat, bătută de el pentru erezia ei).

4. II, 213; II, 197. Cazurile de neveste bătute sunt, de fapt, mult mai numeroase în documentul nostru decât cazurile de copii mici bătuţi de părinţi: v. me dicul A. Teisseyre care – în II, 197 îşi bate fiul

(bastard), lovindu-şi, totodată, şi soţia. V. de asemenea II, 285: un tată îşi bate fiica (mică); însă aceasta refuză, după aceea, să se întoarcă la domiciliul părintesc. Relaţiile părinţi-copii, care sunt de ordin natural, par să fie mai bune şi mai cordiale, pe valea superioară a râului Ariege, decât legătura soţ-soţie, care ţine, (cel puţin în momentul pornirii), de o alegere, sociala.

5. II, 365. V. şi II, 86: insulte proferate împotriva. soţiei de Aude Faure.

II, 213.

II, 441-„442 (reîncarnarea masculină a unor foste femei, după cum spune Belibaste!). Valdenzii din Pamiers, mai citadini, sunt mai puţin misogini în această privinţă decât catarii de pe valea superioară a i'âului Ariege, care se dovedesc mai rustici şi, din punct de vedere doctrinal, mai originali. Raymond de la Coste, valdenz appamean, nu crede că femeile, vor reînvia „în. sexul viril”; fiecare, spune el, va învia după sexul său (I, 88). V. şi III, 191 (imperia lismul masculin al lui Belibaste); şi II, 35.

II, 415 (P. Maury); II, 131 (A. Laufre); III, 155 (sora lui Pierre Maury este exclusă de la un aperitiv între prieteni, unde se bea vin).

I, 334-335; III, 101 -etc.

III, 221. V. şi culegerea Sexualite humaine.

Pierre: II, 424).

Mă tem de soţul meu şi îl iubesc mult (Sybille).

V. cazul (teoretic) al lui Pierre Maury, supra, cap. IV; şi III, 121.

li, 28. V. şi cazul unei alte femei energice. Cicarde, provenită tot din grupul notabilităţilor din Ax-les-Thermes (T, 290).

14. Cf. Bonnassie (II, 336), în Catalonia din evul meam_ timpuriu, mai ales la marginile Pirineilor, cla mele ţărăneşti privilegiau relaţia cu familia tatălui; w grupurile nobile şi privilegiate, legătura cu fai1, a matIi. în ansamblu, cimnule noastre sunt în majoritate patrilineare; fi-*|ţia matriliniară nu se referă decât la o destul de mica minoritate.

15. III, 107; III, 491. A nu se confunda cu Bernard Marty, din Junac.

ÎS. III, 168: Bernard Marty trăieşte încă, la Jun-cosa, împreună cu soţia sa. III, 169: la Orta (regiunea Tortosa), anul următor, Bernard Marty a murit. Guillemette se pregăteşte să se mute, cu cei doi fii ale ei, la San Mateo.

17. V. şi cazul mamei nobilului Bertrand de Taix: este proprietăreasa „Pământului” sau a senioriei fa miliale, în timp ce fiul ei, până în momentul dece sului mamei, este destinat să râniâna, din punct de vedere seniorial, liber (III, 312-313).

I, 337. V. şi: în III, 162, Na Desnada, poreclită Na Capriera, la Ax-les-Thermes; în III, 259, Na Palharesa (Luzenac); în III, 291, Na Englesia; în III, 280, Na Honors, văduva lui Pierre Amiel, din Rabat; în III, 154, Na Longa, din Montaillou, şi fiica sa Gauzia Clergue, zisă „Gauzia de Na Longa”.

I, 448. V. şi II, 423 (matriarhe torcătoare din Limoux); precum şi II, 478 (Na Borrelha, din Mon taillou, este soră cu Raymonde Maury; şi Na Cortilla, alias Rixende Cortil, din Ascou, este o văduvă în pu terea vârstei, semnalată şi în III, 305). III, 142: Na Cavalha este sora lui Bernard Belibaste.

I, 221; III, 153. V. supra, cap. V (hanul ţinut de Na Gargaiha).

Supra. Nobilii bătrâni sunt la fel de prost cres cuţi, în această privinţă, ca şi ţăranii bătrâni (III, 328).

Insă femeia nobilă în vârstă, tratată astfel de babă (în III, 328) de către soţul ei, nu şovăie să-i ţină piept acestuia.

I, 200-205, îndeosebi I, 203. V. şi infra, cap.

XXI (rolul mamei lui Jean Maury etc).

II, 64 şi 75. în legătură cu exemplul acesta şi cu cel care-i urmează: Bonnassio, II, p. 332, subli niază această perioadă tare, adică maturitatea în viaţa femeii catalane în Evul Mediu. John Demos, în A. Besancon, L'Histoire psychanalytique., insistă, în legătură cu vrăjitoria feminină, asupra contrastu lui maturitate/adolescenţă.

I, 325; şi III, 143 (ceartă între „credincioasele” eretice); III, 268 (ceartă de femei).

Este cazul lui Bertrand de Taix, din Pamiers, supus, în acelaşi timp, mamei şi soţiei sale (III, 312, 313, 328).

Pitt-Rivers, People of the sierra. V. şi Bourdieu, Esquisse d'une theorie., şi Sociologie de VAlgerie., în paragrafele despre onoarea kabylă.

I, 221; I, 238; Marcabu, XLIV şi XXXIV, 31, citat de R. Nelli, p. 117.

Cele douăsprezece văduve despre care este vorba sunt: Brune Pourcel, Beatrice de Planissoles (de două ori văduvă); Raymonde Belot (de două ori văduvă); Grazide Lizier, tânără văduvă; Alazaâs Azema, Rayrnonde Arsen, Alaza'is Faure, Allemande Guilhabert, Guillemette Benet, Mengarde Buscailh, Mengarde Savignan, Raymonde Guilhou. Ce! e şapte femei mări tate sunt: Fabrisse Rives, Alaza'is Faure, Guillemette Clergue, Raymonde Testaniere, Guillemette Argelliers, Raymonde Marty şi Gauzia Clergue. Lista aceasta nu este nicidecum exhaustivă în privinţa efectivului to tal al văduvelor montalioneze, de vreme ce cuprinde doar femeile, văduve sau nu, a căror mărturie amă nuntita o deţinem întrucât au compărut în faţa lui Jacques Fournier.

J. Duvernoy, L'Inquisition., p. 140, nota 4.

I, 418. Se va observa că Raymonde Clement îşi părăseşte soţul deoarece, aşa cum se spune uneori, într-un limbaj nedrept şi popular, „acesta nu este bărbat” (probabil, în acel moment, este impotent).

Episodul acesta nu contrazice, aşa cum _s-ar putea crede, regula montalioneză: potrivit acesteia, foarte rarele cazuri de alungare, din domus conjugală, în registrate sau avute în vedere, după textele noastre, pornesc din iniţiativă virilă, împotriva soţiei. Pe deasupra, chiar şi în acest caz, „soţia” (nedeflorată) este cea care a părăsit casa comună, nu soţul. 4, Altă ruptură da facto a unei căsătorii, provo cata de exodul în Catalonia: în II, 454.

Capitolul XIII

SENTIMENTUL COPILĂRIEI Şl VÂRSTELE VIEŢII

După ce am examinat căsătoria în satul Mon-taillou, voi spune acum câteva cuvinte despre ceea ce (pe vremea aceea) era rezultatul ei normal: copilul.

Copilăria în ţinutul Aillon: mai întâi, câteva cifre precise. Satul nostru se situează, aşa cum este de prevăzut, în normalitatea familiilor ţărăneşti din timpul Vechiului Regim. Familii numeroase. Mengarde şi Pons Clefgue au patru fii şi cel puţin două fete atestate l. Guillemette Belot are patru fii şi două fiice. Guillaume şi Guillemette Benet au cel puţin doi fii şi trei fiice. Raymond Baille are patru fii (nici o fiică menţionată). Pierre şi Mengarde Maurs au partu fii şi o fiică. Sunt patru fraţi Marty. Alazais şi Raymond Maury au şase fii şi cel | puţin două fiice.

Există şi familii mai puţin numeroase: Ber-nard şi Gauzia Clergue nu au decât doi copii cunoscuţi, un băiat şi o fată. Cele două cupluri formate de Guillemette şi Raymond Maurs, şi de Bernard şi Guillemette Maurs, au fiecare câte doi fii, în afară, probabil, de fiicele ale căror nume şi număr sunt necunoscute,. în total, dacă punem la un loc informaţia pertinentă pe care o avem despre căsniciile din Montaillou, apar optsprezece cupluri, disponibile pentru calculele noastre; sunt cele opt sprezece-cupluri despre care se poate crede că au-avut timpul necesar pentru a procrea: ele prezintă o famiile „completă”, sau, respectiv, incompletă”; însă, cronologic şi teoretic, ea este susceptibilă – în afară de cazul că se întrerupe de fapt prin moartea unuia dintre soţi _' de a fi completă. Lucrurile sunt considerate în mare, de registrul lui Jacques Four-nier, în perioada demografică 1280-1324. Aceste optsprezece familii, complete şi incomplete, au adus. pe lume, cifră minimă, 42 de băieţi şi 20 de fete.' Numărul fetelor este, în mod evident, subapreciat sau subînregistrat. Cel care se referă la băieţi nu ţine seama, cu siguranţă, de mortalitatea infantilă; cea care intervine între data naşterii şi primul an de viaţă. Nu ia în seamă nici fracţiunea, indeter-rninabilăj de mortalitate juvenilă, mai ales între vârsta de un an şi cea de cinci. Chiar şi în. aceste condiţii, în care statisticile sunt insuficiente, '. înregistrăm totuşi, în medie, 2, 3 băieţi de fiecare cuplu. Este deci logic să ne bizuim, ţinând seama de diferite imponderabile 2, pe 4,5 naşteri legitime, masculine şi feminine, de fiecare familie, completă şi incompletă. Fecunditatea montalioneză de la începutul secolului al XlV-lea este deci egală '. ii cea a locuitorilor din ţinutul Beauvaisis, în epoca modernă, care sunt foarte prolifici (mai mult decât atât, procentul de ilegitimitate, la Montailiou, este mai mare decât cel înregistrat în Beauvaisis).

Câteva remarci asupra acestei prolificităţi montalioneze:

— Ea. se explică, în parte, prin vârsta precoce a fetelor în momentul căsătoriei; avem în ve-ere, mai ales, nucleul catar şi endogam al ~ayilor famuii de agricultori-crescători de ani-> aliate între ele, care dominau satul Mon-în jurul anului 1300: mă gândesc la 11 '^e-Clergue, Maury, Marty, Baille, Benet,; împreună, ele procreează zeci de băieţi 419 şi de fete care, când vor fi mari, se vor căsători între ei. Din motive care nu sâtit poate decât aleatorii, ceLe câteva cămine catolice din sat, căminele familiei Azema de pildă, au făcut mai puţini copii şi mai puţine căsătorii decât ereticii; este una din cauzele inferiorităţii trecătoare a minorităţii care, la Montaillou, ră-mâne credincioasă Bisericii de la Roma.

Fecunditatea aceasta are totuşi nişte limi te, din diferite direcţii: familia cea mai bogată, familia Clergue, pe vremea generaţiei lui Pierre şi Bernard, manifestă un oarecare interes pen tru metodele (ierburi miraculoase, sau poate* coitus interruptus) care privesc limitarea naş* terilor; numeroşii fii ai lui Pons Clergue, în tot cazul, au lăsat câţiva bastarzi, dar nici uf copil legitim (este drept însă că, în sat, rfiăi sunt şl alţi Clergue, care vor duce numele mai departe). Pătura inferioară a populaţiei, cea a ciobanilor, are tendinţa de a reîuza căsătoria, pretextând sărăcia, adesea reală; în sfârşit, în general, ultima generaţie, cea care se căsăto reşte între arestările din 1308 şi interogato riile din 1320-1324, este cumplit perturbată; şederile în închisoare se înmulţesc; unele cu pluri descurajate se refugiază poate în absti nenţa sexuala, chiar şi în anticoncepţie; în timpul deceniului 1310, care oricum este nepri elnic economiei şi vieţii, fecunditatea montalâoneză pare să fie în scădere.

Satul se remacă totuşi prin baby boom, sau pletora de copii mici, în cursul anilor 12801305. Din punct de vedere geografic şi cultural, acest fenomen se situează într-un cadru analog: şi în afara satului Montaillou, sunt foarte obiş nuite marile frăţii (-phratries) alcătuite din doi sau patru fraţi (I, 193; I, 203). Ideea de nata litate ridicată vine de la sine. Toată lumea pricepe foarte bine că, dacă pierzi un copil, ai toate şansele, cu condiţia să nu fii prea bătrân, să faci alţii; iar aceştia, prin metempsihoză catară, interpreată fantezist, vor aduce poate maniei lor sufletele celor dispăruţi, frăţiorii şi surorile lor (I, 203).

Cumătră mea Alazăis Munier, povesteşte Guillaume Austatz, bayle la Ornolac3, era tristă; întru-un timp scurt, îşi pierduse cei patru fii. Văzână-o necăjită, am întrebat-o care este pricina: