Emanuel Le Roy Ladurie

Şi furios la culme (continuă Raymond Sicre, martor la acest scandal conjugal), Guillaume d'Ascou se urcă în pat, îşi acoperă capul, şi-şi ameninţă întruna nevasta. Auzind ce-i zice, numita nevastă a ieşit din casă printr-o uşă a odăii şi a plecat.

Este sigur că unii catari mai luminaţi, cunoscători ai Bibliei, cum era Pierre Authie, au recomndat un tratament mai omenesc pentru femeie °. însă faptul acesta, oricât de liniştitor ar putea fi, nu trebuie să ne facă să uităm fondul solid de misoginie care există, la acea epocă, în cadrul instituţiei conjugale, în civilizaţia ţărănească de pe valea superioară a râului Arioge. însuşi Pierre Authie, în ciuda afecţiunii pentru fiica sa, socoteşte că, în general, femeia este ceva rău (II, 409). Felul în care Relibaste se poatră cu amanta lui, fără nici o sfială, măritând-o cu Pierre Maury, ca s-o „dezmărite” după câteva zile, fără nici o explicaţie, deoarece ideea acestei căsătorii nu-i mai place, sau fiindcă o depresiune nervoasă, pe bază de gelozie, 1-a cuprins dintr-o dată, sau, în sfârşit. – ultimă ipoteză, cea mai dezavantajoasă pentru omul cel sfânt – fiindcă se gândeşte că i-a reuşit stratagema, care constă în a-1 face pe păstorul cel bun să ia asupra lui paternitatea copilului ce urma să se nască, felul acesta de a se purta nu este un indiciu de mare stimă faţă de cel de al doilea sex.

De altfel, Belibaste n-a făcut niciodată un mister din şovinismul şi imperialismul lui masculin. Pentru el, sufletul femeiesc, ca atare, nu poate fi primit în paradis după moartea femeii care 1-a purtat; este necesară o reîncarnare prealabilă în sexul viril, la nevoie, foarte scurtă! De aici, urmările îngrozitoare din lumea aceasta. Bărbatul, le spune într-o zi omul cel sfânt lui Pierre Maury şi Ray-mondei, nu face două parale, dacă nu este stăpân pe nevasta lui'. Sprijinidu-se pe acest principiu de bază, îşi arogă dreptul explicit de a-şi „maltrata” tovarăşa de viaţă. Pierre Maury – interpret fidel al filosofiei din Mon-taillou – nu se lasă mai prejos când este vorba să defăimeze femeile: Femeile sunt nişte diavoli, îi spune el patroanei sale Sybil-le Pierre, care a îndrăznit să-şi alăpteze copilul eretic. Sufletul unei femei şi ce al unei scroafe sunt acelaşi lucru, adică nu cine ştie ce, lansează Arnaud Laufre din Tignac, insul-tând-o pe o femeie de acolo şi trăgând totodată cu ochiul la scroafa lui care înghite în sec. Mai concret, când se cinsteşte un păhărel, femeia este exclusă din grupul celor care beau 8. Pe aceşti demoni, pe aceste diavoliţe, pe aceste „scroafe”, pe aceste băutoare de apă le poţi bate; te poţi mulţumi să nu le vorbeşti niciodată, această tăcere fiind, de altfel, reciprocă: la Montaillou, în cuplurile nepotrivite Şi chiar şi în cele mai puţin nepotrivite, ea caracterizează relaţiile dintre soţi n. A se vedea, la Montaillou, tăcerea pe care o păstrează, faţă de soţii lor, Guillemette Clergue, Raymonde Marty, Beatrice de Planissoles, Raymonde Guil-hou. Această taciturnitate intraconjugală nu eŞte motivată doar de dezacordurile iedologice intre soţi. Să se fi înşelat oare acei etnologi rfe-6 au. definit universul tradiţional al căsători ca fiind, prin excelenţă, lumea non-comuaril-? – ' () Femeile de Pe muntele cu cruci galâşi cultivă în taină grădina; au mare grijă de ea; vorbesc între ele, însă la distanţă de domeniul bărbaţilor lor. Se tem de ei, chiar dacă n iubesc. Pentru ei, ele pot împăca dragostea cu frica „.

Montalionezele, aşa cum se vede din cele câteva rânduri de mai înainte, sunt tacticiene iscusite. Deşi au pierdut războiul, li se mai întâmplă să câştige destul de multe bătălii.

Primul lor succes trebuie explicat prin fenomenele, minoritare, dar incontestabile, de „matriarhat”. O situaţie de tip matriarhal este creată atunci când, în loc de un bărbat, o femeie succede, măcar provizoriu, stăpânului masculin al casei, mort sau retras, şi devine astfel cap al familiei. Absenţa unui copil de sex bărbătesc, care să fie moştenitor, sau, dacă acesta există, incapacitatea sau nevrednicia lui sunt suficiente fără îndoială pentru a explica o asemenea conjunctură. Un ginere se va căsători, fireşte, cu fata ce avea să ducă familia mai departe. El va putea fi adoptat de socrul său vl. în felul acesta, devine parte integrantă al noii domus în care este primit. Totuşi, poziţia acestui ginere rămâne delicată faţă de numele şi de persoana soţiei sale. Putem cita, în această privinţă, păţaniile lui Guillaume de l'Aire, din Tignac: şi-a luat nevasta de la Lordat şi, din pricina familiei nevestei, în casa căreia a intrat, a fost numit de atunci încoace Guillaume de Corneillan; se pare că acest Guillaume mai trăieşte şi acum, şi locuieşte tot la Lordat (II, 129). Puterile suverane ale casei fdo? nusj se manifestă încă o dată: pentru aceasta, matriarhatul nu este decât un instrument de moment, nu un scop în sine. Este suficient într-adevăr ca ostal să intre pe mâinile unei femei; bărbatul acesteia, dintr-o dată, se face simţit ca ginere; însă poziţia lui nu este tare: intră în ochiurile unui sistem, devenit, în acea împrejurare, matriarhal. Din acel moment, personajul este silit să-şi schimbe nu396 mele; devine Cortieillan, în loc de De l'Aire: ia nurnc-Ie nevestei (Corneillan), care, de fapt, este pur şi simplu numele casei (domus). în astfel de condiţii, dacă soţia are cât de cât temperament, puterea îşi schimbă sexul; trece, dar întotdeauna, de partea femeii. A se vedea cazul unei femei energice: Sybille Baille, din Ax-les-Thermes. Datorită unei moşteniri care-i vine de la înaintaşii ei, Sybille aceasta este proprietarea unei case la Ax; copiii numitei doamne, care se referă tocmai la mama lor, califică această casă de ostal matern (II, 21). Sybille, titulară a unei domus, s-a măritat cu un notar tarasconez, Arnaud Sicre. Ea nu a avut, faţă de el, atitudinea umilă şi supusă pe care cele mai multe soţii, în comitatul Foix, străine în casa în care au intrat prin căsătorie^ o au faţă de soţul lor. Fundamental anticatar, notarul Arnaud Sicre a avut nefericirea de a nu fi pe placul autoritarei Sybille: Aceasta, ţî-nără încă, la alungat deci fără nici o ceremonie din casa din Ax 13, unde el venise să locuiască în calitate de soţ. Arnaud a fost silit să-şi facă meseria de notar la Tarascon; soţia lui, după ce s-a despărţit de el fără să-1 cruţe, nu s-a sfiit să-i expedieze, la Tarascon, fiul avut împreună, care se numea tot Arnaud, şi care avea şapte ani: Amaud tatăl era deci rugat să se îngrijsească de creşterea lui Arnaud fiul. n vremea aceasta, Doamna milita în Şi Pons Baille. în cel de al doilea caz, ei se şi-tuau în plin sistem matriarhal. Arnaud Sicre-Baille avea de altfel să demonstreze, prin incredibila lui viaţă de delator, consacrată în în-legime recuceririi casei (domus) materne, 111 câţ de mare măsură socotea că el ţine cu Prioritate de casa (ostal) mamei sale Sybille. cele din urmă, tot casa este cea care atribuie n Aceasta fiind în general (totuşi secun- ) de natură patriarhală, de vreme ce capii casei sunt bărbaţi. Dar poate fi, uneori, matriarhală, când rolurile sunt inversate, ca urmare a hazardului genealogic ce face ca moştenirea să revină unei femei. Spune-mi cine ţine casa: bărbatul sau nevasta, şi îţi voi spune cine cântă acolo.

„Matrarhalizarea” nu este foarte frecventă, însă poate ii oricând concepută. Şi mai este foarte revelatoare în privinţa puterile esenţiale ale casei (domus), în legătură cu care se stabilesc şi uneori se inversează rorurile masculine şi feminine: este un epifenomen al casei. Tocmai de aceea el poate fi înlocuit, din când în când, cu matriarhatul u.

Un exemplu bun (oarecum diferit de cele de mai sus, întrucât este vorba de o situaţie de văduvie) îl avem, printre oamenii din Montail-lou, în destinul matriarhal al Guillemettei Maury. Această Guiliemette este rudă apropiată cu Pierre Flaury (dar nu trebuie confundată cu cealaltă Guiliemette Maury – soţia lui Bertrand Piquier – care este sora lui Pierre). Prima Guiliemette se măritase deci, în sat, cu Bernard Marty, din Montaillou: acesta avea, ca toată lumea, o domus l5. Guillementte, mamă a cel puţin doi fii, pe vremea aceea nu era decât ceva adăugat la casa (ostul) bărbatului ei. Ea, singură, nu forma decât o jumătate de căsnicie; era jumătatea de prisos a unui cuplu, în care Bernard Marty era jumătatea capitală.

Are loc persecuţia din 1308. Familia Marty fuge din satul cu cruci galbene. Rătăcesc prin Catalonia. Merg din târg în târg, şi nu se opresc decât pentru scurt timp. între două mutări, Bernard Marty moare lfi. Guiliemette este mereu cu cei doi fii ai ei. Aceştia sunt nişte cva-siadulţi, în plină putere. Mama şi copiii se vor duce deci să se instaleze la San Mateo, un târg unde se găseşte mai uşor de lucru (III, 1^9)-De acum înainte, cei trei câştigă bine şi îşi Pot cumpăra un ostal: o exploataţie agricolă cu curte, grădină, ogor pentru grâu, vie, păşune, măgar, catâr şi oi, se organizează în jurul acestei domus care, ea însăşi, are mai multe camere. Stăpâna casei poate primi, fără nici o greutate, douăsprezece sau cincisprezece persoane. Venituri suplimentare sunt aduse de prelucrarea lânii şi de treburile sezoniere: cei trei se angajează la strânsul recoltei altora. Din timp în timp, angajează ei salariaţi. Noul ostal nu mai are nimic de a face cu răposatul Bernard Marty, uitat de mult. Guillemette devine 5a Grăce, Madame GuiUemette (II, 28)! îşi reia numele de Maury, întrucât cel de Marty devenise cu totul perimat. Fiii ei, ca într-o adevărată familie matriarhală, se numesc Jean şi Arnaud Maury. Nu Marty. Ca în orice sistem matriarhal, fratele mamei, adică unchiul şi omonimul bunului nostru păstor, joacă un rol esenţial printre membri casei. Cu toate acestea, Guillemette este patroana. Ea acceptă sau refuză o anumită căsătorie pentru fiecare dintre cei doi băieţi ai săi. Este stăpână în unica încăpere de primire a oaspeţilor, care ii serveşte de salon-sufragerie-bucătărie. Pertinentă şi mondenă, ea joacă pe lângă Pierre Maury – bucuros să fie un om de salon – un rol omolog aceluia pe care-1 va avea D-na Verdurin pe lângă Naratorul din în căutarea timpului pierdut. în lipsa unui tată de familie, noua domus, din nevoile cauzei sale, a secretat aşadar matriarhatul în familia emigrată ' '.

personalităţi le-au conferit

Montaillou, Prades d'Aillon, Merens, Bel-ca: re, diferite sate de munte din partea de sus a comitatului Foix sau din ţinutul Sauit, ne °ieră alte exemple, cel puţin probabile, de ^văduve sau dominante. Ele au moştenit casa ce le vine de la propria lor familie; ^du creat-o ele; sau o au pur şi simplu de „satul lor soţ; hazardurile genealogiei. – tele casei (ostal), resursele individuale Puternicei lor acestor femeie puterea în ăomus, decapitată de leader-ul ei masculin. Aceste matriarhe sunt recunoscute după faptul că numele lor, feminizat în a, este precedat de particula Na (cu alte cuvinte Domina: Doamnă sau Stăpână). La Montaillou, bătrâna Na Roqua este una din mamele bisericii catare; încumetrită ca nimeni, alta, ea dă legea când este vorba de uciderea găinilor (I, 458). Egerie deloc dezafectată, ea este sfetnica, minunată, a capilor de familie din parohie. Na Carrainagua este un alt cap de familie montalioneză (III, 75). La Merens, Na Ferriola are casă şi turmă de capre: este eretică şi patroană de ciobani (II, 461, 477; III. 163). La Prades d'Aillon, Na Ferreria se ocupă cu lecuirea bolilor de ochi18. La Belcaire, fierarul Bernard den Alazais, sau al Na Alazaâsei, descinde pesemne dintr-o matriarhă de acest tip 19, care i-a fost mamă sau bunică: şi el, ca şi Na Ferreria, este depozitarul unor interesante secrete folclorice, care, de data aceasta, se referă la soarta sufletelor după moarte. Secretele acestea le deţine oare de la înaintaşi? In societăţile noastre occidentale, matriarhatul să fie oare cel mai bun păstrător al unei gân^ dârâi sălbatice sau tradiţionale? Să constatăm, oricum, că femeia dobândeşte consideraţie şi respectabilitate odată ce, cu vârsta, încetează de a mai fi socotită obiect sexual. Menopauza sporeşte puterea.

Alături de matriarhat, existenţa unor meserii accesibile femeilor (fără ca ele să aibă întotdeauna monopolul) reprezintă o altă posibilitate, limitată dar reală, de relativă emancipare a „sexului frumos”: la Montaillou, s-a notat acest lucru, o femeie, Fabrisse Rives (I, 325- 326), face meseria de cârciumăreasă: profesiune, care, în sat, nu prea rentează, căci populaţia este putină. Alazais Azema vinde brânză cvi amănuntul. La Laroque d'Olmes şi dincolo de Pirinei, hanurile, de-a lungul drumurilor şi al iarmaroacelor frecventate de montalionozî. fânt ţinute ele hangiţe'20.

Matriarhatul şi profesionalismul feminin oferă, în anumite ca/uii, un corectiv discriminării masculine. Este vorba, totuşi, de instituţii minoritare. Cel mai adesea, „sexul slab1' chiar aşa şi este faţă de puterile pe care şi le arogă poporul de masculi. Să nu exagerăm totuşi neputinţa femeilor. în faţa l'alocraţilor, sunt departe de a fi cu totul dezarmate; nu sunt doar umilitele şi obiditele sistemului.

În interiorul casei, femeia munceşte din greu, cu siguranţă. însă, fiind cea care are grijă de foc, de apă, de lemne, de l'ân, de coacerea plinii şi de torsul linii, ea dispune, datorită acestui fapt, de o parcelă de putere intimistă şi casnică. Când îmbătrâneşte, are, lăsând soţul de o parte, compensaţii sigure în celelalte persoane ale familiei. Desigur, soţul, ale cărui pofte au scăzut, nu renunţă să-şi califice, prea puţin eleganat, soţia de babă, eretică bătrână, sau scroafă bătrână2i. Contemporanii ştiu, de asemenea, că femeia, într-un sistem în primul rând patriarhal, nu locuieşte în casa soţului ei (casă ce nu este într-adevăr a ei) decât cu titlu viager. Şi totuşi, faţă de copiii şi de nepoţii ei, fosta sclavă a căminului se bucură de o poziţie nemaipomenit de bună. Oprimată ca soţie, ea este sacralizată ca mamă. Ne aflăm în Medite-rana, ce dracu'! Sau aproape. Ne aflăm, în orice caz, în regiunile de latinitate meridională: nici un protestantism nu va extirpa de aici cultul matern al Măriei.

Ţăranii catari n-au decât să spună despre Fecioara Mamă că este un butoi de carne în care s-a cuibărit Isus Cristos: în propria lor familie, ei sunt fii iubitori şi respectuoşi. Bă-tnneţea, pentru o femeie, înseamnă să fii mama unor copii mari şi productivi. De acum înainte, ea are dreptul la respectul membrilor „miliei ieşiţi din pântecele matern. Pierre ergue, care nu respecta nimic, iubea totuşi venera amintirea mamei lui: spunea că fu-e o femeie bună, care făcuse bine ereticilor.

40i

Am văzut că făcuse în aşa fel incit, spre scandalizarea catarilor locali şi a episcopului de Pamiers, o Îngropase pe bătrâna lui Mengarde sub altarul locului de pelerinaj al Fecioarei Măria din sat. Mai târziu, acest altar îi aduce preotului noroc în dragoste. Guillaume Austatz, agricultor şi bayle din Ornolac, îşi respectă mama, căreia îi spune „ dumneata”. Ascultă cu evlavie învăţăturile acesteia. De la ea i se trag opiniile pe jumătate eretice, pe jumătate naturaliste sau materialiste. Ele se transmit din mamă în fiu, în timpul unor plimbări şi al unor trăncăneli ce nu se mai isprăvesc 'rl.

Să nu cădem totuşi în dulcegărie sau în idilism. Existau şi băieţi răi pe valea superioară a râului Ariege: aceştia băteau, muşcau sânul care-i hrănise. De pildă, fiul Stephaniei de Chateauverdun, micul tiran al bătrânei lui mame. Cu toate acestea, mărturia multor texte este destul de explicită ca să indice că la Montaillou se opera, pe la 1300-1320, tranziţia clasică, dragă civilizaţiilor mediteraneene: ea duce de la femeia tânără, oprimată de bărbatul ei, care are o vârstă mai puţin fragedă, la mama matură sau bătrână, venerată sau respectată de copiii ei de sex masculin. Şi fetele îşi înconjoară mama cu dragostea lor de fiice: Ava, Philippa, Esclarmonde şi Condors, fetele Beatricei de Planissoles, izbucnesc în lacrimi (I, 257) când pomenesc despre primejdia de arestare care o ameninţă pe ex-caste-lană. Aceasta este aşadar răsplătită pentru grija plină de răsfăţ cu care şi-a tratat întotdeauna copilele (I, 246).

În mediul ţărănesc, atitudinea fetelor faţă de mama lor este plină de respect. Comportamentul este justificat, de altfel, de serviciile materiale pe care mamele continuă să le facă fetelor, chiar dacă acestea sunt mari şi măritate: într-o zi, povesteşte Guillemette Clergue, care pe vremea aceea se afla sub puterea unu' soţ violent, aveam nevoie să împrumut daracul ca să dărăcesc nişte ănepă; m-am dus în acest scop la tatăl meu. Când am ajuns la poarta casei, l-am găsit acolo pe fratele meu care scotea bălegarul din casă. L-am întrebat pe/ratele meu

— Unde este Doamna, mama mea?

Ce ai cu ea? mi-a replicat el.

Vreau daracul, i-am răspuns eu.

Mama noastră nu este acasă, a încheiat jratele meu. S-a dus după apă. Nu se întoarce curând.

Nu am vrut să-l cred pe jratele meu, şi am încercat să intru în casă. Atunci, jratele meu şi-a pus braţul în jaţa porţii şi nu m-a lăsat să intru (I, 337).

Remarcabil text! Uşa este îngustă; poate fi barată doar cu un braţ de om; miroase a bălegar; Alaza'is Rives, mama, cară apă pentru casa (domus) bărbatului ei, ca oricare altă femeie. Ceea ce nu înseamnă că mama aceasta foarte obişnuită nu are dreptul la titlul de Doamnă (ma „seigneuresse” l) dat de fiica ei cea mare, Guillemette Clergue. Altfel, familia aceasta este un cuib de scorpioni, însă legăturile dintre membrii ei sunt 'ritualizate. Fratele îi spune surorii sale dumneata, ceea ce nu-1 împiedică să fie brutal cu ea. Iar unchiul din partea mamei, Prades Tavernier, are parte de la fiica lui naturală, Brune Pourcel, de un respect Şi mai mare decât cel ce este obţinut, fără nici o greutate, de Alaza'is de la Guillemette. Prades Tavernier, ereticul parjait, cere, aşa cum am văzut, să fie adorat în genunchi de către Brune, bastarda lui! Nici mai mult nici mai Puţin.

O altă mamă respectată, chiar copleşită de atâta respect – cea a Vuissanei Testaniere. Aceasta, tânăra amantă a lui Bernard Belot, renunţă într-adevăr la opiniile ei catare în rrna şocului nervos provocat de încercarea de vioi pe care o face asupra ei Arnaud Vital;

! It!

Însă Vuissane se grăbeşte să adauge că această reconvertire la catolicismul strict este datorată şi bunei şi marei înrâuriri pe rare o exercită marna fi. Cuvintele apuse de bătrâna împotriva ereticilor i s-au întipărit cu litere de foc în conştiinţă (I, 461). î La aceste cuvinte familiare spuse de o mamă' [fiicei ei iubitoare, ar putea îi adăugate acelea, nu mai puţin convingătoare, ale unei mătuşi către nepotul ei: Jean Pellissier, într-adevăr, aderă la ideile ratare, din pricina influenţei dominante pe care o are, asupra minţii lui de cioban neînsemnat, mătuşa din partea mamei, Maura (III, 79); discursurile ei eretice, rostite într-o colibă mică plină de ovăz, în care se afla împreună cu tânărul Jean, l-au făcut pe acesta să-şi schimbe conştiinţa, devotată până atunci credinţei catolice.

Există, desigur, femei bătrâne sau mature care sunt puternic contestate de femeile mai tinere; chiar şi de propriile lor fiice. încăierări homerice, care merg până la lupta corp la corp şi cu armă albă, au loc între Jeanne Befayt şi mama ei Emersende Marty. însă luptele acestea de ţaţe între Emersende, bătrâna catară, şi Jeanne, tânăra catolică, se explică tocmai prin climatul de dezintegrare culturală cu care se confruntă emigraţia montalioneză în refugiul catalan, care susţine credinţa romană în proporţie ele sută la sută, sau aproape. La Montaillou, dimpotrivă, înainte de exod, Emersende era respectată de fiica ei Jeanne. Oricum, bătrâna doamnă nu mai este profetesă în casa ei; totuşi, printre ceilalţi membri ai micului club belibastian, se bucură mai departe de multă trecere. însuşi Belibaste o ţine la mare preţ, din pricina bogatei ei experienţe de femeie bătrână: a văzut, a trăit, i-au rămas multe; a întâlnit peste douăzeci de eretici, spune omul cel sâânt vorbind despre mama Jeannei Befayt23. Cunoaşte şi vede binele mai bine ca noi. La Montaillou, o femeie în vârstă cum este Guillemette „Belote”, albită în lupta pentru apărarea tradiţiei eretice, este foarte apreciată printre coreligionarii ei, printre simpatizanţii acestora, şi, în general, printre sătenii de ambele sexe şi de toate vârstele. Femeile bătrâne sau mature nu sunt singurele care izbutesc să înfrângă zidul discriminării masculine. în faţa violenţelor posibile sau reale ale soţilor lor, tinerele ţărănci au şi ele câteva atuuri. Mai întâi, foarte multe dintre ele sunt certăreţe, rixosa, şi dispun în felul acesta de o apărare bună sau de descurajarea agresorului. Uitaţi-vă la sora lui Pierre Maury: a fugit de două ori de la domiciliul conjugal, iar a doua oară, definitiv. Ereticii cu care va avea de a face după aceea o vor socoti muşcătoare, combativă, o limbă mereu ascuţită, gata să se ia la harţă (III, 155). Vor fi surprinşi foarte tare, în ciuda serviabilităţii pe care le-o arată, şi în ciuda preferinţelor ei ideologice pentru partidul lor. In satul Bouan (actualul Ariege), Magistrul Salacrou zbiară, strigă şt* vociferează când ereticii se află în casa lui (II, 425). Urletele acestea sunt pesemne pe măsura comportamentului extravertit al mediteranie-nilor, şi, mai ales, al celor din Ariege. Ele nu o impresionează nicidecum pe soţia şi nici pe fiica (Blanche) stăpânului casei. Bune catare, aceste femei persistă, în ciuda strigătelor patronului, să-i primească pe Parfaits la ele în casă. în general, în cultura comitatului Foix din vremea aceea, femeile sunt socotite a fi certăreţe; expresia „ceartă de femei” s-a transformat în dicton pentru oameni ca Pierre Maury Şi Belibaste (III, 191): este vorba, în cazul „costa, nu de luptă între femei, ci de luptă împotriva bărbaţilor. Mai mult decât atât: certurile dintre femei, în familie, sunt socotite normale! A se vedea depoziţia Fabrissei Rives, C1rciumăreasă din Montaillou '- ': pe vremuri, no-pariam foarte des cu Alazais Rives. N-am Pus capăt certurilor noastre ieclţ atunci clnţl jiecare dintre noi a aflat micile secrete eretice ale celeilalte, fapt ce ne făcea să ne ameninţăm reciproc cu denunţarea la inchizitor. Atunci nu ne-am mai certat. Lucrurile se petrec ca şi cum cultura din Ariege dorea docilitatea femeilor, în virtutea unui patriarhalism predominant, născut din sistemul caselor (domus); şi ca şi cum, în ciuda acestui fapt, femeile n-ar fi acceptat, într-un număr mare de cazuri, să se supună acestei exigenţe a sistemului. Certurile femeilor puteau fi deplânse şi importanţa lor minimalizată, însă trebuia să te obişnuieşti cu realitatea lor cotidiană.

Docilitatea soţiei în cadrul cuplului nu este aşadar nici totală, nici exhaustivă; nici fără imperfecţiuni, nici fără compensaţii. Există chiar, în comitatul Foix, soţi care fac toate voile mamei şi ale soţiei lor, simultan25. Voi adăuga că supunerea feminină, atunci când există, este departe de a se explica în întregime prin obedienţa soţiei în faţa ameninţărilor posibile ale soţului. Coerciziunea maritală nu este singura explicaţie a bunului mers, disciplinat, al căsniciilor montalioneze; după cum, la urma urmei, nici violenţa statală nu va fi unicul factor, departe de aşa ceva, prin care se va putea explica funcţionarea netulburată a vreunei societăţi contemporane. Intru-cât este vorba de relaţii sociale şi familiale, în civilizaţiile tradiţionale din Mediterana de vest, sociologii – de pildă, Pierre Bourdieu referin-du-se la grupurile kabyle – au stăruit asupra importanţei codului onoarei ca regulator al grupurilor umane. Studiind Andaluzia, Pitt-Rivers a subliniat rolul fundamental jucat de vergiienza, care combină ruşinea, pudoarea, grija pentru reputaţie şi onoarea feminină: mănunchiul acesta de sentimente protejează virtutea femeilor, socotită de către soţi la fe1 de preţioasă ca lumina ochilor. Femeile, spune Pitt-Rivers2(i, nu au decât „o cantitate limi406 tată de vergilenza; dacă o pierd, n-o mai redo-bândesc; cantitatea de vergilenza deţinută de o femeie nu poate decât să scadă, ea nu creşte niciodată; este o valoare externalizată, nu internalizată; ea se moşteneşte, de la înaintaşi la urmaşi; este asociată sexului feminin”. Printre femeile din mica nobilime, întâlnite de exemplu la Montaillou, sensul iberieo-nobiliar pe care îl are vergiienza este foarte dezvoltat; el contribuie la ocrotirea, atât de anevoioasă, a fidelităţii conjugale, în aceeaşi măsură ca frica de ciomag şi de soţ. Beatrice de Planissoleo vrea, de pildă, să evite chiar şi bănuiala, deşi fără temei, unei aventuri cu intendentul, ca nu cumva bărbatul ei să creadă că a făcut ceva dezonorant (inhoneste) (1, 222). Este vorba despre o onoare „externalizată”, concepută mai curând în funcţie de judecata altuia, pornită de la soţ, de la familie sau din sat, decât ţinând seama de verdictul conştiinţei personale: gura lumii, comunitatea fiind un fel de forum colectiv, care adună şi răspândeşte clevetelile despre comportarea femeilor, o preocupă foarte mult pe Beatrice. Dacă plec cu dumneata în Lombardia, îi spune ea intendentului, lumea va zice că am plecat de aici ca să ne destrăbălăm. în altă parte, Beatrice declară că se teme să nu fie dispreţuită de cei doi eventuali amanţi dacă, rămânând văduvă, are de a face cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp. Cultura occitană a hotărât, se pare, o. dată pentru totdeauna, că femeia care umblă cu doi amanţi în acelaşi timp nu este decât o târfă, o târjă înfocată şi arzătoare Tl: din nou frica de clevetelile celor din sat, din nou ex-ternalizarea eticii. Văduvă, ex-castelana va vorbi fără sfială, stând cu amantul ei, despre Tuşinea ce va cădea asupra familiei şi mai „les asupra tatălui ei Philippe de Planissoles, e cumva ea ar rămâne însărcinată, nemăritată undj ° întreagă familie suferă de pe urma lrtării necuviincioase a uneia din femeile sale. Nu numai tatăl fetei, dar şi fratele, care se instituie paznic al reputaţiei feminine, de vreme te sora aceasta, numai cu forţele euku ei, nu izbuteşte să-şi apere virtutea. Fraţii Beatricei de Planissoles îi reamintesc îndatoririle pe care le are, atunci când ea trăieşte cu Barthelemy Amilhae. Astfel îneât este silită să părăsească satul lor, în care se oprise pentru câtva timp. Iiitervenţia fraţilor pentru a îndrepta purtarea surorilor se întâlneşte, la nivelul claselor inferioare, şi la Montaillou. Pierre Maury încredinţează, ca pe o comoară sfântă, onoarea surorii sale Guillemette lui Guillaume şi Bernard Belibaste:

După masă, Bernard şi Guillaume i-au spus lui Pierre: