Emanuel Le Roy Ladurie

Aceste reţele feminine, diverse, neformale, erau anterioare activităţii misionarilor catari; aceştia le folosesc destul de mult: Pierre Au-thie, de pildă, în modul cel mai cinstit, are, pentru nişte scopuri pe care el le socoteşte bune, o reţea de prietene şi simpatizante pe valea superioară a râului Ariege; printre ele se află Sybille Pierre care denunţă, însă lista nu este încheiată, pe o femeie măritată şi pe o fată din Ax-les-Thermes (II, 425). Guiilaume Authie, la rândul său, se specializează în ţinerea predicilor clandestine, organizate pentru un grup oarecare de femei, din Montaillou şi Junac (I, 477; III, 68-69, 273).

Sociabilitatea feminină trece graniţele dintre clasele sociale, mai ales în parohiile de la ţară; ca să nu trăiască izolată cu totul, castelana trebuie să le frecventeze pe celelalte femei din partea locului; nu are nevoie să facă un efort pentru acest lucru. La Dalou, Beatrice de Pla-nissoles, ex-castelana din satul nostru cu cruci galbene, are cel puţin cinci prietene apropiate, cărora le poate încredinţa secretele ei5. Aproape toate, se pare, sunt măritate, ţărănci, femei de rând, chiar simple slujnice. (Slujnicele, care pot dormi în camera stăpânelor, sunt confidentele iubirilor acestora; jumătate-protectoare, jumă-tate-mijlocitoare, ele ştiu adesea ceea ce soţul nu trebuie să afle. Unei persoane ca acestea, pe care o preţuiesc, stăpânele le dezvăluie cu uşurinţă secretele casei în care slujesc; slujnicele se numără printre stâlpii sistemului de informaţii şi canalele de transmitere culturală descendentă din sat (i.)

Chiar de pe vremea când locuia la Montail-lou, apoi la Prades, Beatrice de Planissoles nu şovăia să facă, până la Caussou şi Junac, deplasări destul de lungi; se ducea să-şi vadă sora lehuză; o mai întâlnea şi pe Raymonde de Luzenac, care o strângea la piept sau o săruta, deoarece erau rude (I, 237-238). însă cercul relaţiilor Beatricei era şi mai întins, la Montail-lou, mergând până la tărăncile cele mai simple: ex-castelana stătea mult lângă foc, într-o casă ţărănească, cu Raymonde Maury şi Alazaiis Azema; acestea îi povestesc zvonurile, catare sau nu, care circulă prin ţinut (I, 234-237, 308). După aceste discuţii, adesea eretice, frumoasa doamnă era zdruncinată de vorbele ţă-răncilor, aşa cum sunt uneori elitele auzind argumentele venite de la clasele de jos; dăruia un sac de făină pentru eretici.

Femeile nobile din Ariege sunt obişnuite cu aceste relaţii feminine, în oraş şi în cercurile catolice, ca şi la ţară şi în cercurile catare (III, 26): la Pamiers, soţia seniorului Guillaume de Voisins asistă la slujbă în biserica Saint-Jean-Martyr, împreună cu alte femei din societatea ei, şi care-i sunt tovarăşe şi însoţitoare nedespărţite. Există, de asemenea, de la sat la sat, circuite specifice de patronaj afectuos între soţiile seniorilor şi ţărănci. Detailista Alazais Îzema, din Montaillou, cumpără brân-ză de la Rixende Palhares, fabricantă de brânză din Luzenac şi amantă a unui nobil sărac din partea locului 7; apoi, curând, întâl-neşte o altă clientă a Rixendei. Este vorba despre nobila Raymonde de Luzenac, de care am mai pomenit, care ţine senioria locului; când o întâlneşte pe Alazais, o strânge la piept şi o sărută, având în vedere afecţiunea pe care o au amândouă pentru fiul detailistei, care a pornit pe calea desăvârşirii eretice (I, 313; I, 300).

Sociabilitatea feminină, cu deosebire cea ţărănească, se dezvoltă în diferite domenii de acţiune şi în anumite locuri; unii se grăbesc s-o califice drept trăncăneală. Comerţul cu brânză, de exemplu, îngăduie micilor doamne de la munte să-şi transmită informaţiile esenţiale. Rixende Palhares, din Luzenac, este amestecată în comerţul cu brânză; dar este şi mesageră de profesie; călătoreşte neobosită de la Limoux la Lordat, şi de la Ax-les-Ther-mes la Tarascon. Din plimbările ei, aduce tot soiul de idei, nu întotdeauna ortodoxe. La fel so poartă Alazaâs Azema, văduvă, crescătoare de porci şi detailistă de brânză la Montaillou. Într-o zi, povesteşte ea, mă duceam la Sorgeat ca să cumpăr nişte brânză de acolo; am văzut-o, aşezată în faţa casei sale, pe Gaillarde, nevasta lui Raymond Escaunier. Întrucât această Gaillarde era verişoara mea, m-am aşezat alături de ea. Mi-a spus:

— Verişoara, ştii că s-au întors fraţii Authie?

Iar eu i-am răspuns:

Dar unde plecaseră?

În Lombardia, mi-a spus ea. Şi-au chel tuit acolo tot ce au avut şi s~au făcut eretici.

Şi cum sunt ereticii aceştia? am între bat eu.

Sunt oameni buni şi sfinţi.

Pentru numele lui Dumnezeu, am înche iat eu, poate că este ceva bun!

Şi am plecat (I, 318).

Ne dăm seama că vestea întoarcerii fraţilor Authie avea să se afle foarte curând în tot ţinutul Aillon. în ritmul revânzării brânzei de către Alazais. „Telefonul arab” nu este o invenţie din secolul XX.

Un alt loc de adunare şi de dialog cu preponderenţă feminină: moara. într-adevăr, potrivit diviziunii muncii de pe valea superioară a râului Ariege, femeile sunt acelea care duc griul la măcinat, încărcat pe un măgar; apoi îl aduc acasă sub formă de făină 8; la Ax-les-Thermes, în 1319, o mulţime de locuitoare din împrejurimi se grăbesc către moara locală, care ţine de senioria contelui de Foix (I, 151 -153). Un singur bărbat, Guillaume Caussou, morarul, face fată acestui gineceu de cărătoare de grâu. Avea de a face cu un adversar redutabil. In acest grup cu majoritate feminină se discută zdravăn. Numitul Valentin Barra, din Ax, înrudit cu nobilimea procatară din partea locului, fusese ucis de curând; de atunci, se aud nişte strigăte supranaturale atât de puternice, noaptea, în cimitirul local unde se odihneşte Barra, încât preoţii din sat nici măcar nu mai îndrăznesc să rămână ca să doarmă peste noapte în biserică! O femeie, Jaquette den Carot, profită de discuţia care începe între clientele morarului, pe tema aceasta, ca să nege în faţa tuturor acestor femei reînvierea trupurilor! Santa Măria, spune ea, după moarte să ne vedem părinţii.'. Să revii de la moarte la viaţă.'. Să mai învii, cu oasele şi carnea pe care le avem, acum l Haida-de! Şi Jaquette jură, pe făina pe care a luat-o din sită, că nu crede o vorbă din ceea ce se spune despre învierea trupurilor din morţi. Morarul este înspăimântat: declară că învierea din morţi va avea loc, de vreme ce Fraţii minoriţi şi preoţii au găsit-o scrisă în cărţi şi în documente. Apoi, neputând ţine piept, Guillaume Caussou o lasă în pace pe Jaquette, precum şi toată trupa feminină, şi se duce din nou să macine. O sărmană fetiţă de doisprezece ani9, slujnică la un preot – care era şi ea, în ziua aceea, printre femeile de la moară – o va denunţa până la urmă pe Jaquette den Carot, pentru blasfemie şi pentru gura ei mare.

O altă activitate specific feminină, favorabilă schimburilor de idei: căratul apei. Cu urciorul pe creştet, apa se aduce în general de la un izvor aflat la o oarecare distanţă de sat. Acum cincisprezece ani, povesteşte Raymonde Marty, din Montaillou, mă întorceam, aduclnd apă, împreună cu Guillemette Argelliers din Montaillou. Guillemette mi-a spus: l-ai văzut pe Oamenii cei buni (adică pe eretici) în casa tatălui tău?

Da, am răspuns eu.

Aceşti Oameni buni, mi-a spus atunci Guillemette, sunt buni creştini. Respectă cre dinţa catolică pe care au respectat-o apostolii Petru, Pavel şi Ioan etc. (III, 103).

Sociabilitatea feminină se mai desfăşoară şi în multe alte locuri: în bucătărie, la ceasul vecerniilor, înainte ca bărbaţii să se întoarcă de la muncă; în pat, căci pot fi câte trei într-un pat, ţărănci şi doamnă nobilă 1U; cu prilejul despăducheatului reciproc11; în piaţa satului12 (aceasta fiind totuşi mai legată de sociabilitatea politică şi masculină); în jurul cadavrelor care, în timp ce li se face toaleta, în timp ce sunt vegheate, îngropate, comentate, revin, pentru un moment, în grija femeilor, cum fuseseră în timpul vieţii, în copilărie. Sau, pur şi simplu, în mutualitatea cotidiană: între femei, de la domus la domus, şi de la o sărăntoacă la un cămin mai puţin sărac, se împrumută sita şi folosirea cuptorului; femeile torc lâna împreună; stau la taifas: a se vedea, din acest punct de vedere, comportamentul Alazaisei Rives şi al Brunei Pourcel, la Montaillou 13.

Ca o chiorăială uriaşă, nemulţumirea feminină se ridică din fiecare sat. Se discută, printre multe alte fapte, erezia Unuia, sau aventurile Uneia 14. Ca să apreciem aceste nemulţumiri sau trăncăneli la justa lor valoare, care nu este neînsemnată, trebuie mai întâi să subliniem că tărăncile, la vremea aceea, nu sunt, în general, mai instruite sau mai puţin instruite decât partenerii lor masculini. Discriminările, ce se vor face simţite mult timp, introduse de şcoala parohială, rezervată de preferinţă băieţilor, nu există sau nu există practic. Prin urmare, discursul feminin, în perioada aceea, este la fel de semnificativ şi de serios ca discursul masculin, deoarece cel dintâi nu a fost deocamdată devalorizat de şcolarizare, care va ridica preţul celui din urmă. Inferioritatea femeilor, chiar din epoca aceea, este incontestabilă, însă ea este legată de slăbiciunea lor fizică sau de specializarea lor în munci care sunt considerate inferioare (bucătărie, grădină, căratul apei, maternitate, puericultura). Verbul feminin nu are mai puţină importanţă decât opusul lui masculin. La ora prânzului, verbul acesta se bucură în sat de un fel de monopol: când Guillemette Clergue vine la părinţii ei să ia măgarul ca să se ducă după grâu la Tarascon, pentru a avea ce mânca, găseşte uşa închisă. Lucrul este normal: bărbaţii sunt la câmp, cu catârul, ca să adune napii; femeile, în schimb, adică vecinele, sunt prezente, ca o mică mulţime vici-nală şi foarte gureşă, în drum şi în pragul uşii (I, 340). Uneori, totuşi, trece câte un bărbat singur, spune câteva vorbe glumeţe doamnelor de faţă sau se apucă, „în joacă”, să se dea la ele. De aici, spaima mai mult sau mai puţin simulată a victimelor care, în general, sunt femei măritate:

Nu faci bine ce faci l

Nu fac mai rău decât episcopul de Pamiers l răspunde pseudosatirul, mândru de is prava lui (II, 368; II, 258).

Densă şi diurnă, sociabilitatea feminină este, pe deasupra, repetitivă, chiar cotidiană: la Montaillou, povesteşte Alazais Faure, Guillemette „Benete”, Guillemette Argelliers, Gauzia „Belote” şi Mengarde, mama preotului, veneau aproape în fiecare zi în casa (eretică) lui Ray-mond Belot (I, 416).

Între ele, tărăncile occitane simt o nevoie de neînvins să ia şi să păstreze cuvântul. într-o anumită măsură, pentru ele, este vorba să le ia bărbaţilor câteva fragmente de putere şi de bogăţie ls: cele mai îndrăzneţe nu se sfiesc să le vorbească în sensul acesta celor mai timorate care, de altfel, fac tot ceea ce vor ele. şi rămân supuse bărbaţilor. Acum paisprezece ani, povesteşte Raymonde Marty, din Monta-illou 1C, mă duceam acasă la cumnatul meu Bernard Marty, din Montaillou l7. La uşa casei lui le-am găsit, aşezate, pe Guillemette „Benete” şi Alazais Rives (nevasta lui Bernard Rives). Mi-au spus:

— Nepoată, ia aşează-te puţin cu noi aici.

Eu însă stăteam în picioare! Şi femeile acelea mi-au spus:

— Ar trebui să dai de pomană ereticilor.

Nefăcându-le daruri (atâta vreme cât ai în mină bunurile lumii acesteia, adică Una şi celelalte bogăţii care aparţin bărbatului dumitale), nu faci bine! Deoarece ereticii sunt oameni buni.

— Ereticii nu vor avea nimic din bunurile mele, le-am răspuns eu celor două femei.

— Eşti rea! N-ai suflet! mi-au zis ele.

Însă eu le-am întors spatele.

Sociabilitatea feminină ca atare nu ţinteşte totuşi decât în mod marginal să recupereze putere şi bunuri; orice s-ar spune, acestea sunt menite să rămână, în cea mai mare parte, în mâna bărbaţilor, în special a soţilor. Ea se situează la nivelul informaţiei şi al comunicării, mai cui'ând decât la cel al puterii propriu-zise. trăncăneala femeilor este suverană l. scria Louis-Ferdinand Celine 18. bărbaţii ticlu-iesc legile, femeile nu se ţin decât de treburi serioase: Opinia.'. (.) nu sunt de partea dumneavoastră? n-aveţi decât să vă înecaţi.'. femeile dumneavoastră sunt nişte debile mintal, nişte idioate ce rag? cu aiât mai bine! cu cât sunt mai mărginite, îndărătnice, absolut dobitoace, cu atât sunt mai suverane! Autorul Călătoriei este, evident, grăbit, nedrept şi cumplit de antifeminist. Adevărul este, totuşi, că şi la Montaillou se poate propune o distincţie care nu este fără nici o legătură cu cea la care se gândeşte nesuferitul de Celine. Să spunem că, în satul cu cruci galbene, bărbaţii deţin structurile esenţiale ale puterii, în timp ce femeile, în sociabilitatea lor, iau asupră-le o bună parte din serviciile de informaţii. Curiozitatea montalionezelor, în privinţa bărbaţilor, constituie, din punctul acesta de vedere, un fapt esenţial. S-au schimbat lucrurile? Curiozitatea aceasta ar merita, în orice caz, să intre în legendă. Pe vremea când locuiam în casa lui Raymond Belot şi a fraţilor săi, povesteşte Raymonde Testanierew, această familie a construit un solier (etaj) nou, deasupra bucătăriei. Bănuiam că ereticii veniseră să se culce în acest solier. Aşadar, într-o zi, pe la ceasul vecerniilor, după ce adusesem apă, auzind că se vorbeşte pe şoptite în solier, am plecat de Ungă fraţii Bernard şi Raymond Belot şi de Ungă mama lor Guillemette, care se încălzeau la focul din bucătărie. Am ieşit în curtea casei: în curte era o grămadă mare şi înaltă de băligar de pe care se putea vedea, printr-o fereastră, ce se petrecea în solier. M-am căţărat pe grămada de băligar şi, printr-o crăpătură, am cercetat cu privirea acel solier şi, într-un colţ al încăperii, i-am văzut pe Guil-laume Belot, pe Bernard Clergue, precum şi pe ereticul Guillaume Authie, care-şi vorbeau în şoaptă. Deodată, jos, a apărut Guillaume Clergue. M-a cuprins frica. Am coborât de pe grămada de băligar.

Ce făceai în curte? m-a întrebat acest Guillaume.

Căutam perniţa pe care mi-o pun pe creştet ca să pot duce urciorul, am răspuns eu.

Pleacă de-aici. Du-te acasă. Este timpul, a încheiat Guillaume.

S-ar putea da la nesfârşit exemple care dovedesc această curiozitate activă şi colportoare caracteristică pentru „sexul slab” din ţinutul Aillon. La Prades, Raymonde Capblanch povesteşte oricui vreo s-o asculte – şi mai ales Emersendei Garsin: Am văzut prin gaura uşii, 86 la Prades, pe Pierre sau pe Guillaume Authie, consolând un bolnav (I, 278). Trăncănelile Ray-mondei, mândră de isprava ei, sunt de aşa fel îneât te temi ca nu cumva, într-o zi, Inchiziţia să vină şi să le dărâmo casa părinţilor. Din nou la MontaUlou, Guillemette Clergue, tre-cândpe drum cu urciorul cu apă pe creştet, zăreşte doi bărbaţi îmbrăcaţi în verde, în casa familiei BeJot. Se întoarce ca să vadă mai bine. Atunci, cei doi se ascund: sunt, bineînţeles, eretici (347). Alazais Azema este şi mai puţin scrupuloasă: intră fără să facă zgomot în casa familiei Belot, din nou această familie, ca să spioneze un parjait (I, 311). Ţipetele ascuţite ale Guillemettei. Belote„, care prinde de veste, n-o opresc. La Prades, din nou acolo (II, 149), Mengarde Sevignan şi Alazais Romiru sunt trimise, cu autoritate, la culcarp – amândouă într-un pat – de către Gaillarde Authie, soţia lui Guillaume Authie, Ie parfait: aceasta caută să asigure maximum de discreţie ceremoniei nocturne în cursul căreia ereticul Guillaume avea să dea consolamentum lui Arnaud Savig-nan, socrul Mengardei, grav bolnav. Insă Mengarde, isteaţă şi mistuită de curiozitate, lasă puţin deschisa uşa dintre camera ei şi bucătărie, unde trage să mo^ră bătrânul Savignan. în felul acesta, ea poate urmări, în direct, cu ochiul lipit de crăpătura uşii, toate amănuntele şi momentele consolării, la lumina foarte slabă a cărbunilor din vatră, acoperiţi de cenuşă. La MontaiIIou, în sfârşit, cele două clanuri feminine – cumetrele papistaşe şi cumetrele ca-tare – se spionează reciproc şi trag cu urechea la cea din faţa lor, cu prileiul fune-rariilor Guillemettei i, Belote” (I, 462).

Curiozitatea, uneori bolnăvicioasă, a vreunui bărbat oarecare, pe valea superioară a râului Ariege, este indiscutabilă. Dar nu este nimic pe lingă aceea a femeilor, care formează una din structurile occitanităţii celui de al doilea sex. Va fi nevoie, în vremea noastră, de instaurarea unor civilizaţii mai burgheze, dornice de viaţă privată, pentru ca acest spionaj feminin să descrească sau, măcar, să fie cât de cât stăpânit.

Aşadar, un spionaj activ. Dar şi manie a întrebărilor. Curioase, femeile din Montaillou, mai ales cele tinere, procedează, între ele, printr-un foc continuu de întrebări. Caracterul repetitiv al acestora poate deveni, în cele din urmă, sâcâitor, chiar pueril. Să vedem întrebările puse ele Raymonde Guihou, Raymondei Lizier, în timp ce cară apă, pe vremea culegerii recoltei, la Montaillou:

Ce-al jăcut pentru Guillemette Belot?

Şi cum sunt oamenii aceştia de treabă (ereticii)?

Şi cum se poate să fie nişte oameni binecuvâniaţi (II, 222-223)?

Sau întrebările puse de una care despădu-chează (Raymonde Guilhou) uneia despădu-cheate (Mengarde Clergue):

— Ştii ce mi-a spus zilele trecute Raymonde Lizier? (Răspuns: „Ce ţi-a spus?”). Şi cum sunt oamenii aceştia de treabă? Şi cum se poate una ca asta? Oamenii nu sunt oare mai bine mântuiţi de mâinile preoţilor, care ţin trupul lui Cristos, decât de cele ale oamenilor celor buni? (II, 223).

Guillemette Clergue, în relaţiile cu cumnata ei, Alazaâs Roussel, şi cu soţii Tavernier, foloseşte, ca şi interlocutorii ei, aceleaşi tehnici de întrebare:

— Ce s-a întâmplat, te-a bătut bărbatul?

Unde se duce unchiul (Prades Tavernier)?

De ce nu vine mama ta, Alazaâs? De ce Pra des Tavernier nu mai ţese pânză (I, 337-339)?

Chestionarul poate fi, la început, din cele mai banale, întrebări prozaice, ca apoi să se lărgească până ce atinge marile probleme ale filosofiei şi ale religiei. S-o vedem pe Guillemette Clergue, din nou ea, care adună recolta împreuna cu mama ei, pe care o mitraliază cu întrebări, în timp ce seceră griul:

Unde este fratele meu Pons? (Răspuns: A plecat cu unchiul Prades Taverniei:

Ce face unchiul nostru Prades Tavernier cu doamna Ştefănie de Chateauverdun? De ce şi-a părăsit casa şi meseria şi şi-a vândut tot ce a avut? (Răspuns: El şi Ştefănie au plecat la Barcelona).

Şi ce au de gând să facă, la Barcelona, Prades şi Ştefănie? (Răspuns: Se vor duce să se întâlnească cu oamenii cei buni).

Şi cine sunt oamenii aceştia buni? (Răs puns: Nu se ating de femei, nici de carne; li se spune eretici).

Dar cum se poate să fie oameni buni, de vreme ce li se spune eretici? (Răspunsul mamei Alazaâs Rives: Eşti o proastă şi o ne ştiutoare. Sunt oameni buni deoarece trimit suflete în rai).

Dar cum se poate ca ereticii să trimită suflete în rai, de vreme ce preoţii ascultă spo vedaniile şi se îngrijesc de trupul Domnului, ca să mântuie, după cum se spune, sufletele? (Răspunsul final al mamei descurajate: Este limpede că eşti tânără şi neştiutoare) (I, 334-335).

Dintr-o dată, dialogul încetează şi cele două femei se apucă din nou să secere grâul de pe ogorul familial, aflat la Alacot, pe teritoriul satului Montaillou, mai la vale de partea locuită.

Dincolo de curiozitatea sau de sociabilitatea celui de al doilea sex '20, există oare, la Montaillou şi în general pe valea superioară a râului Ariege, rurală şi munteană, un sistem de valori specific feminin? Pusă în termeni atât de ambiţioşi, întrebarea nu presupune, evident, un răspuns limpede. Apar însă diferiţi indici care merg în sensul unei aserţiuni pozitive. Se ştie că montalionezele, în ciuda unor excepţii notabile, au fost, în general, mai curând obiec f te decât subiecte ale propagandei calare l. Cele mai multe dintre ele – spre deosebire de bărbaţii din sat – au trăit erezia ca pe o entitate ce nu pornea, în cazul lor, dintr-o adeziune sau conversiune entuziastă. Acceptau cataris-mul, vag, ca pe un dar venit din cer sau din exterior, deoarece soţii, taţii, fraţii, amanţii, prietenii, patronii, verii sau vecinii le com-promiseseră, atrăgându-le uneori, până le amestecau în vreo ceremonie locală a mişcării albi-genze. Foarte adesea, lăsând la o parte cazurile speciale ale matriarhelor pe care le-am pomenit, montalionezele nu se alăturau decât pentru. scurt timp, şi cu jumătate de gură, acelui credo atât da nou; excludeau perspectiva de a ajunge, la nevoie, din pricina acestei adeziuni, până la rug. De fapt, se simţeau eterogene faţă de nuua identitate eretică, în care erau strânse din exterior. Această eterogenitate aspră era simţită, dacă ne luăm după mărturiile feminine, ca pornită din inimă: organ ciudat, frământat, în acest caz, de idei tradiţionale şi de o ireductibilă afectivitate. Brune Pourcel, sărmana bastardă, de exemplu, se lasă o clipă câştigată de argumentele Alazaisei Rives, care îi declară direct că numai Oamenii cei buni, care trăiesc ascunşi, pot mântui sufletele (I, 383). Foarte curând însă, mica Pourcel, a cărei mentalitate folclorică rămâne străină elaborărilor albigenze, îşi revine. Chiar înainte să iss din curtea casei Alazaisei, povesteşte ea, mi-am revenit, şi i-am spus celei cu care vorbeam:

— Dar cum se poate ca aceşti oameni buni, care trăiesc ascunşi, să mlntuiască într-adevăr sufletele?

Tot astfel, pe o treaptă superioară, Beatrice de Planissoles este frământată de propaganda eterodoxă, care vrea s-o împingă să se întâl-nească cu oamenii cei buni; însă ea sfârşeşte prin a declara foarte răspicat:

— Nu, nu m-am întâlnit cu oamenii cei huni, şi nu izbutesc să găsesc, în inima mea, motive care să mă îndemne să-i întâlnesc1'.

Fie că este vorba să-şi spioneze vecinii bărbaţi, fie că vor să rămână în credinţa de odinioară, femeile din Montaillou se simt deci, mai des decât se cuvine, implicate emoţional: glasul inimii este, la ele, cel mai puternic. Prietenia feminină nu este, nici esenţial, nici mutual, competitivă. Ea se orientează mai mult, în cercul lor, „către armonie şi chiar către narcisism”. Această prietenie se numeşte complicitate-11.

Sociabilitatea masculină este mai globală decât cea feminină. Ea este, de asemenea, mal importantă, din punct de vedere politic, la nivelul satului luat în bloc. Sepoate manifesta, aşa cum am văzut, în timpul acelor lungi seri eând oamenii stau la taifas: catarismul, alergic la impuritatea femeilor, consolidează, cu acest prilej, vechea tendinţă de a-i pune pe bărbaţi de o parte, cu burta la masă, sau aşezaţi pe o bancă la căldura focului din vatră; în timp ce femeile stau, segregate, pe vine, lângă vatră2'. Bărbaţii, pe de altă parte, tot ei, se află între bărbaţi în timp ce muncesc pă-mântul, mai ales în vremea aratului şi a recoltei (I, 400 şi passim). Ei pot avea, în sfârşit, propria lor sociabilitate, ludică sau cu cânteee: la Prades d'Aillon, foarte aproape de Montaillou, şapte sau opt ţărani, bărbaţi cu toţii, vin regulat la Pierre Michel, supranumit şi Roşcovanul, ca să joace zaruri şi şah. Bărbaţii aceştia sunt foarte absorbiţi de joc: dacă ne luăm după Raymonde de Poujols (fiica lui Michel), ei nu se mişcă nici măcar să se ducă să-l vadă pe Prades Tavernier, ereticul parfait, care se ascunde în pivniţa tatălui meu (II, 401). Este vorba, desigur, de jocuri de societate practicate seara, după cină, dar numai de bărbaţi. Pe de altă parte, întâlnirile dintre bărbaţi sunt adesea „puse pe muzică”: fluierul face obli91 gatoriu parte din zestrea ciobanilor, mari sau mici (despre un cioban ruinat, la Montaillou, se' spune cA nu mai are nici măcar un fluier! (II, 1828). La agapele între bărbaţi, se cântă cu multă plăcere: la un ospăţ, pur masculin, dat seara, în casa lui Hugues de Sournia, asistă, de Adormirea Maicii Domnului, opt persoane, printre care un tânăr Frate cerşetor, care, din milă, este pus în capul mesei (II, 123). înainte de masă, i se cere acestui băiat să cânte Ave Măria, însă cererea este pornită dintr-o grijă mai curând estetică decât cucernică: în momentul în care jrater dă o intenţie religioasă cân-tecului, este pus la punct de către comeseni. Tot astfel, la Pamiers, în corul bisericii (rezervat bărbaţilor?), se cântă, încetişor, cobla compusă de trubadurul Pierre Cardenal împotriva clericilor (III, 328).