Emanuel Le Roy Ladurie

I 'Iai dijmei, foarte mică, cerută de Biserică din partea satului, înainte de Fournier; nu luau pielea de pe oameni; ba chiar îi ocroteau; amortizau şocul decimal! Ridicau pur şi simplu un mic profit, pentru ei, asupra redeven-ţici pe care o luau; din acesta, vărsau un procent şi pentru prietenii lor, oamenii cei buni.

După 1317 (strângere de şurub decimală) şi după 1320 (represiune directă împotriva familiei Clergue), aceste combinaţii se prăbuşesc. Clanul nu se mai gândeşte să-şi salveze profiturile şi reţelele de prieteni. Luptă, pur şi simplu, ca să supravieţuiască. Fără iluzii excesive în privinţa ieşirii finale.

Îşi va păstra totuşi, până la capăt, fidelitatea de nezdruncinat a câtorva oameni, chiar şi în afara satului Montaillou: la Laroques d'Olmes, Pons Gary, nepotul lui Bernard Clergue, va deveni, în peripeţiile terminale, executorul devotat al faptelor mârşave puse la cale de unchii săi (I, 396). La Quie, Pierre den Hugol, hayle în acel loc, aşa cum este Bernard la Montaillou, este membru al camarillei slujbaşilor senioriali, simpatizanţii catari de odinioară: aici, oamenii se ajută (în principiu), la necaz. Când află de arestarea lui Bernard Clergue, Pierre den Hugol declară cu martori de faţă: îmi pare foarte rău; prefer să-mi moară o oaie decât să-l ştiu pe Bernard Clergue în închisoare (III, 402).

În timp ce familia Clergue este în declin, asistăm la ascensiunea foarte sigură a clanului Azema (în strict limbaj de etnograf, ar trebui să vorbim despre clica Azema, deoarece acest grup, cel puţin la început, nu reprezintă deocamdată o minoritate puternică, nici o majoritate constituită, cum fusese cazul, prin anii 1300-1305, pentru clanul Clergue).

În cursul anilor grei care se scurg din 1300 până în 1320, Pierre Azema şi casa lui sini sprijiniţi. într-un tiran, de vărul Jacques Fo118 urnier; vor izbuti să constituie în sat o reţea de prieteni şi, în măsură şi mai mare, de complici; această reţea, câtva timp, o va contrabalansa pe cea a familiei Clergue. Chiar de la înmormântarea bătrânei Guillemette „Be-lote' (prin 1311), Guillemette Azema, soţia lui Pierre Azema, şi Vuissane Testaniere, care a renegat credinţa albigenză, le sfidează aproape deschis pe cumetrele ce stau în faţa lor (I, 462): adică pe Guillemette Benet şi Alazaâs Azema (omonim cu Azema, prin alianţa unor veri îndepărtaţi). Pierre Azema, ca să-şi consolideze clica împotriva celei a familiei Clergue, nu se dă îndărăt, de altfel, să propună schimbul clasic de mici daruri, de servicii. şi de femei, schimb pe care era clădită influenţa clanului advers. îşi oferă fata, ca viitoare soţie pentru fiul Gauziei Clergue, ea însăşi verişoară cu preotul (III, 70), cu condiţia ca acesta să vrea să se desprindă de clanul Clergue şi să se alăture aceluia al familiei Azema; şi cu condiţia, de asemenea, de a se feri să facă anumite denunţuri dăunătoare intereselor acestuia din urmă: în felul acesta, vei întări ambele case, îi spune, în încheiere, Gauziei, duşmanul familiei Clergue (III, 367). Pierre Azema se străduieşte să alăture elicei sale şi câteva familii: aflate, pe vremuri, sub influenţa clanului Clergue, mai târziu s-au certat cu acesta, îneât au fost siliţi să-i ajute să treacă în Spania, din prudenţă, pe unii din membrii lor. Ambiţia partizană duce, încă o dată, la tovărăşii ciudate; domus Azema, bună catolică, chipurile, face curte persecu-tanţilor pentru simpatii catare, victime, pe vremuri, ale intrigilor familiei Clergue. Invers, cei din familia Clergue, care, în adâncul inimii lor, rămân totuşi eretici, devin agenţi ai tribunalului catolic din Carcassonne,. Oamenii se schimbă! Este limpede că, în acest caz, denumirile religioase, foarte schimbătoare, slujesc mai ales ca punct de Onoare ambiţiilor contrare ce însufleţesc ambele grupuri. Dincolo de falsul etichetelor, ghicim continuitatea unor pofte năprazniee, dornice să pună mâna pe puterea locală. Exemplu: Vuissane Testa-niere trebuie să fie interogată, peste puţin timp, de tribunalul appamean al episcopului. Pierre Azema îi pune fără încetare în vedere acestei femei să nu-i denunţe pe Vital şi Esclarmonde Baille, pe Raymonde Lizier, pe Gauzia Clergue şi pe fraţii Maurs; aceştia au fost, cu toţii, mai mult sau mai puţin compromişi în catarismul din sat; însă ei prezintă, pentru Azema (în ciuda legăturilor catolice şi familiale cu episcopul Fournier), nepreţuitul avantaj de a aparţine unor familii care, odinioară (familia Lizier) sau mai recent (familia Maurs), s-au ciondănit cu familia Clergue (I, 468). în acelaşi fel, Pierre Azema îi cere Gauziei Clergue să se poarte cu grijă faţă de familia Marty (pe care o va folosi puţin mai târziu. Să n-o denunţi pe Emer-sende Marty, îi spune el Gauziei (III, 366). Faţă de aceasta, ca şi de multe altele, comportarea lui Azema este deci simetrică cu cea a familiei Clergue. Şi el face presiuni asupra femeilor slabe. Ştie că acestea nu sunt în stare să se apere? Se poartă în acest fel întrucât în sat nu există martori coruptibili de sex bărbătesc (aceştia fiind morţi, prizonieri sau exilaţi)? Realitatea este, în orice caz, că Pierre Azema încearcă să manipuleze prin violenţă (ca să le facă să mărturisească în avantajul lui, în faţa tribunalului appamean) pe Vuissane Testaniere, Na Moyshena, Raymonde Guilhou, Na Lozera13 şi chiar şi pe Guillemette Benet, fostă duşmancă a clanului Azema, dar care decăzuse din splendoarea veştejită a casei Benet (I, 465, 468, 479; II, 226, 227, 281). Cu prilejul vizitei inchizitorului din Carcassonne (prieten al familiei Clergue) la Montaillou, două femei din sat, Na Lozera şi Na Moyshena, se plâng că Pierre Azema le-a făcut să mărturisească, terorizându-le, nişte lucruri neadevărate, în faţa vărului său, episcopul Fournier (II, 281).

Trebuie menţionat că Azema, asemenea duşmanilor săi, familia Clergue, foloseşte o serie de expresii brutale şi ciudat de „pedestre”, când îşi afirmă voinţa de a sprijini puterea casei sale pe sat şi pe vreo femeie care nu prea are cum să se apere: pe bărbaţii din Montaillou ii ţin strâns între picioarele mele, datorită Inchiziţiei (din Carcassonne), afirmă preotul Clergue (I, 239). Vă voi face să staţi într-un picior şi îţi voi respinge mărturia, vociferează, trecând de la dumneavoastră la tu, Bernard Clergue către Raymonde Testaniere, furios, aflând că acesta se pregăteşte să depună mărturie împotriva lui (I, 467). Să nu trezeşti iepurele din somn, s-ar putea să-ţi zgârie mâinile cu labele, îi spune Pierre Azema Gauziei Clergue, ca s-o facă să nu mai depună mărturie la tribunalul lui Fournier (III, 366).

Ca şi cei din familia Clergue, care-i sunt duşmani, Pierre Azema nu se bizuie doar pe prieteniile lui din sat. Pierre Clergue se sprijină pe Inchiziţia din Carcassonne. Azema se bizuie deci pe Inchiziţia din Pamiers. în afară de aceasta, el are complici bine plasaţi în orăşelele din împrejurimi: este înţeles cu preotul din Prades, satul Vecin; precum şi cu avocatul ilegal Pierre de Gaillac, delator de ocazie, originar din Tarascon-sur-Ariege (II, 281, 287). Deşi are legături şi în interiorul şi în exteriorul parohiei sale, Azema ştie că clica lui nu va putea învinge definitiv clanul Clergue (de cumva o va putea face!) decât dacă pune mâna pe puterile instituţionale din partea locului. Cei din familia Clergue înţe-leseseră această evidenţă: ei acaparaseră, acolo unde trăiau, funcţia de magistrat seniorial, locul de preot şi influenţa la castel. Pierre Azema, plin de râvnă, caută să-i scoată pe rivalii săi de pe aceste căi ale puterii; când va ajunge pe culmea ei, îi vom vedea manipulându-i cu neruşinare pe noii oameni ce vor fi învestiţi cu rolurile conducătoare în satul său: adică pe vioecastelan, pe consulul Bernard Marty şi pe vicarul Raymond Trialh, care ia locul lăsat liber de răposatul Pierre Clergue (I, 406).

Din păcate, clanul Clergue (multă vreme majoritar) şi clica Azema (minoritară dar agresivă) erau, la Montaillou, ca doi scorpioni într-o sticlă”. Condamnaţi să trăiască împreună, apoi să moară împreună, ascultau, fiecare, de sugestiile stăpânilor lor de la Car-cassonne şi de la Pamiers, care, în felul acesta, îşi plăteau poliţele, în ţinutul Aillon, fără prea multă osteneală, prin intermediul unor leaders mărunţi. Bernard Clergue acţiona chiar şi din închisoarea appameană, în care a ajuns în cele din urmă; a făcut în aşa fel încât i-a pus în mişcare pe protectorii săi din Carcassonne: aceştia, ascultându-i cererea, l-au închis pe Pierre Azema, al cărui trecut nu era neatins de catarism. Apoi, Magistrul Jacques, gardianul temniţei din Carcassonne şi prieten la cataramă cu fostul judecător seniorial din Montaillou, şi-a oferit plăcerea de a-1 schin-giui pe Pierre Azema până ce, în cel mai scurt timp, 1-a ucis (II, 281). Bernard Clergue scăpa astfel, fără bătaie de cap, de cel pe care întotdeauna îl numise trădătorul Pierre Azema; trădător al satului Montaillou, deoarece era trădător faţă de cei din clanul Clergue: aceştia identificaseră, atât de multă vreme, soarta lor cu soarta satului! (II, 285, 287, 288).

Însă fostul bayle era şi el menit unei soarte tragice: complicii şi prietenii pe care Azema îi mai avea încă la Pamiers i-au plătit duşmanului prietenului lor cu aceeaşi monedă. Osândit la temniţă strictissimă, Bernard Clergue nu va putea rezista mai mult de treizeci de zile la regimul cu pâine, lanţuri şi apă. Moare îh temniţă, între patru pereţi, la sfâr122 silul verii anului 1324; îl urmează, la puţin timp, în mormânt, pe fratele său preotul w. Moartea lui Bernard Clergue şi a lui Pierre Azerna, victime ale conflictelor interne din-tr-un sistem cvasitotalitar, care îi azvârlea pe amândoi după ce îi storsese ca pe nişte lămâi, nu avea să pună neapărat capăt luptei dintre clanuri la Montaillou. Lunga preponderenţă a clicii Clergue a putut chiar supravieţui, câtva timp, morţii în închisoare a celor mai puternice personalităţi ale lui, reprezentate de bayle şi de preot: unii membri ai casei Clergue figurează încă printre principalii locuitori din MontaiJlou, în decembrie 1320 J7. în schimb, grupul Azema se arătase prea ambiţios, dacă ţinem seama de faptul că nu avea mijloace monetare şi demografice; dacă ţinem seama, de asemenea, că nu avea decât prea puţini prieteni, iar colaboraţionismul său cu cercurile bisericeşti şi francofile din Pamiers fusese prea strâns. Grupul Azema nu pare să se fi refăcut In urma loviturii date de moartea şefului său în temniţa din Carcassonne. Opoziţia Împotriva familiei Clergue se va putea reconstitui totuşi, la Montaillou, datorită resturilor foarte viguroase ale casei Guilhabert, pe care, odinioară, Azema încercase s-o împingă să se certe cu familia Clergue js.

Exemplul satului Montaillou desfăşoară, în faţa istoricului, anumite conflicte între fracţiuni care par de neiertat19. El propune, de asemenea, o dihotomie nemiloasă, care opune clanul majoritar (sprijinit pe biserică, justiţie şi castelan) şi clanul minoritar (care luptă pentru putere şi vrea să câştige funcţiile acestea de dominaţie); această dihotomie este însoţită neîncetat de o reorientare a adepţilor, fapt impus, într-o conjunctură foarte nestabilă, de represiunile tot mai mari şi de trăsăturile sau semitrăsăturile din ambele clanuri.

Sg va spune că este un exemplu pur local. în realitate, exemplul acesta se întâlneşte, în liniile lui mari, deşi sub o formă mai puţin precisă şi mai puţin pedagogică, în celelalte câteva sate din Ariege, a căror istorie, între 1300 şi 1320, poate fi bănuită. La Junac, unde castelanul-senior este într-adevăr rezident şi nu doar reprezentat de un bayle, domnii de Junac, nobili şi seniori din partea locului, au protejat mult timp erezia; patronau, de bună voie, clienteala lor locală de cultivatori, crescători şi fierari, simpatizanţi ai eterodoxiei. Cu toate acestea, după 1305-1310, aceşti domni de Junac, ca mulţi alţi notabili de la munte, au început să se teamă; ameninţările Inchiziţiei deveneau prea mari. Au căutat un compromis cu aceasta. Au rupt relaţiile cu aceia dintre foştii lor clienţi şi protejaţi al căror amestec în mişcarea albigenză era prea vizibil. Ba chiar au eliminat, prin teroare, un personaj (ultracatolic) care i-ar fi putut denunţa. Pierre Clergue a poruncit tăierea limbii unei ex-tovarăşe de a lui. Domnii de Junac îl sugrumă sau sunt cât de-aci să-1 sugrume, cu mâinile lor nepătate, pe tatăl lui Ber-nard Marty, suspect de o posibilă trădare la adresa lor (III, 251-295, în fine).

Nu este de neconceput ca fenomene de acelaşi fel să se fi petrecut în satul Quie: acolo, grupul dominant, din care fac parte preotul şi consulii, se străduie, prin 1320, să pună satul la ordinul episcopului; acesta cere locuitorilor să facă o luminare pascală care să cântărească între cincisprezece şi douăzeci de livre şi care, prin urmare, avea să-i ruineze (II, 324-326). Mai mulţi ţărani se împotrivesc puternic, opoziţia fiind cristalizată de Raymond de Labourat (II, 324, 325). însă grupul dominant din Quie, menţionat mai înainte, care acum îşi desfăşoară zelul catolic pentru o luminare mare, era şi el, cel puţin în ceea ce priveşte trecutul unora din, membrii săi, oarecum suspect„-”. Unii dintre conducătorii din Quie îşi reorientează aşadar fidelitatea; procedând astfel, şi-au asumat riscul

Unul conflict cu ex-partizanii lor cei mai duri, susceptibili de a sft regrupa apoi într-un dan de opoziţie.

La Caussou, tot pe valea superioară a râului Ariege, Philippe de Planissoles-1, tatăl Bea-tricei cu acelaşi nume, fusese i'oarte adine amestecat în curentul eretic. La fel, familia lui: domneşte asupra satului Caussou, pe căile patronajului şi, uneori, pe cele ale violenţei, chiar ucigătoare. Albigenz dintre cei mai puri, marcat cu cruci galbene, Philippe va cădea, într-un târziu, la înţelegere cu Biserica: aceasta merge până la a-l scuti, nobil fiind, de impozite şi de alte dări la care sunt impuse colectivităţile. Philippe de Planissoles şi grupul său de prieteni care deţin puterea la Caussou, sunt aşadar repede contestaţi de un grup de contribuabili din partea locului; aceştia se plâng de dările amintite mai înainte: ne împovărează, ne jupoaie de vii, spun ei; în timp ce nobilimea de pe aici este scutită de ele. Contestaţia antinobi-liară, rarissimă în valea superioară a râului Ariege, îşi face astfel apariţia, ici colo, pe calea plân-geriior poporului care se ridică împotriva privilegiului oamenilor cu sânge albastru, scutiţi de fiscalitatea catolică. Aceste fenomene, în ultimă analiză, trebuie puse printre consecinţele re-orientării nobililor, a notabilităţilor, a magistraţilor şi a slujbaşilor senioriali: leaders, erau adesea catari sau simpatizanţi, în a doua jumătate a secolului al XHI-lea sau la începutul celui de al XlV-lea; apoi, la date care variază după regiuni, ei refuză să deschidă uşa ereticilor, din momentul când represiunea se agravează. Poate că rămân catari; dar numai pe ascuns şi în adâncul inimii lor. Mărturia lui Bertrand de Taix, nobil appamean, nostalgic în taină după Biserica albigenză, este utilă în această privinţă: am cunoscut vremea, spune Bertrand de Taix prin 129022, când mulţi nobili din ţinutul acesta credeau în Oamenii cei buni şi nu se sjiau să vorbească deschis. Epoca aceea s-a sfârşit acum. Oamenii bisericii i-au nimicit şi le-au risipit avutul.

Cina are urechi de auzit să audă! Vremurile când cei mai mulţi nobili, urmaţi de adepţii lor, oameni din popor sau ţărani, respectau ritul eretic, s~au dus, pentru Pamiers, chiar din 1290. Ele au continuat, dimpotrivă, pe valea superioară a râului Ariege, datorită acelui revival din 1300, până prin 1305, chiar 1310. Dar şi acolo, în cele din urmă, s-a produs reorien-tarea adepţilor. Represiunea este mai puternică decât orice. Notabilităţile de la munte întorc foaia, măcar de ochii lumii, şi foarte adesea cu adevărat. Descumpănită, clientela lor se confruntă ou probleme grave de reapartenenţă. De-a lungul frontierelor (religioase sau socio-economice) reactivate de criză, se formează clanuri, ostile protectorilor perimaţi. Aceste clanuri, în diferite momente şi fără să se sinchisească de schimbările bruşte, pot avea nuanţe catolice (a se vedea cazul clanului Azema, în Montaillou, împotriva clanului Clergue). Foştii catari şi foştii catolici nu mai ştiu, în cele din urmă, ce să creadă.

Această monografie despre facţiuni, la Montaillou şi în alte părţi, ar trebui să ne servească atunci când este vorba să apreciem două „problematici' sau „abordări” mai generale:

A. Problematica lui Ferdinand Tonnies şi a altor câtorva„23: Gemeinschaft/Gesellschaft; „Comunitate' prin opoziţie faţă de „societate”; „solidaritate organică” prin opoziţie faţă de „solidaritate mecanică” etc. Viaţa satului „de altădată” s-ar caracteriza în perspectiva lui Tonnies, prin predominanţa unui spirit de comunitate (Gemeinschajt): acesta s-ar traduce prin obiceiuri şi constrângeri colective; prin-tr-un spirit de corp; prin dominaţia unor familii concretizate în familii lărgite şi patriarhale etc. Abia la o epocă tardivă, cu mult posterioară aceleia pe care o studiază cartea aceasta, comunitatea se va dizolva în societate: spiritul de corp va dispărea, bunurile comunale vor fi împărţite, familiile patriarhale vqr lăsa locul micilor cupluri intimiste; individualismul agrar se va răspândi; luptele interne. între partide, facţiuni, asociaţii, clanuri şi clici, vor fi mai puternice decât mentalitatea comunitară care, eu-rind, nu va mai fi decât o amintire, menită să hrănească nostalgiile societăţii occidentale.

15. Problematica marxistă: pe vremea „feudalismului” (ca în orice vreme), lupta de clasă ar fi, dacă ne luăm după discipolii lui Marx, motorul istoriei; ar fi vorba, în cazul de faţă, de o luptă în care se înfruntă „grupurile feudale” (nobilime, cler, seniorie) şi „ţăranii” (afectaţi de dependenţă).

Montaiilou, aşezat pe valea superioară a râu-lui Ariege (într-un cadru, ce-i drept, monografic), ne îndepărtează destul de mult de schemele acestea, care sunt totuşi foarte comode.

Mai întâi: în satul cu cruci galbene, Gemein-achaft, sau comunitatea, nu este, cu siguranţă, inexistentă. Insă a fost nevoită să lase locul pe care-1 ocupa societăţii, Gesellschajt. Să definim facţiunea ca un grup care foloseşte şi reorganizează, spre profitul său, legăturile de rudenie, de clientelă şi de prietenie în scopul de a cuceri puterea sau o parte din putere2': se înţelege de la sine că, în această perspectivă, luptele de facţiune sunt consubstanţiale cu însăşi textura satului nostru. Ele se dezvoltă pe conflictele religioase, dar sunt preexistente acestora, sau cel puţin subiacente; deoarece chiar şi eticheta catar sau catolic nu este decât o denumire prost controlată, pe care clanurile şi-o aruncă între ele, în furia conflictelor. Catarii îi surprind pe catolici la scăldat şi Io ascund hainele; şi viceversa (a se vedea Azema/Clergue). Opoziţia Gemeinschajt/Gesell-schajt sau comunitate/societate, nu este deci, în acest caz precis, axată pe o serie cronologică şi liniară; ea reprezintă o contradicţie vie, ce pare menită, la Montaiilou, unei anumite permanenţe25.

Problematica marxistă este, eventual, pertinentă pentru subiectul nostru. Conflictele ce se nasc din chestiunile ce privesc Biserica, religia, dijma, îi opun, în unele perioade, pe cei care deţin puterea seniorială (nobili seniori sau bayles din popor, care-i reprezintă pe cei din-tâi) unei fracţiuni a dominanţilor. Aceste conflicte, totuşi, sunt mediatizate în satul nostru de luptele de clan, care opun două fracţiuni sau două simple clici, de forţă inegală şi cu volum schimbător21'. Pe de altă parte, conflictele de acest tip, ca atare, nu sunt permanente. Este de ajuns într-adevăr ca judecătorul seniorial şi cumetrii lui să izbutească să găsească, pentru câţiva ani (după 1300, de exemplu), un compromis valabil în legătură cu problema dijmelor şi cu toleranţa faţă de erezie, pentru ca marea majoritate a satului să se adune în jurul lor. In sfârşit, luptele despre care este vorba, mai este nevoie s-o spunem? nu-şi propun un scop revoluţionar. Sunt mai mult de natură maffiotă decât radicală. Clanul care aspiră la dominaţie nu urmăreşte să doboare puterile senioriale, local-judiciare şi presbiteriale, ţinute zdravăn în mână de celălalt clan. Este vorba să pună mâna pe aceste puteri. Nu se urmăreşte transformarea lumii; ci schimbarea rolurilor, în timp ce situaţia s-a îmbunătăţit puţin prin adăugarea structurilor consulare. Echipa de football care ia ofensiva caută să aibă mingea. Nu-şi propune s-o spargă.

În cele din urmă, problemele politice ale sociabilităţii montalioneze pot fi cel mai bine înţelese în cadrul istoriografiei regionale – aşa cum a fost dezvoltată, la doi paşi de Sabarthes, pentru Languedoc, la aceeaşi epocă, de teza D-nei Gramain27. Parohia cu cruci galbene a ajuns foarte târziu (dacă o comparăm cu omoloagele ei din Lauragais, din Biterrois şi chiar din Sabarthes) la stadiul municipalităţii consulare. Un consul (care, de altfel, este un subordonat) nu este menţionat în satul nostru, 128 pentru prima dată, dccât în cursul anului 1321 (I, 406). Conştiinţa comunităţii, sau, cum se spunea atunci, a Universităţii, era deci, la Mon-taillou, foarte slab dezvoltată; trebuie să fi fost foarte arhaică, dacă o judecăm în comparaţie cu această instituţie reprezentativă şi modernizată numită consulatul municipal. Clanul Clorgue reprezenta, în sat, după expresia simplificatoare, dar comodă, a D-nei Gramain, „partidul seniorial”: partidul acesta se identifica, într-un context în care seniorul era absent, cu instituţiile senioriale (cele ale comitatului, în acest caz). Instanţa judecătorească din acel loc, ocupată de Bernard Clergue, se afla în centrul acestor instituţii; ea întruchipa metodele autoritare şi tradiţionale ale guvernării locale, impusă pe cale ierarhică. împotriva clanului Clergue, clanul Azema foloseşte consulatul (născut de cur. înd) ca ceva ce-i aparţine, iar pe consul ca pe omul său de paie28. Acest al doilea clan întruchipează deci, în situ, partidul „consular”: el este, obiectiv, profran-cez şi proregal de vreme ce este favorabil episcopului Fournier29. în aceste condiţii, schimbările treptate ale vieţii socio-politice, prea puţin municipalizată de consulat, trec prin conflictul, pe care nimic nu-1 poate domoli, dintre clanurile locale. Oricum, schimbările acestea sunt prea fragile, prea slabe ca să se poată uita, spre binele lor, înverşunarea de moarte a luptelor de clan, care rămân fenomenul fundamental.

Analizele monografice reuşesc să recunoască acest fenomen, infim în ceea ce priveşte scara la care se manifestă, capital, dacă-1 raportăm la structurile fine ale societăţii. Montaillou nu este decât o picătură de apă, într-o băltoacă destul de rău mirositoare. Datorită folosirii unei documentaţii tot mai bogate, picătura a-ceasta de apă devine, pentru istorie, un mic. univers: la microscop, se văd înotând infuzorii.

NOTE

A se vedea o anumită gravură din prima jumă tate a secolului al XVII-lea, despre tavernele „mixte”, Instalate eu prilejul iarmarocului de la Guibray (co lecţie particulară). In general, la tavernă, şi mai ales acasă, bărbatul (în trecere) şi femeia (stăpâna casei) beau împreună cu prilejul unei întâlniri (III, 197).

Faptul de a bea împreună este socotit că poate, după câteva momente, să dezlege limbile (ihid).

V. dosarul Guillaume Austatz: I, 195.

Actualul Aude.

I, 413-414. V. şi I, 416 (ajutor dat de preotul Pierre Clergue ereticilor).

Pierry, p. 61.

II, 427 (mărturia Sybillei Pierre, în legătură cu această căsătorie).

I, 460.

I, 279.

III, 75. Matriarha Na Longa, văduvă (?) după Raymond Marty din Camurac, este rezidentă la Montaillou. probabil în domus rămasă de la răposatul ei tată.

III, 71. Se va nota frumoasa gradaţie, foarte montalioneză: corp, casă, bunuri.

I, 416.

I, 466, 467, 468; II, 284, 291, 292, 293.

II, 284. V. de asemenea în general despre dijme, III, 337-341 (notă).

V. şi II, 467.

II, 281. După părerea lui Jean Duvernoy (L'lnqiiisition, p. 147 şi nota), Na Lozera ar fi Grazido Lizier. M-aş alătura bucuros acestui punct de vedere al editorului manuscriselor Fournier: eram însă în clinat mai curând să socotesc (din pricina termenului Na, care conotează o matriarha) că Na Lozera nu era alta decât Raymonde d'Argelliers, văduvă după Arnaud Lizier. apoi soţie a lui Arnaud Belot. Pierre Azema va împiedica denunţarea acestei femei pe care apoi o va folosi el pentru a denunţa alte persoane.