Emanuel Le Roy Ladurie

Chomsl, 1957.

Se înţelege de la sine, desigur, că în conciiiilc regionale se prescria asistenţa obligatorie la slujba de duminică (Mansi, ed. 1779, t. 23, p. 830 sq., în legă tură cu conciliul de la Albi, în 1254).

II, 440. V. de asemenea, în legătură eu Guillaume Fort: I, 453.

I. 21-1-215; despre problemele generale legate de participarea la slujbă, în perioada pe care o avem în vedere, v., de ex., ' Mollat, C. D. U” 1965, fâşc. I, p. 65: şi mai ales Mansi, op. cit., t. 23, p. 830 sq.

III, 9. Un text (nu prea limpede) sugerează că, într-o parohie rurală din Sabarthes, aproximativ jumătate din oameni („ţărani de rând”) asistă regulat la slujba duminicală (II, 367).

Despre problema generală a dragostei creştine şi a dispoziţiilor testamentare, la epoca pe care o avem în vedere, v. Fiiche, voi. 13. p. 137 şi voi. 14-2, p. 770; şi Mollat. C. D. U., 1965, fasc' I. p. 156. In Occitania centrală, unii gânditori cutezători, eu ten dinţe monoteiste. încearcă de altfel să exalte aspectul seniorial al fostului Oristos, în detrimentul personali tatii lui ele fiinţă care suferă şi iubeşte (II, 243-244).

Acestea fiind spuse, sabartesienii adoptă faţă de Dumnezeu anumite atitudini afective: însă este vorba „iai eurând de „adorare curtenească„ iufra, p. 490 şi <1e prietenie (III, 356) decât ele dragoste. Expresia „de dragul lui Dumnezeu„, se întâlneşte. totuşi, de câteva °ri, în legătură cu pomenile: de exemplu, la Guille'„etto Maury şi Beatrice de Planissoles (I, 233). Ţăranii catarizanţi se declară eu uşurinţa vr/fteni ai lui Dum nezeu (I, 225: III, 356). ceea ce corespunde, pe de o Parte, uneia din valorile centrale ale civilizaţiei de pe va! ea superioară a râului Ariege („prietenia”: „Dum nezeu este un mare prieten”); iar pe de altă parte, unei vechi expresii folosită de străbunii spirituali ni doctrinei albigenze (Thenphil în greacă, şi Hoqomil în ţpj. siune slavă, înseamnă, după cum se ştie. prietenul 1111 Dumnezeu”).

' Infra, cap. XXVII, în fine

Capitolul XXI

TOATĂ FECIOARA Şi TOŢI SFINŢII

Alături de Cristos, Fecioara Măria este un personaj foarte popular la Montaillou şi în Sabar-thes. De-a lungul Evului Mediu, oamenii Bisericii, din motive şi în grade diferite, de la sfân-tul Bernard, sfântul Dominic şi alţi câţiva, promovaseră cu patimă cultul Fecioarei mamă, într-un climat de duioşie şi de avânt sufletesc *. în 1254, conciliul de la Albi se făcuse, pentru populaţiile occitane, ecoul amplificator al modei mariale: înălţase Ave Măria la rangul rugăciunilor majore, Credo şi Pater, inculcate, teoretic, tuturor indivizilor trecuţi de vârsta de şapte ani2. (După părerea lui Noonan, istoric specialist în birth control, care, în această privinţă, este mai curând afirmativ decât probant, promovarea rugăciunii Ave Măria urmărea să atribuie valoarea ce se cuvenea pe drept procreării, contestată de Catarism 3: rodiii pinte-cului tău este binecuvântat.).

Acestea erau recomandările oficiale. Cum stau însă lucrurile cu devoţiunea reală şi cu practica marială, la nivelul elitei sabarthesiene; şi, mai ales, la nivelul ţăranilor din Montaillou şi al celor din „ţinutul cel mic”, mai greu de cunoscut? In clasele mijlocii ale târguşoarelor, din care provine cizmarul Arnaud Sicre, fii'l unui notar din Tarascon şi al unei doamne di” Ax, nu este nici o problemă; Ave Măria, î'1 aceste grupuri, face parte din bagajul minim care intră în cultura catolica a individului:

Cum te rugi tu iui Dumnezeu Y îl întreabă]3f Jibaste pe Sicre.

Mă închin făcând seninul crucii, răspunde delatorul, mă încredinţez lui Dumnezeu care a murit pentru noi pe cruce, şi Fecioarei Măria, spun PATER NOSTER şi AVE MĂRIA.

Postesc în ajunul sărbătorii Fecioarei.

Oaia behăie fiindcă nu ştie să vorbească.

răspunde Belibaste ironic. Află că AVE MĂRIA nu (ire n! ci ° valoare. Este o scorneală a pre oţilor 'l… Iar postul te ajută cât îl ajută şi pe 'lup! (II).

Aceste glume pline de ciudă ale omului cel sfânt sunt previzibile, având în vedere opiniile Iui albigenze. Cucernicia lui Arnaud Sicre, delator antipatic, dar creştin bine crescut, apare totuşi simplistă poate, însă completă ca panoplie; ea comportă într-adevăr o serie de omagii, sub formă de semne şi de rugăciuni: către Tatăl, către Fiul mântuitor, către cruce şi către Fecioară.

La Montaillou, minuscula elită nobilă şi clericală din partea locului o cinsteşte pe Fecioară cel puţin la nivelul semnelor exterioare ale pietăţii: preotul Clergue îşi îngroapă mama sub altarul marial din biserica lui, în spatele căruia primeşte spovedania enoriaşilor. Beatrice de Planissoles uită uneori să se ducă la slujba de duminică; cu prilejul ieşirii la biserică după lehuzie, ea îi oferă totuşi Fecioarei locale, din Montaiilou, ceea ce i se cuvine, sub forma unei luminări colorate, numită retinte; o confecţionează cu mâinile ei (I, 223). Driada de sânge albastru nu este singura, în grupul ei social, care se simte legată de mama lui Cristos: în cercurile nobile cărora li se alătură, este celebrată cu mare plăcere Adormirea Fecioarei Pnntr-un chiolhan între prieteni, foarte laic, ce-i drept, în cursul căruia un biet Frater este adus anume pentru a cânt# Ave Măria (II, 123).

Ce se întâmplă cu grupurile sociale propriu-zis populare şi rustice? Arnaud de Savignan, zidar taraseonez, ştie Ave Măria la fel de bine ca şi Palsr, Credo şi câţiva psalmi. Insa acest meseriaş cultivat, urbanizat, eterodox, şi văr al unui notar, se ridică hotărât din vulgum pe-cus. Ţăranii cunosc, măcar din auzite, Pater Nostcr; mult mai mult decât Ave Măria5, care unora nu le este totuşi necunoscut. Este de la sine înţeles că sunt la curent cu existenţa Fecioarei Măria; şi că sunt sensibili la puterea ei do atracţie. Mai mulţi dintre ei sunt în stare nu numai să o numească, dar şi să i se roage; cu 7.0], dacă nu cu râvnă. I-ani amintit adesea fratelui meu Pierre (sedus de credinţa albi-genză) că ar trebui să spună tot timpul PATER NOSTER şl AVE MĂRIA, declară Jean Maury, cioban montalionez care rămâne pe jumătate catolic (II, 416). Jean Maury, el însuşi, a învăţat Pater şi Ave Măria de la mama sa (în vreme ce tatăl reprezenta influenţa eretică în familie [II, 449]).

În aceeaşi ordine de idei, un text curios ne pune în prezenţa unei ţărănci din comitatul Foix, marială cum nu se mai poate, în cadrul acesta şi în epoca aceasta. Acum şaisprezece ani, povesteşte în 1324 Rixende Cortil, fiica unui sătean din Vayehis şi soţia unui ţăran din Asrou, într-o zi de sărbătoare, am intrai în biserica din. Ax şi am îngenuncheat la altarul Preafericitei Măria; am început să mă rog la ea. (kullemette Authie, soţia lui Amiel Authie (astăzi decedat), era alături de mine. Auzindu-mi rugăciunea, mi-a zis:

— Nu te mai ruga la Măria. Roagă-te mal curând la Dumnezeu.

Eu însă vi-am rugat mai departe la Măria! (III, 308).

Rixende Cortil nu este o bigotă catolică foarte rigidă, de vreme ce nu se dă îndărăt să le aducă grâu ereticilor-parfaits, socotiţi de ea ca adevăraţii chezaşi ai fertilităţii ţinutului Sa' barthes, prin simpla lor prezenţă în acel loc

(III, 307). Cazul ei este totuşi limpede; se roagă la Fecioara, cu glas tare, cu îndărătnicie, în faţa altarului specializat dintr-o biserică, fără cel mai mie respect uman. Cu prilejul acesta, spune Ave Măria? Este foarte posibil. Dar nu sigur, căci textul rămâne mut în privinţa acestui amănunt.

La Montaillou, nu am întâlnit vreo ţărancă ce ar putea fi comparată cu Rixende Cortil în materie de exhibiţie de pietate marială. Este totuşi sigur că Fecioara este importantă în mentalitatea montalionezilor noştri. Mama şi fiica Testaniere sunt două femeiuşti destul de simpiuţe, dar care ştiu ce vor (I, 457, 461). Dacă ne luăm după ce spun ele, mântuirea sufletului ţine în egală măsură de „Dumnezeu” mân-tuitorul nostru (id est Cristos, greşit identificat de altfel de aceste femei) şi de Preafericita Măria. în cazul acesta, Fecioara nu este redusă la roiul de intermediere care, dacă ne luăm după sfânta teologie catolică, ar trebui, în mod firesc, să fie al ei; după părerea celor două montalioneze (care fără îndoială reflectă o părere mai generală), Ea are propriul ei rol în mântuire. Această idee vagă, însă puternică, ce poate merge până la adorarea Fecioarei, se în-tâlneşte în tot ţinutul Sabarthes: Şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu şi Fecioarei Măria: i-a adorat pe amândoi cu multă înflăcărare; aşadar, nu este eretic, spun clienţii dintr-o cârciumă din Foix, care comentează sportiv supliciul unui valdenz pe rug (I, 174).

Devoţiunea faţă de Fecioara Măria, în ţara limbii oc, este fără îndoială veche; însă nu era pretutindeni şi toponimic „recunoscută”. Spre deosebire de ceea ce s-a produs în mai multe regiuni franceze din Nord, devoţiunea aceasta marială, în orice caz, nu a fost oficializată, în timpul Evului Mediu Timpuriu şi mai puţin Timpuriu, în regiunea meridională, prin crearea unui mare număr de toponime în parohii, care menţionează numele Măria, Fecioara sau Maica Domnului e. Cu toate acestea, în perioada de care mă ocup eu şi chiar înainte de această perioadă, este limpede că, în Pirineii unde se ai'lă ţinutul Ariile, înconjurat do văi aUmci, cultul marial înfloreşte: aici, Fecioarele romanice sunt la mare cinste '. La Montaillou este locul unui pelerinaj pentru Fecioara din Car-nessas. Montalionezele, nobile şi ţărănci, ţinân-du-se de braţ, se duc bucuroase acolo, cu o luminare colorată în mână, după lehuzie.

La Tarascon, biserica Sabart sau Savart, care are şi călugăriţe, eponimă a ţinutului Sabar-thes, este sanctuarul marial al populaţiei noastre pireneene, identificată cu teritoriul care poartă acest nume . inima” hoţilor îndemnul de a-i da bunurile ce i le furaseră u. Demersuri complexe: pe de o parte, ele implică ceea ce ni s-ar putea părea o superstiţie (luminare interminabilă, Fecioara care dă înapoi lucrurile furate); pe de altă parte, ele presupun o angajare emotivă, tipică pentru modernitatea populară şi marială, chiar din epoca aceea (plânsete, gemete, rugăciuni formulate de cea care cere; efect emolient şi înduioşător n – obţinut datorită Fecioarei, sau sperat de la ea – asupra inimilor hoţilor din sat). în orice caz, Măria nu apare, în această conjunctură, ca un sfânt Anton oarecare din Padova, căruia i se pun doi gologani în cutia milelor, ca să găsească automat obiectele pierdute. Relaţia pe care Gaillarde Ros, şi atâtea alte ţărănci împreună cu ea o întreţin cu Fecioara, propune intensitatea suferinţei.

Relaţia aceasta emotivă este şi mai limpede în cazul ţărăncii Aude Faure, din Mervil, pe care am mai chestionat-o. Aude Faure, când era mai disperată ca oricând, îşi dăduse seama că nu mai crede în prezenţa reală a trupului lui Cristos; atunci, s-a întors către doica ei şi i-a spus:

— Roagă-te lui Dumnezeu să-mi pună în inimă dorinţa de a deveni din nou credincioasă.

Şi, în timp ce doica se ruga la Dumnezeu, cit putea viai fierbinte, a sosit Guillemette, slujnică în casă la Aude Faure.

— Guillemette (îi spune Aude acestei slujnice), apucă-te şi te roagă la Preafericita Măria din Montcjauzy, ca să mă lumineze şi să pot crede în Dumnezeu.

Guillemette a împlinit porunca stăpânii după ce şi-a îndoit genunchii. Iar după ce s-a ru-9ot, Aude s-a luminat dintr-o dată, şi a crezut r tărie în Dumnezeu şi mai crede şi astăzi, ă cum susţine ea (II, 95).

Religia din inimă este, de data aceasta, foarte evidentă în această varietate a cultului măria! Chiar dacă sunt foarte minoritare în grupul lor sociologic, Gaillarde Ros şi Guillemette slujnica sunt mărturie, încă din această epocă şi în această regiune, a accesului ţărănesc la rugăciunea neorganizată şi feminină, care asociază, în omagiul către Fecioară, disperarea şi patetismul.

Ca să terminăm cu pelerinajele virginale, să notăm că, pentru locuitorii din Ariege, la fel ca sanctuarul din Montgauzy din Sabarthes este sanctuarul din Montserrat, în Catalonia. Să mai menţionăm şi Le Puy, Rocamadou, şi chiar – excepţional, ce-i drept – Notre-Dame din Paris 13!

În Sabarthes, sărbătorile mariale sunt înscrise în memoria populară: am menţionat mai sus Naşterea Fecioarei, sărbătoare fundamentală în tot ţinutul. Crăciunul, sfântă sărbătoare familială în satul nostru, are legătură strânsă şi cu maternitatea Măriei!'; ciobanii catari, ei înşişi, păstrează o veche iubire faţă de regii magi (II, 37), care au venit, la câteva zile după naştere, în pelerinaj la Fiu şi la Mama lui. în toiul verii, Adormirea Maicii Domnului este familiară atât nobililor cât şi crescătorilor de animale15. O simplă slujnică de ţară ştie să-şi socotească timpul de serviciu de la o dată iniţială care coincide, spune ea, cu sărbătoarea „Purificării Preafericitei Măria” (II, 99).

Să vedem acum planul injuriilor: Sanda Măria a devenit, la Montaillou, ca şi în Sabarthes, un fel de exclamaţie feminină. Dovadă de netăgăduit de popularitate. Sanda Măria, ce vorbe urâte spune omul acesta, spune Ala-zais Munier către cumătră ei Gaillarde Ros, în legătură cu Guillaume Austatz, liber-cuge-tătoruldin Ornolac (I, 191, 194), Sanda Măria, Sanda Măria, îl văd pe diavol, strigă Guillemette „Belote”, eretică muribundă din Montaillou, uitându-se la preotul din satul vecin, 226 care a crezut că este bine să vină s-o împărtăşească 16.

Nici măcar catarii, repet, nu o elimină cu totul pe Măria, în ciuda antifeminismului lor patologic17. Vorbesc uneori, în batjocură, despre Marietta, şi despre butoiul de carne unde s-a ascuns Isus-Cristos 1S. Dar se pripesc, deoarece, dacă o alungi pe Fecioară pe uşă, ea jntră pe fereastră. Noi, credincioşii (ereziei), suntem picioarele Preafericitei Măria, spune Guillemette Maury, din Montaillou, care vine să întărească, în acest fel, nişte vorbe spuse la masă de Belibaste, prin care acesta vrea s-o pună în valoare pe Măria cea mistică, identificată cu Biserica albigenza sau cu totalitatea credincioşilor (II, 52-53; I, 282). Într-un stil evanghelic şi despuiat, Pierre Authie însuşi propune, pe cont propriu, o mariologie a bunăvoinţei: în faţa lui Pierre Maury, pe care-1 însoţesc alţi ciobani din Sabarthes şi din ţinutul Arques, Pierre Authie afirmă, într-adevăr, într-un comentariu oral în care se sprijină şi pe sfântul Luca: mama lui Dumnezeu este pur şi simplu bunăvoinţa 19. Iar albigenzul Pierre Clergue, deşi o ridiculizează pe Fecioara oficială a Bisericii catolice, o venerează totuşi pe Fecioara chtoniană din Montaillou, sub altarul căreia pune să fie îngropată mama lui. Contopeşte aşadar, în propria sa „devoţiune”, erezia globală şi folclorul local 20.

Aspectul acesta chthonian al prezenţei ma-riale, în parohia cu cruci galbene, mi se pare esenţial. Incontestabil, Fecioara Măria, în ţinutul Aillon, şi în general pe valea superioară a râului Ariege, este a pământului, întocmai cum Dumnezeu Tatăl, dimpotrivă, este al ce-i'ului. Cei doi formează un cuplu, la cele două capete ale dimensiunii verticale. Măria din Montaillou şi din Sabarthes este legată de cultul foarte vechi al pietrelor,. nconjurate de cirezile de vaci şi de perechile de boi înjugate la plug; către ea şi către aceste pietre se scurg darurile făcute din piei cu lână. Sub altarul ce-i este închinat, şi în cimitirul de Hngă capela ei, Fecioara primeşte cadavrele care se întorc, matern, la solul hrănitor. Zeiţa Mamă este o Zeiţă a Pământului. In planul vertical al satului Montaillou (pe care-1 domină de sus Castelul, Paradisul, şi puterile spirituale şi politice), Fecioara, în sanctuarul ei Io- >, cal, se cuibăreşte cât mai jos şi cât mai adine.; Mult mai jos de nivelul unde sunt casele, domi- ^ nate la rândul lor de Donjonul de pe culme. Butoi de carne, ea primeşte urina şi bălegarul, cadavrele şi tropăitul bovinelor. Ea încarnează efectiv cultul fecundităţii uterine şi agricole, care m-a surprins prin absenţa ei, înşelătoare, deoarece rămâne în planul ne-rostirii. îngropat în relativa tăcere a textelor, şi chiar a conştiinţelor, acest cult al adâncimilor susţine totuşi sacralităţile montalioneze, ale căror suprastructuri, în schimb, sunt mult mai aeriene.

Consideraţiile acestea despre Fecioară ne duc, foarte firesc, la cultul sfinţilor. Se ştie că acesta, adăugându-se sărbătorilor şi duminicilor, autorizează grosso modo, în total, 90 de zile nelucrătoare pe an '2i; el este adesea însoţit, la popoarele din foarte vechile regimuri, de de-vianţe folclorice, chiar şi cu nuanţe păgâne. Nu este întotdeauna uşor de deosebit, în cultul de acest tija, în Sabarthes, ceea ce este metodă, mai mult sau mai puţin magică sau grosolană, urmărind, de pildă, să obţină un avantaj material; şi ceea ce este devoţiune propriu-zisă, la un intermediar, pusă în slujba, printre altele, mântuirii sufletului celui cucernic. Acum douăzeci şi şase de ani, povesteşte în 1324 ciobanul Bernard Marty, i-am zis tatălui meu, în ziua de Bobotează:

— Am de gând să stau toată noaptea treaz, în cinstea sfântului Iulian, patronul bisericii noastre din Junac.

Atunci, castelanul din partea locului, care era de faţă, şi-a râs de mine.

— Oho! ai să-ţi luminezi pereţii? (III, 276).

I

Acest scurt dialog nu ne spune destul; nu aflăm mai mult despre cultul simţului Iulian, la Junac, în Sabarthes. Nu cunoaştem decât un lucru: acest cult implică o noapte de veghe cu luminările aprinse, în biserica locului, în noaptea sărbătorii votive. în rest, ignoranţa noastră este regretabilă. Deoarece acest Iulian despre care este vorba aici nu este altul decât Ospitalierul, mare paricid şi vânător în ochii lui Dumnezeu cel Veşnic, potrivit Legendei aurite ~2.

La Montaillou – şi în regiunea lui – suntem, din fericire, mai bine informaţi asupra unui alt cult: cel al sfântului Anton. Ciobanii din ţinutul Aillon, printre care şi Pierre Maury, îi oferă cu plăcere acestui sfânt o piele cu lină pe ea. Mai mult decât atât, având în vedere porcul care îl însoţeşte, ţăranii îi dau şunci acestui Antonio del porco 23. în sfârşit, sfântul Anton, în Sabarthes, ca în toată lumea creştină, dă numele unei boli de piele sau feu Saint-An-toine, pe care o provoacă şi apoi o vindecă „i4. Marele schimnic egiptean, părintele monahismului, deţine deci, şi pe valea superioară a râului Ariege, capacităţile agrare şi taumatur-gice ce-i vor fi cunoscute în orice ţară occidentală, vreme de multe veacuri'-'.

Unii sfinţi se specializează deci – să spunem că sunt treburi de rând? – în sănătatea fizică a animalelor şi a fiinţei omeneşti. Chiar şi unii apostoli, după pilda sfântului Pavel care, în Sabarthes, este pus în legătură cu declanşarea Şi cu lecuirea epilepsiei, nu se dau îndărăt de la aceste treburi vulgare 2G. (Este de altfel normal ca grijW pentru mântuirea sufletului, atât de mari la lote^itorii din Sabarthes, să fie însoţite de o preocupare, subalternă şi tauma-turgică, pentru salvarea trupului). Insă, admi-tând aceasta, trebuie să recunoaştem că pietatea apostolică, la Montaillou ca şi în alte părţi, înseamnă cu totul altceva decât o reţetă agrară sau sanitară oarecare. în general, E. Delaruelle a arătatTi că, începând cu secolul al Xl-lea, devoţiunea faţă de apostoli a luat avânt în Occident în legătură cu descoperirea „vieţii apostolice”; această formă de religiozitate coborâse treptat „în domeniul devoţiunilor populare”. La Montaillou şi la Prades 2S, prin 1300, ea este vie în inimile muntenilor şi ale ciobanilor. Argumentul folosit de prietenii montalionezi ai lui Pierre Authie, ca să-1 convingă pe Pierre Maury (pe atunci în vârstă de optsprezece ani) să le susţină cauza, este exact de acest soi: Oamenii buni şi bunii creştini, îi declară lui Pierre Maury interlocutorii şi co-enoriaşii săi, au venit în ţinutul acesta şi merg pe calea pe care au mers preafericiţii Petru şi Pavel, şi ceilalţi apostoli, care l-au urmat pe Domnul: te întrebăm: vrei să-i întâlneşti pe creştinii cei buni? (III, 120). însuşi răspunsul lui Pierre Maury arată că el, ca tânăr de la sat, cunoscător al culturii rurale, ştie ce înseamnă, măcar grosso modo, activitatea de predicatori eroici a apostolilor, pe care-i admiră şi cinsteşte.

— Dar dacă Oamenii cei buni sunt aşa cum spuneţi voi, răspunde Pierre, de ce nu predică în văzul lumii, aşa cum au făcut apostolii? De ce se tem să moară pentru adevăr şi dreptate, în vreme ce apostolii nu s-au temut să moară pentru o cauză asemănătoare?

Pierre Maury nu desparte veneraţia lui pentru ucenicii lui Cristos de cea pe care i-o arată sfântului Anton (situat totuşi mai jos), precum şi Fecioara Măria, cărora le dă din când în când o piele de oaie cu lână pe ea (ibid.). Aceeaşi atitudine se întâlneşte la Guil-iemette Argel'liers, din Montaillou, când stă de vorbă cu Raymonde Marty, o altă femeie din sat: veneraţia faţă de apostoli, pe care femeile acestea o consideră dintr-un punct de vedere sincretic, garantează pentru ele, dintr-o singură pornire, validitatea credinţei ereticilor şi cea a credinţei romane: ele confundă, inexact, unul cu celălalt, aceste două fideisme (III, 91. 103).

Conciliile regionale, în zona occitană, cereau sărbătorirea zilelor numelor celor doisprezece apostoli; aceste recomandări oficiale erau mai mult sau mai puţin respectate în regiunea noastră29. Sl'ântul Dominic, a cărui influenţă, la bine. şi la rău, a fost imensă în ţinuturile de limbă gc, arătase aici, cu vorba şi cu pilda, care sunt modelele oferite de vita apostolica „. Cei din ordinul lui l-au imitat numaidecât, cum au putut. Jacques Fournier însuşi voia să inculce „pedagogic” oilor sale această devoţiune specifică: tocmai de ziua apostolilor Fi; ip şi Iacob, i-a ars pe rug pe valdenzul Raymond de la Cote, şi flăcările nu i-au lăsat nepăsători pe sabarthesieni. Iar pelerinajul la Sfântul-Iacob-din-Compostella: e era altceva dacă nu omagiul cel mai strălucit ce i se putea aduce unuia din cei doisprezece apostoli? Mai venerat decât sfântul Iacob era totuşi sfântul Petru, care polariza fervoarea maselor. La Prades, d'Aillon şi la Montailiou, cele două biserici locale, dedicate sfântului Petru si, respectiv, Fecioarei, reproduceau, la un nivel mai puţin ridicat, duetul sanctuarelor majore din centrul eponimic al ţinutului Sabarthes: la Savart, în inima populaţiei pironeene de care ne ocupăm noi, se înălţau clopotniţele de la Sfântul Petru şi de la Notre-Dame. Cei mai mare dintre apostoli trezea sentimente de respect (dar nu întotdeauna potrivit) printre enoriaşii din Aillon. Vai! vai! Cum să facem aşa ceva în biserica sfântului Petru, spune Beatrice de Planissoles, la Prades, intrând în sanctuarul local, unde amantul ei preotul ceruse să fie pus^un pat, pentru ei doi, ca să-şi petreacă toată noaptea acolo. La care amantul, deloc descumpănit, se mulţumeşte să râs-Pundă: Mei o pagubă pentru sfintui Petru! tf, 243). Guillaume Belibaste face în aşa fel încât să fie adorat ca sfântul Petru de către mica Iui clică de admiratori montalionczi (III, 258); până ce Jean Maury, conştient de diferenţa dintre model şi copie, îi spune în cele din urmă omului cel sfânt: Halal de aşa sfârtt Petru. La Prades şi la Montaillou, pentru ziua de sfântul Petru şi Pavel, tărăncile îşi îmbracă hainele cele frumoase şi mănâncă un prânz bun împreună cu bărbaţii lor; apoi, ele se duc să danseze în piaţa satului, când sunt încă tinere, cu alţi tineriai.