Emanuel Le Roy Ladurie

S-a remarcat, fără îndoială, că, la Monta-illou, bătrâneţea masculină este ambigua: eu vremea, daca. se lungeşte px-ea mult, ea sfir-şeşte prin a mina prestigiul masculilor în vârstă, şubreziţi de bătrâneţe. Deşi categoria cea mai vârstnică este pusă astfel „pe tuşă”, nu este mai puţin adevărat că, altfel, privilegiile vârstei adulte sau mature conferă o predominanţă ideologică şi culturală. Chiar şi între tineri. Chiar şi când este vorba de păreri neobişnuite, sau revoluţionare (pentru epocă). Acum vreo douăzeci de ani, povesteşte Ray-mond de l'Aire, din Tignac, cumpărasem nişte iarbă sau fân, necosit, dintr-o păşune care se afla. aproape de Junac, şi care aparţine lui Pierre Rauzi,. din Caussou. Ne-am înţeles să. ne întâlnim într-o zi anume, la păşune, ca să cosim iarbă. Când ne-am întâlnit acolo, el venind de la Caussou, iar eu de la Tignac, Pierre Rauzi a început să-şi ascută coasa ca să cosească iarba de pe păşune, hi timp ce-şi ascuţea coasa, mi-a spus:

— Crezi că Dumnezeu sau Preafericita Mă ria înseamnă într-adevăr ceva?

Iar eu i-am răspuns:

— Da, desigur, cred acest lucru.

A tunci Pierre mi-a spus:

— Dumnezeu şi Preafericita Măria nu sunt nimic altceva decât lumea vizibilă care ne în conjoară; nimic altceva decât ceea ce vedem şi auzim noi.

tntrucât Pierre Rauzi era mai în vârstă decât mine, am socotit că mi-a spus adevărul! Şi am rămas cu această credinţă şapte sau zece ani, sincer convins că Dumnezeu şi Fecioara Măria nu erau nimic altceva decât această lume vizibilă care este în jurul nostru *-'.

Raymond de l'Aire era, de altfel, obişnuit cu aceste semne de respect faţă de cei mai în vârstă; într-o zi, pe când păzea catârii, îm->: preună cu omonimul şi consăteanul său Guil-2” laume de l'Aire, din Tignac, acesta a dat dru54 mul unui măgar să pasca într-un câmp de erâu, înalt (era luna mai), pină şi-a umplut burta. Când Raymond s-a neliniştit văzând paguba făcută de catâr, Guillaume i-a răspuns:

Este firesc să mănânce, căci catârul arc suflet bun, întocmai ca proprietarul acestui câmp. Este la fel de bine. dacă mănâncă el griul, ca atunci când îl mănâncă proprietarul! (II. 129).

Pe vremea aceea, Raymond era pesemne copil sau adolescent. A acceptat încă o dată ca adevărate – şapte sau zece ani! – vorbele prea puţin ortodoxe spuse de unul mai în vâr-stă ca el, care, de altfel, era tovarăşul lui de muncă:

— L-am crezut, va povesti mai târziu Raymond, deoarece Guillaume l'A'tre era meii mare dccât mine.

Din partea lui Raymond, purtarea aceasta nu era o prostie. Credea, ca un materialist ce era fără să ştie, că sufletul animalelor este totuna cu cel al oamenilor, de vreme ce amân-două nu sunt altceva decât sânge. Autoritatea conferită interlocutorilor săi de vârsta lor mai respectabilă, venea pur şi simplu să sprijine zdravăn, în mintea poate cam nebunatică a tinăruiui Raymond, prezumţiile unui naturalism simplist: Dumnezeu este lumea, credea, pe deplin convins, micul păzitor de ca-târi; atât sufletul omului, cit şi cel al animalului este o alcătuire pe bază de sânge; între ele nu este o deosebire capitală.

Cultura trece de la cel mai în vârstă la cel mai tânăr. Traseul invers, care ar face ca aculturaţia să meargă din aval în amonte, pare greu de străbătut 'li. Am evocat mai înainte cazul Jeannei Befayt, care a fost reconvertită la credinţa catolică în timpul exilului catalan. Nu găseşte nici o înţelegere la mama ei Emer-sende, o bătrână ţărancă albigenză din Montail-lou -; – îndt, mama catară şi fata catolică ajung să se ia la bătaie. Chiar când un copil de sex bărbătesc este preot, având deci n marjă bună de superioritate culturală, înriuriiva Jui asupra tatălui şi a marnei, care au rămas plugari în sat, se dovedeşte dintre cele mai limitate. într-o zi de sărbătoare, povesteşte Guillemette Clergue43, stăteam în piaţa satului, cu fetiţa mea în braţe. în apropiere de casa tatălui meu, în stâna acestei case, se afla Guillemette Jean, soţia lui Pierre Jean din Prades, şi sora mamei' mele. M-a strigat. şi mi-a zis:

— Aş fi vrut să vorbesc cu fratele meu Prades Tavernier (le parfait). Ereticii, sau cei mai de seamă dintre ei, mântuie sufletele. Insă preoţii îi persecută pe eretici.

Şi mătuşa a adăugat:

— Dacă fiul meu Pierre Prades, care este preot şi care acum locuieşte la Joucou'1', ar afla vreodată că am venit aici ca să stau de vorbă cu Prades Tavernier, n-ar vrea să mă mai vadă şi nici să-mi facă vreun bine.

Preotul Pierre Prades, îşi încheie Guillemette Clergue povestirea, a adus-o mai târziu pe mama sa Guillemette Jean la Joucou, unde a trăit până la moarte. Preotul a făcut acest lucru deoarece înţelesese foarte bine că, altfel, mătuşa mea ar fi trecut de partea ereticilor.

În cazul Guillemettei Jean, influenţa fiu-lui-preot nu este efectivă decât datorită con-strângerii finale reprezentată de coabitare; mama nu este nicidecum convinsă de superioritatea intelectuală a vlăstarului ei: Pierre Prades nu o înrâureşte decât cu forţa.

Şi chiar şi aşa, îşi atinge oare scopurile? O sileşte pe, mama lui, cu chiu cu vai, să nu-i mai întâlnească pe catari. în cazul lui Raymond de Laburat, ţăran-crescător de animale din Quie, influenţa fiului-preot este în mod vădit neglijabilă. Raymond, care a avut contacte catare, este puternic anticlerical: are motive foarte precise să fie astfel, deoarece dijma „carnelages” îi ia atât de multe oi, încât a ajuns s-o urască. Acest mâncător de preoţi are un fiu, care a îmbrăţişat cariera ecleziastică; dar care nu a îmblânzit totuşi inima tatălui său. Aş vrea ca toţi clericii să moară, strigă Raymond într-un acces de furie împotriva dijmelor, inclusiv fiul meu, care este preot/|5.

Această slabă influenţă a fiilor, chiar când sunt clerici, asupra autorilor vieţii lor, este cu atât mai interesantă cu cât, în general, clerul parohial şi presbiterial, în ciuda unor moravuri prea puţin cucernice, se bucură de o mare înrâurire culturală (în sensul antropologic al termenului), pe cursul superior al râului Ariege. însă regula potrivit căreia influenţa tată-fiu este cu sens unic pare să fie cea mai puternică: bătrânul catar Pons Clergue nu se lasă nici el convins de avatarurile ultime şi procatolice ale fiului său, preotul Pierre. Un tată, la bătrâneţe, poate fi asuprit de fiii săi '5fi. Dar nu acceptă totuşi să se convertească la ideile acestora când ele se deosebesc de propriile lui idei. Ţăranii masculi, la rigoare, se pot lăsa duşi de nas, ideologic vorbind, de nevestele sau de soacrele lor 'a. Niciodată de fiii lor 48.

Recunoaştem aici, desigur, patterns-uvile autoritare ale casei (domus) din Ariege, care consacră prepotenţa generaţiei superioare (taţi şi, dacă este cazul, mame) asupra generaţiei inferioare (fii şi fiice). Dar, lăsând de o parte talentul, nu este acesta unul din motivele marelui succes al propagandei fraţilor Authie? Misionarii catari din Ax-les-Thcr-mes nu arată ca nişte tineri dornici să-şi con-convertească tovarăşii de-o seamă cu ei, sau pe cei mai în vârstă dccât ei. Cei trei Authie, Pierre şi Guillaume (fraţi) şi Jacqucs (fiul lui Pierre) alcătuiesc o frăţie-domus ambulantă şi de prestigiu: se deplasează ca să conver tească la credinţa ei alte domus, mai puţin ilustre, însă sigure de drepturile pe care le au. Procesul de conversiune se produce molecular, de la putere la putere; iar principiul subordonării fiilor faţă ele tată şi al tinerilor faţă de cei care sunt mai puţin tineri este salvat, şi de o parte şi de alta.

Cultura montalioneză se produce deci şi se reproduce cu ajutorul structurilor ierarhice ale societăţii locale, fără o masivă intervenţie a scrisului. Într-o serie de lucrări, devenite clasice, Maurice Agulhon a descris sociabilitatea aceasta meridională care este cel dintâi factor, pentru transmiterea religioasă sau folclorică şi pentru politizarea satului occitan-provensal, din secolul al XVII-lea până în al XlX-lea (tm). îndelung evocate de istoricul din Aix, confreriile de penitenţi fuseseră anticipate, de organizaţii similare, în timpul Renaşterii; ele continuă să existe între 1550 şi 1700, în vastul spaţiu cu complexe baroce care se întinde de la Toulon la Toulouse: se specializează în îngroparea cadavrelor sărace şi în defilările ad hoc la care participă cagularzi şi orfani, însoţite de dangătul citadin al clopotelor ce sună pretutindeni, cât se poate de tare, în oraşele cu sute de clopotniţe. In secolul al XVIII-lea, în orizontul, devenit mai puţin sumbru, al civilizaţiei rococo, în timp ce moartea slăbeşte puţin intensitatea formidabilei sale strânsori, aceste confrerii penitente se reconvertesc parţial la gastronomie şi petreceri; se vor orienta chiar şi către lojile masonice şi către ateism.

Se înţelege de la sine că sociabilitatea meridională, sau sociabilitatea, pur şi simplu, se dovedeşte foarte animată în satul Montaillou al anilor 1300. Dar nu are nicidecum formele îndoliate sau surâzătoare pe care le va căpăta în Occitania, mai târziu, pe vremea când cagulele vor fi la putere. La Toulouse, şi în oraşele majore ale lumii occitane, existau, chiar din secolul al XlV-lea, o mulţime de confrerii cen trate pe ajutorarea semenilor, pe meserii, pe cultul sfinţilorh0. Militantismul urban al ordinelor de călugări cerşetori contribuia şi el la această socializare frăţească. Insă la Montaillou, influenţa Fraţilor minoriţi nu prea era evidentă: era zvârlită către nord, în ţinutul de jos, departe de satul cu cruci galbene; sau mai la sud, în târgurile catalane, cum ar fi Puig-cerda;'. Nu pătrundea decât întâmplător în regiunea Aillon. Preotul Clergue îşi îndeplinea, desigur, oarecum conştiincios, grosul treburilor sale clericale; pentru Sfintele Taine, avea întotdeauna dugheana deschisă, dar era prea absorbit de activităţile lui extrapreoţeşti, pe lingă frumoasele lui enoriaşe, ca să mai aibă timp, sau mai curând grijă, să înrădăcineze, în sat, o sociabilitate de confrerii religioase. Nimic nu indică însă că preoţii din parohiile vecine, mai ordonaţi totuşi sau mai puţin pitoreşti decât Clergue, ar fi încurajat o devoţiune cu confrerii, în celelalte sate de pe cursul superior ai râului Ariege. De altfel, preoţii se pricepeau mult mai puţin ia genul acesta de activităţi decât Fraţii cerşetori, care sunt marii absenţi din munţii noştri. O dată în plus, şi din pricina acestui vid de organizare pe care avea să-1 umple curând mişcarea albigenză, structura sociabilă prin excelenţă avea să fie casa (domus). Iar în orarul casei, adunările de după cină.

Vom da, la început, un exemplu concret de astfel de adunare: are loc la Ascou, aproape de Ax-les-Thermes. Ambianţa pur ţărănească şi criptocatară o face să se asemene cu serile analoage – mai „puţin cunoscute de noi – care se desfăşoară la Montaillou: într-o seară, Raymond Sicre, din satul Ascou, avusese mai înainte cu nevastă-sa o scenă de menaj deosebit de reuşită52; dintr-o dată, o face pe aceasta „scroafă bătrână”, sau truiassa. Apoi se calmează şi iese din casă ca să se mai uite pe la animale. Trece prin faţa casei lui Jean-Pierre Amiel: acesta (cap de domus?) trăieşte împre-' ună cu mama sa Rixende Amiel (această Rixende, cu şase ani în urmă, părăsise satul împreună cu soţul ei Pierre Amiel: plecarea se explica, potrivit gurilor rele, prin faptul că Pierre era lepros; sau, dacă ne luăm după alţii, deoarece cuplul este eretic. Orice va fi fost, Rixende se întorsese după câtva timp singură şi avea să locuiască, fără soţ, în casa fiului ei. Pierre Amiel dispăruse: nimeni nu ştia unde, nici cum).

Aşadar, Raymond Sicre, ajuns în faţa casei Amiel, vede lumină înăuntru: aceasta înseamnă că se stă la taifas; după câte se pare, el nu fusese invitat. împins de curiozitate, Sicre deschide uşa, dar nu izbuteşte să distingă cine sunt oaspeţii lui Amiel, din pricina unei bourrasse (perdea dintr-o ţesătură grosolană), care atârnă de la acoperiş până în josul uşii. Totuşi, Sicre intră. Fără să se arate, ascultă cu indiscreţie ce se spune acolo. Deocamdată, oamenii trăncănesc despre mâncare, în special despre pâine.

Mă tem, spuse Rixende Amiel către oas peţii săi, făcând pe modesta, că pâinea pe care am pregătit-o pentru voi nu v-a plăcut. Noi, femeile de la munte, nu avem site dese. Nu ştim nici măcar cum se frământă o pâine bună!

Mei vorbă, îi răspunse oaspetele necu noscut, pâinea dumitale este bună şi frumoasă.

Sunt bucuroasă că v-a plăcut plinea mea, a încheiat Rixende, măgulită.

Mai curios ca oricând, Raymond Sicre vrea să ştie cine sunt cei ce vin să stea de vorbă în casa familiei Amiel. Ceea ce face el atunci ne va arăta mai bine decât un lung discurs precaritatea cocioabei ţărăneşti unde are loc adunarea: m-am dus, povesteşte Sicre, în colţul casei, Ungă uşă. Am ridicat cu capul o bucată din acoperiş. Am avut totuşi grijă să nu-l stric. Atunci am văzut (în bucătărie) doi bărbaţi aşezaţi pe o bancă. Erau cu faţa la foc, cu spatele la mine. Aveau glugi pe cap, aşa că nu le-am putut vedea faţa.

Ce bună şi frumoasă este brânza asta, a spus unul din ei (între timp, conversaţia se ridicase deci de la pâine la brânză).

_ în munţii noştri se fac brânzeturi foarte bune, riscă Jean-Pierre Amiel.

— Nu, răspunse interlocutorul lui, cam nepoliticos, sunt mai bune în munţii de la Orlu şi Merens.

Întrucât tema brânzei nu putea duce la conversaţii nesfârşite, celălalt necunoscut cu glugă albastră începe să vorbească despre „peşti”. Şi continuă:

La fel de buni ca brânza au fost peştii pe care ni i-aţi dat l Într-adevăr buni!

Da, aşa este, reia prima glugă albastră, prinzând mingea din zbor. Au fost mai buni şi mai proaspeţi decât cei pe care-i găsesc de obicei în valea Ascou şi în valea Orlu*'1.

Cel ce mi-a trimis aceşti peşti a făcut o faptă bună, intervine Rixende, mare bucată reasă, care a pregătit bucatele pentru oaspeţii ei de o seară. Şi Gaillarde d'Ascou a fost tare bună cu mine. Ea mi-a pregătit uleiul pentru peşte. L-a pregătit pe ascuns, căci nu mai putea de frică! Femeia aceasta ar fi foarte bună; mai bună decât toate celelalte femei din sat. însă îi este atât de frică de bărbatul ei.

Gaillarde aceasta este o femeie de trea bă, se învoieşte una din glugile albastre; însă bărbatul ei este un ţăran amărât, chelbos, bi got şi cu urechile tăiate.

Încurcată, Rixende, susţinută de fiul ei, încearcă să-1 apere pe bărbatul vecinei sale, pe care totuşi îl calificase, puţin mai înainte, de sperietoare a nevestei.

— Bărbatul Gaillardei este un om de treabă, zice Rixende; este bun când stai de vorbă cu el. Este un vecin bun: nu strică semănăturile altora, dar nici nu~i place să fie stricate ale lui.

Tăcere lungă şi stingheritoare. Ca să treacă mai uşor, se bea din vinul patroanei, în cupe. Deodată, conversaţia se mai înalţă încă un pic; se vorbeşte despre problemele locale legate de biserică şi de parohie. Cele două glugi albastre, din acest moment, monopolizează discuţia orientând-o pe nesimţite către propaganda lor. Prima glugă:

— Ar fi bine ca oamenii din Ascou şi din Sorgeat să aibă o biserică a lor. In felul acesta, n-ar mai avea nevoie să coboare până la bise rica din Ax-les-Thermes.

A doua glugă:

— Nu, nu sunt de acord. Este mai bine ca oamenii din Ascou să nu aibă altă biserică decât cea de la Ax. Altfel, ar creşte cheltuielile.

Oricum, preoţii din Ax şi din alte părţi nu-i învaţă pe locuitorii din Ascou aşa cum ar tre bui s-o facă. li pun să mănânce iarbă, aşa cum face un cioban cu oile lui, când le adună cu bâta.

Prima glugă:

— Preoţii dau foarte puţină învăţătură oamenilor. Nici jumătate (dintr-un sat) nu asis tă la predică şi nu înţelege cit de cât ce spun ei acolo.

Nu ştim ce s-a mai spus, după aceea, între cei doi Amiel şi cele două glugi. Raymcnd Sicre nu-şi mai aminteşte, cincisprezece ani mai târziu; şi, oricum, şi-a părăsit foarte cu-rând postul de observaţie de la colţul acoperişului. ca să se ducă să-şi vadă de oi (II, 387). Am ţinut totuşi să redau aproape în întregime dialogurile acestea dintr-o seară, deoarece ne arată foarte bine ce putea fi, la Montaillou ca şi la Ascou, o seară ele taifas între ţărani: este lăudată mâncarea. Este vorbită de bine vecina, şi, cu prudenţă, se spun lucruri rele despre vecini. Este pomenită absenţa unui sanctuar local şi se începe, pe nesimţite, defăimarea preoţilor din parohia cea mai apropiată. Cele două glugi, oaspeţii familiei Amiel, sunt, curn bănuieşte oricine, misionari catari. Unul dintre ei nu este altul decât notarul Pierre Authie: notarul din Ax-les-Thermes cunoaşte admirabil oamenii, moravurile, obiceiurile. El însuşi este într-o oarecare măsură ţăran, de vreme ce îşi îngrijeşte, sau dă în grija cuiva, bovinele pe care le are: văcarul acesta intervine fără nici o greutate într-o conversaţie populară ca s_o orienteze apoi către teme anticlericale. Ele pregătesc, în mintea lui, o predică eretică. Omiliile de genul acesta sunt frecvente, cu

Iceremoniile de rigoare, în lungile seri de taifas din Montaillou şi în cele ale montalionezilor în exil: micuţa colonie calară din Catalonia constituie, într-adevăr, metastaza satelor Montaillou şi Cubieres, dincolo de versantul Sud al lanţului pirenean. Sociabilitatea ţărănească şi meşteşugărească se manifestă foarte simplu, în această „colonie”, în diferitele momente ale zilei: mesele şi gustările de dimineaţă şi de la prânz, şi ospeţele cu doisprezece sau cincisprezece meseni pot da prilejul unor dialoguri cu nuanţe ideologice.”Pentru un da, pentru un nu, oamenii iau şunca din cui, sau se duc la piaţă ca să cumpere peşte pentru un parfait necarnivor. Apoi, după ce şi-a procurat bunătăţile, femeia curăţă peştele şi oaspeţii se întorc înspre Belibaste 5/i, cerându-i:

— Un discurs! Un discurs cum se cuvine! Le parfait, din clipa aceea, nu are altceva de făcut decât să se execute, povestindu-le ascultătorilor, care aud povestirea aceasta pentru a nu ştiu câta oară, mitul catar al căderii.

În ciuda acestei sociabilităţi polimorfe, d-na B. Vourzay, în lucrarea inedită pe cai'e a consacrat-o locuitorilor din Ariege, ajunşi în Catalonia, a subliniat foarte bine, şi de această dată, importanţa deosebită pe care o capătă masa ele seară şi discuţiile de după ea, ca episod al formării permanente a oamenilor din popor. Masa vesperală este episodul cel mai important, pentru care sunt păstrate bucatele eele mai bune. întocmai ca Isus Cristos, care punea de o parte vinul cel bun, ca să-1 dea In sfârşitul mesei, la nunta din Cana. Am mlncat Peştii cei mai mici, povesteşte Arnaud Sicre ivirea* zorilor ca să se întoarcă la turma; s-au Jus aşadar să se culce, câte doi sau trei ia acelaşi aşternut, pe paturile disponibile din iasă '„.

Dar numai la faţa locului, la Montaillou şi în alte sate de pe valea superioară a râului Ariege, poate fi văzut, direct, obiceiul regional de a petrece serile stând de vorbă până târziu. In casa familiei Belot (I, 319 şi passim), fraţii Authie, cu prilejul frecventelor lor şederi şi treceri, au însufleţit cu mândra lor elocinţă multe seri: stăteau aşezaţi, împreună cu gazdele lor, pe diferite bănci în jurul vetrei. Seri vesele, de asemenea, la părinţii lui Pierre: înconjuraţi de numeroşii lor copii, sărbătoresc Crăciunul, în 1304 sau 1305 (III, 147 şi n. 451). La Arques, acasă la Raymond Pierre, la punctul terminus, din ţinutul Aude, al transhumantei montâlioneze, Pierre Maury asistă la o mare cină în bucătăria patronului; cină urmată de o seară lungă de taifas la care participă un parfait (III, 122, 124). Acasă la familia Belibaste, la Cubieres, Magistrul Pierre Girard, procurorul arhiepiscopului de Nar-bonne, vine să ia parte, foarte simplu, la cina unor plugari bogaţi (III, 139); sau, mai curând, ia parte în modul cel mai normal, într-o lume unde toţi, mici şi mari, vorbesc acelaşi dialect, în aceeaşi regiune etnică; într-o lume în care distanţa socială, repet, este mai mică decât avea să fie în zilele noastre între sat şi oraş. Cina cie la familia Belibaste va fi urmată de o seară lungă de discuţii cu un eretic; Magistrul Girard, după părerea gazdelor, nu este totuşi prea suspect: drept care, imediat după masă, este poftit să se culce.

La Montaillou, cele mai bune descrieri de lungi seri de discuţii între ţărani sunt cele făcute de Jean Maury, fratele bunului păstor 58. întâlnirile vesperale sunt onorate de prezenţa edificatoare a unui eretic de seamă; din această pricină, Inchiziţia îi va ancheta pe participanţi; de altfel, ele sunt relativ banale, (II, 37). Iar ereticul (Belibaste) le spune lui Pierre şi Guillemettei Maury:

— Păstraţi peştii cei niai mari pentru cină, cinci Arnaud şi Jean Maury, fiii Guillemettei, precuvi şi celălalt Pierre Maury, fratele ei, vor veni la noi.

În altă seară, Jean Maury 55, fratele bunului păstor, aduce în spate o oaie moartă – pe care a furat-o – în vederea întâlnirii de la cina ce are loc la Guillemette Maury acasă.

După masa de seară (în casa Patroanei, ex~montalioneză), începe, la San Mateo, sea>-a cea lungă a fermierilor strânşi lângă foc; asistă, când nu sunt de gardă la turme, cei doi fii mari ai gazdei, ca şi prietenii şi rudele acesteia, printre care Pierre Maury. Micului grup li se alătură Ies parfaits în trecere, preoţii plecaţi să petreacă la vreo femeie, nişte cerşetori necăjiţi, şi femeile angajate de Guillemette în dugheana de dărăcit lină deschisă de ca. Noii veniţi îşi aduc vinul lor, ca să fie bine văzuţi (II, 24).

Discuţia, în cadrul acestui grup vesperal de volum variabil, are diverse subiecte. Când sunt oameni de încredere, se vorbeşte despre erezie; iar când nu vor să vorbească despre aceasta, sau când o ureche străină poate înregistra cele spuse, despre altceva. In serile acestea de taifas, defilează aşadar, într-un tal-meş-balmeş, amintirile bătrânilor combatanţi ai ealarismului; păcălelile trase Inchiziţiei de către o credincioasă mai şireată decât zbirii; planurile de ucidere a unui trădător sau a unei fete păcătoase ca Jeannc Befayt; apoi, pur şi simplu, problema căsătoriei fiului, cea a sănătăţii sau scoaterii de sub vrajă a turmelor etc 5(l Seara durează până în clipa când se trag concluziile, când tăciunii sunt acoperiţi cu cenuşă; pentru cei mai înflăcăraţi dintre cei cărora le place dezmăţul de trăncăneală, ea se poate prelungi până la cântatul cocoşilor (TII, 208). Insă coi mai puţin viteji încep să spună că trebuie să se trezească înainte de

Iadică tipice. K! u se făcea nimic special. In 1323, Jean iViaury are prilejul de a povesti două astit-l de cine, urmate de lungi discuţii, care avuseseră Ioc, prin 1307-1308, acasă la el, în satul cu cruci galbene. La prima din aceste întâlniri, asistau tatăl şi mama lui Jean, cei patru fraţi ai săi, Pierre, Arnaud, Bernard şi Guillaume (care, cu toţii, inclusiv Jean, aveau să ajungă în temniţă, mai devreme sau mai târziu). Mai erau de faţă şi cele două surori ale lui Jean Maury, Guillemette şi Raymonde, destinate să se mărite după aceea, foarte tinere, una la Laroque d'Olmes, cealaltă la Montaillou. ~ In afară de aceştia, mai erau doi parfaits, Philippe d'Alayrac şi Iâaymond Faur, originar din Houssillon. Sosiseră la începutul serii (recunoaştem aici stilul de lucru al acestor parfaits, care-şi fac propaganda în grupuri restrânse, „intra-do-mus”, cu efectivele uneia sau a două familii cel mult).

Jean Maur; /avea, pe vremea aceea, doisprezece ani; păzea oile tatălui său; a sosit în bucătărie după toţi ceilalţi. La cină, numai adulţii de sex bărbătesc din familie – adică tatăl şi fiul lui cel mai mare, Guillaume – au stat la masă cu cei doi parfaits. Mama şi felele, care mai de care, serveau pe toată lumea, iar băieţii cei mici rnâncau aşezaţi în apropierea focului; mâncau, plini de respect, pâinea (binecuvântată, pesemne, de către eretici) pe care tatăl familiei le-o dădea din când în când. Celor doi parfaits li s-a servit, masă mai cu-rând mediocră, nişte pâinişoare şi varză cu ulei. După masă, bărbaţii s-au aşezat pe o bancă; mama (fiinţă impură, întrucât era femeie) s-a instalat pe o alta, ca să nu-i mânjească pe parfaits. Copiii s-au dus la culcare devreme, lăsându-i pe cei mari cu discuţiile lor serioase din timpul acestor lungi seri (semnalăm, în trecere, unul din defectele educaţiei montalioneze, inferioară din acest punct de vedere impactului infantil şi juvenil pe care îl vor avea colegiile iezuite: în măsura în care se face prin discuţii ce au loc seara, această educaţie neglijează copilăria propri u-zisa; ea nu-i are în vedere, asemenea Universităţilor din zilele noastre, decât pe adolescenţii mari şi, bineînţeles, pe adulţi: aceştia fiind autorizaţi, pe viitor, atât unii cât şi ceilalţi, să petreacă toată seara cu stăpânul şi stăpâna casei şi cu musafirii lor din ziua aceea). Totuşi, imediat după cină, moment la care Jean Maury asistă înainte de a se duce la culcare, conversaţia a fost monopolizată de tatăl lui Jean, apoi de ereticul Philippe d'Alayrac. Un parfait este, întotdeauna, un frate mai mare; el mai mult predică decât ascultă ce spun ţăranii în faţa cărora vorbeşte.