Emanuel Le Roy Ladurie

Numai că. mai este ceva. Cazul preoţilor, bogaţi sau lacomi, este special. Ca toţi cei bogaţi – clerici sau nu – preoţii aceştia cu o avere frumuşică nu au dreptul, dacă ne luăm după teoriile despre mântuirea prin sărăcie, la salvarea sufletului lor după moarte. Foarte bine. Mai grav este faptul că trezesc, împotriva lor, o ostilitate suplimentară, acum activă; ea se transformă în contestaţie, de fapt, îndreptată împotriva clerului, a dijmelor. Şi aceasta (pe lângă motivele materiale care se înţeleg de la sine) pentru un motiv foarte precis: nemulţumiţi că sunt excluşi post mortem de la şederea în cer, aceşti cle-„^/ai, din pricina bogăţiilor furate sau înghiţite, izbutesc să-şi priveze şi enoriaşii de fericirea paradisului: sunt într-adevăr'inca-Pabih, bogaţi şi nevrednici cum sunt, să-şi izavească o'le de păcate; preoţii fură toate runnrile oamenilor, declară Sybille Pierre, „e redă cuvintele fraţilor Authie, rostite '„ -o casă din Ax-les-Thermes”; numaide-im, i”Pă Ce au hotezat copiii, încep să fure; iarnPile cu ulei şi luminările. Ca să facă 321 către cer care, în societatea înglobantă, deţin bogăţia şi puterea. Ostilitatea aceasta se hrăneşte insă, în mod direct, inclusiv la cultivatorul cel mai puţin sofisticat, din cele spuse In Evanghelie. Dacă ne luăm după aceasta, cel bogat este îndepărtat din paradis: aşa cum o cămilă nu poate trece prin urechile acului, un bogat nu poate fi mântuit, spune administratorul lâaymond Roussel către castelana din Mon-taillou Iy. Nu există aşadar mântuire pentru cei bogaţi: nici pentru regi, nici pentru prinţi, nici pentru prelaţi, nici pentru călugări. Textul acesta al lui Roussel este interesant; datând din 1294, este anterior propagandei locale a fraţilor Authie. El demonstrează deci existenţa, în lumea sătenilor din Montaillou şi din Pra-des, unei sensibilităţi democratico-evanghelice, preexistente; ea îi incită pe cei care dau dovadă de ea să-şi pună întrebări despre problemele sărăciei; sau, mai exact, despre cele ale bogăţiei, concepută ca antinomică faţă de mântuire. Sensibilitatea aceasta va fi durabilă! Ea va continua să alimenteze, la Montaillou, conversaţiile dintre amanţi şi iubitele lor: dacă eşti bogat, nu te poţi mântui, declară cizmarul Vital către iubita sa Vuissane (I, 457). Numai cei săraci, care jac parte din credinţa şi secta bunilor creştini, pot căpăta mântuirea.

' eretici, poves-320

La Guillaume Austatz, bayle la Ornolac, această valorificare salutistă a sărăciei ajunge la schema inversării sociale pe lumea cealaltă: celor cărora le este bine pe lumea aceasta, nu le va putea fi decât rău pe lumea cealaltă, spune judecătorul seniorial unei femei din Ornolac, în timpul unor conversaţii care au loc în curtea unei case (I, 197, 207-208). Dimpotrivă, celor cărora le este rău pe lumea aceasta nu le va putea fi decât bine în viaţa viitoare. Din punct de vedere existenţial, cei bogaţi sunt consideraţi adesea ca nişte laşi; ei preferă să-şi păstreze bunurile pe lumea aceasta decât să caute mântuirea pe lumea cealaltă. Magistrul Salacrou, din Bouan, ţinea mult la eretici, poves

J.

o slujbă, sau orice altceva, vor bani; nu trăiesc aşa cum s-ar cuveni: de aceea şi-au pierdut puterea de a izbăvi păcatele, pe ale lor şi pe ale celorlalţi 20.

Versiunea evanghelică şi salutistă, despre marea vrednicie a adepţilor sărăciei voluntare, canalizează deci împotriva clerului frustrarea claselor de jos, care atacă bogăţia scandaloasă. Această versiune constituie, paradoxal, un pa-ratrăznet anti-contestaţie, folosit de laicii bogaţi. Va trebui să aşteptăm secularizarea ternei sărăciei (realizată, de pildă, pe vremea răspândirii, de către literatura de colportaj, a anecdotei sărmanului Misere, în secolele XVII şi XVIII): atunci, nemulţumirea împotriva bogăţiei, veche de când lumea şi, în orice caz, veche ca Evanghelia, va deveni, pe toată linia, o incitare la lupta de clasă, împotriva bogătaşilor de tot soiul, fie că sunt, fie că nu sunt clerici.

Sărăcia slăvită de satul Montaillou nu este aceea a tuturor zdrenţăroşilor, fără discriminare. Departe de aşa ceva! Pierre Maury însuşi poate dispreţui foarte bine acumularea de bunuri de care el se bucură zi de zi; socoteşte totuşi că dintr-un punct de vedere material, sărăcia este o boală (II, 30). Boală benignă, ce-i drept: se poate lecui, se gândeşte păstorul cel bun, dacă eşti cât de cât descurcăreţ în lumea aceasta. Raymonde Belot, Arnaud Sicre, Arnaud de Bedeilhac nu manifestă mai multă preţuire faţă de lipsurile ale căror victime sunt ei înşişi sau cei apropiaţi lor, printre ţărani, printre micii burghezi, printre nobili. Declară că le este ruşine şi că sunt nemulţumiţi din pricina dispreţului îngăduitor manifestat faţă de familia unuia, faţă de bărbatul alteia şi de persoana celui de al treilea, care sunt dispreţuiţi întrucât sunt săraci. în şi mai mare măsură decât sărăcia, pauperizarea expri” mă în termeni economici decăderea şi mobili' tatea socială descendentă: este socotită ca ° meteahnă. Este mai bine să fii sărac dintotdea-una pauper, decât sărăcia de curând, depau-perâtus (III, 64, II, 21, 29; III 57).

În realitate, sărăcia respectată şi venerată în general, opusă bogăţiei, cupidităţii, avari-tiei, este aceea care rezultă nu dintr-un proces de pauperizare luată în bloc, ci din propria voinţă; mai precis, din starea de sărac din credinţă, stare ce trezeşte admiraţia mon-talionezilor. Poate fi comparată cu situaţia pelerinului, inspirată, într-un context de migra-ţiune, tot de sărăcia acceptată cu mândrie sau dorită cu hotărâre. Sărac din credinţă, cu alte cuvinte. Parfait. La Montaillou, declară Bea-trice de Pianissoles într-o conversaţie cu cel de al doilea amant al ei21, se spunea în mod obişnuit că trebuie să-i ajuţi pe toţi pelerinii şi pe cei săraci din credinţă; prin cuvintele acestea, „săraci din credinţă”, se înţelegea ereticii, pe care lumea din sat îi numea creştinii cei buni (Oamenii cei buni).

Cine voia să fie „sărac din credinţă”, adică parfait, voia să fie. sărac întru Cristos, să imite exemplul evanghelic dat de Mântuitor, să devină el însuşi un adevărat Isus Cristos în libertate. Când cineva se face parjait, adică eretic, spune Belibaste, trebuie să se lepede da nevastă, de copii, de averi şi bogăţii. In felul acesta, se supune învăţăturii lui Cristos, care vrea să fie urmat (II, 59). Este de prisos să subliniem că, la Montaillou, problema mântu-irii se află, încă o dată, în centrul preocupărilor celor „săraci din credinţă”: fie că sunt Parfaits, adică profesionişti, fie că zac pe patul de moarte: după ce au primit consolamentwm, persoanele din cea de a doua categorie se des-Prind într-adevăr de. toate bunurile de pe pă-mânt, inclusiv de hrană. Bogaţii nu pot fi mân-iuâţi, declară Arnaud Vital, cizmarul-seducă-tor al satului, mântuiţi nu pot fi decât cei să-rnci din credinţă şi care sunt din secta creşti-7”lor celor buni (!' 457). în ciuda divergenţelor atntre catolicii din ţinutul de jos şi catarii de rr? *f la munte, accentul pus pe sărăcia voluntară este, din punct de vedere spiritual, patrimoniul comun al elementelor celor mai dinamice din aceste două grupuri, care se duşmănesc reciproc 2LAşa se explică importanţa acordată pomenilor: foarte adesea, se poate ca acestea să nu îndeplinească decât o simplă funcţie de ajutorare şi să nu fie date decât unor săraci oarecare, ce nu sunt adepţii sărăcirii voluntare. Oricine le poate face către ospicii şi spitale: acestea le vor reîmpărţi zdrenţăroşilor în trecere pe acolo ~3. Chiar şi în aceste cazuri, ele nu pot fi desprinse, la Montaillou, de o finalitate spirituală, care merge uneori până la reexaminarea dragostei pentru Dumnezeu. în seara aceea am cinat, povesteşte Pierre Maury, în casa Guillemettei Maury, împreună cu membrii familiei ei. şi cu un om sărman pe care Guillemette l-a găzduit din dragoste pentru Dumnezeu (III, 189). Aşa se explică violentele critici suscitate de instituţia testamentului, acest paşaport pentru lumea cealaltă 2ândrăgit de noii adepţi ai civilizaţiei notariale şi hârţogăreşti. Testatorul îşi face scrupulos testamentul, în vederea propriei mântuiri post mortem. Insă generozităţile acestea tardive pornesc mai mult din frica de moarte, decât din adevărata dragoste faţă de Dumnezeu: moştenirile lăsate de oamenii bolnavi şi pomenile făcute de ei nu au nici o valoare, spune Bernard Franca, de vreme ce nu sunt dictate de dragoste, ci de frică. Nu sunt bune (din acest punct de vedere) decât pomenile făcute de oameni sfinţi (I, 352). Nu înseamnă însă că trebuie să lăudăm excesiv dezinteresul oamenilor sănătoşi tun, care fac pomeni de dragul lui Dumnezeu. De fapt, aceste daruri făcute celor săraci, în spirit de caritate umană şi divină, au mai întâi ca obiectiv asigurarea unui loc bun pentru sufletul donatorului. Avem din nou de a face cu scopurile salutiste îndrăgite de locuitorii ţinutului Sabarthes, de cei ai satului Montaillou, de cei din Tignac, din Lordat: în ianuarie ce a trecut, într-o duminică, povesteşte Guillaume de Corneillan junior, din Lordat (II, 121). stăteam Ungă foc, în casa şi în tovărăşia socrului meu Guillaume de Corneillan senior. Mi-a spus că numitul Bor, din Tignac, îi ţinuse, la Tignac, următorul discurs:

— Preoţii ne spun nişte prostii când ne îndeamnă să facem pomeni pentru mântuirea suflettdui. Toate sunt prostii! Când omul moare, moare şi sufletul. întocmai cum se întâmplă cu animalele. Sufletul nu este decât sânge etc. (Urmează un şirag de cugetări defăimătoare).

Să lăsăm de o parte şirul acesta de vorbe păcătoase. Dialogul, la gura sobei, dintre socru şi ginere, stabileşte limpede fa contraria) valoarea salutistă a pomenii făcută bisericilor sau unor particulari25: această valoare este afirmată de către teoriile oficiale ale Bisericii şi de nevoile ascuţite ale sărăcirii, dar şi de propaganda reală a preoţilor din ţinut, primită din plin, acceptată, difuzată în mijlocul băştinaşilor. Din moment ce oamenii cred în supravieţuirea sufletului şi în existenţa unei alte lumi (aşa cum crede marea majoritate a ţăranilor noştri), problema pomenii îi interesează. M-am îndoit uneori de valoarea indid-genţelor, declară Pierre Maury, dar nu m-am îndoit niciodată câtuşi de puţin de valoarea pomenilor (III, 233). Dimpotrivă, ţăranca Guillemette Benet, din Ornolac, care nu crede deloc în nemurirea sufletului, începe să râdă rfnd i se spune să facă pomeni pentru mântuirea sufletului personal (I, 262).

Aşa stând lucrurile, şi cum această orientare spiritual-salvatoare este atribuită, în principiu, darurilor temporale, este normal ca. Printre persoanele înstărite, capabile să facă pomeni mari, generozitatea cea mai mare să ^e vadă la sufletele scrupuloase, răvăşite de ndoiala parţială, nesigure în privinţa mântun lor. Persoanele de genul acesta încearcă să înduplece, prin pomenile de pe lumea aceasta, clemenţa divină de pe cealaltă lume. Doamnă, spune o muncitoare agricolă vorbind cu Aude, Faure, în timp ce aceasta, cuprinsă de convul-siuni şi zvârcolindu-se pe perne, o roagă fierbinte pe Preafericita Măria să-i redea credinţa în Dumnezeu, ce păcat aţi mvârşit? Doar daţi de pomană tuturor săracilor din sat! (II, 98).

Nu este destul să dai de pomană, trebuie să ştii cui să-i dai. Aude Faure, catolica, bucură cu faptele ei bune toată localitatea. Guil-lemette Maury, ca tara, mai puţin bogată, îl pofteşte la cină pe un trecător sărman. însă montalionezii înrădăcinaţi nu au suferit defor-maţiile exilului; ei se scaldă în ortodoxia albi-genză a satului: pentru ei şi pentru fraţii lor din Sabarthes, soluţia cea mai bună este să dea de pomană în mod accesoriu celor mai săraci-din localitate – cerşetori, migranţi sau capi de familie ruinaţi de Inchiziţie; să dea de pomană„ în primul rând, prin alegere, acelor sărmani din credinţă, adică Oamenilor celor buni. Oamenii cei buni, datorită „consolării„ pe care o dau, sunt în stare să trimită un suflet direct în împărăţia Tatălui, după moarte, declară Rixende Cortil, din Ascou; cine le dă de pomană, capătă în schimb o mare răsplată, cu mult mai mare decât cea pe care o capătă cznd dă altor oameni (III, 307). La fel crede şi Arnaud Vital din Montaillou: să Ii se dea de pomană ereticilor-par faits. Dar nu catolicilor (I, 457). Şi montalioneza Aiazais Guilhabert: Oamenii cei huni, spune ea în esenţă, au salvat sufletul fratelui meu Guillaume, cioban, care a murit între timp; mi se pare firesc să-i răsplătesc, în schimb, cu o pomană, orice ar zice mama mea (I, 424). Aşa se explică paradoxala răsturnare a situaţiei care se înregistrează la Montaillou: în satul cu cruci galbene, uneori, cei ce-şi iau pâinea de la gură ca s-o dea celor săraci din credinţă, Oamenilor celor buni, îmbuibaţi to326 tuşi de darurile credincioşilor, sunt oamenii cu adevărat săraci, săracii vieţii. Acum douăzeci şi unu de ani, povesteşte Beatrice de Plartis-soles, inii făcusem obiceiul să mă duc, la mine acasă, să mă încălzesc la focul din vatră, împreună cu Alaza'is „Maurine', din Montaillou, soţia lui Raymond Maury (şi mama lui Pierre Maury). Alaza'is îmi spunea:

— Numai în secta şi în credinţa Oamenilor celor buni te poţi mântui, orice păcate ai fi săvârşit în viaţă. Dacă, înainte de a muri, eşti „primit” în sinul lor, vei fi mântuit. Pomana este de mare preţ, dacă este făcută oamenilor celor buni (I, 235-236).

Ca să-şi susţină vorbele milostive şi izbăvitoare, Alazai's îi povestea atunci Beatricei următoarea întâmpla.re despre bărbatul ei, Raymond Maury, ca~e, de câtăva vreme, sărăcise, ca şi ea, cu totul: Iată, eu şi cu bărbatul meu, aşa săraci cum suntem, dăm de pomană ereticilor. Răbdăm de foame, ca să le ăăvi lor. Le trimitem făină şi încă din cea mai bună.

Uluită, Beatrice o întreabă pe Alaza'is: Oamenii cei buni acceptă să li se ofere hrană în astfel de condiţii? Bineînţeles, răspunde sărăn-toaca. Castelana se hotărăşte atunci să trimită şi ea o măsură de făină acestor nepreţuiţi par-faits! Ca fiu al Alazaâsei, Pierre Maury va avea cui să-i semene. întocmai ca mama sa, nu va sta la îndoială şi se va lipsi pe sine, vânzând o oaie, ca să dea şase sous tournois ereticilor-parfaits întâlniţi în cale (II, 416).

Cei săraci din credinţă plini de darurile făcute de săracii lumii reale, ajungeau, credea lumea, bogaţi. Şi chiar (chipurile?) scandalos de bogaţi. Când ereticul-parfait Guillaume Authie se întorcea cu piese de aur şi de argint (tm) turneul lui pastoral, le punea într-un sipet; apoi, din când în când, doar din plăcere, împreună cu soţia sa Gaillarde, îşi vâra capul n CUfâif Şi> Privind Piesele care străluceau în l^ avantajoasă, se credea printre

Şssi -

Pomana montalioneză era deci destinată mântuirii sufletelor, uneori până la absurd. Cu toate acestea, ea nu-şi pierdea funcţiile pă-mânteşti. De multe ori, este o înlesnire pentru cei cu adevărat săraci; pe de altă parte, atrăgea binecuvântarea divină asupra caselor celor ce se arătaseră generoşi şi asupra roadelor ogoarelor lor: cine dădea grâu celor săraci din credinţă îşi asigura, la momentul potrivit, fertilitatea câmpului cultivat (III, 307). Golindu-ţi casa pentru a uşura suferinţa altuia, îţi umpli hambarele.

Înalta preţuire legată de actul social al pomenii pune din nou, prin contrast, problema eticii sau a non-eticii muncii, căreia i-am consacrat mai înainte câteva paragrafe. Montalionezii nu sunt nişte muncitori înverşunaţi; le place siesta, farniente-le, despăducheatul la soare sau la lumina focului, după sezon27. Dacă se poate, au tendinţa de a scurta ziua de lucru în direcţia unei mici jumătăţi de normă; sau, îndestulaţi datorită unei zestre mari, părăsesc în realitate. sau în vis, muncile manuale ca să se apuce de gestiune agricolă, aşa cum aceasta este concepută de ţăranul bogat cu manile curate, care, cu bastonul în mână, îşi gospodăreşte domeniul28. Realitatea îi obligă totuşi pe lucrătorii manuali, adică majoritatea populaţiei, să pună serios umărul atunci când muncile de sezon sunt în toi sau în timpul istovitoarelor etape ale transhumantei.

În orice caz, munca, în sine, nu este o sursă de consideraţie pământească. Dacă îţi cultivi cum se cuvine pământul când eşti ţăran, nu înseamnă altceva decât să dai dovadă că nu eşti nebun (II, 126). De la un cap de familie, lumea aşteaptă să fie un vecin bun, nu să se spetească muncind la plug. Ne aflăm încă departe de etica „weberiană” sau protestantă ce avea să vină; departe, de asemenea, de etica catolică de tip jansenist sau modernizat care, la rândul ei, va lăuda la fel de mult, şi chiar mai mult, munca intensivă.

Totuşi, la Montaillou, munca îşi asociază, fără îndoială, o anumtiă pozitivitate care prevesteşte diferitele dezvoltări din timpurile viitoare. Din punct de vedere tipologic, pomană şi muncă tind să se excludă reciproc. Nu este bine să mi se dea de pomană de vreme ce pot munci, spune Emersende Marty, din Montaillou, Gauziei Clergue care îi dă gratis o pâine, de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (III, 356). Tot astfel, Alazaâs Faure semnalează, în legătură cu pomenile făcute ereticilor-par/aiLs (motivate, în esenţă, de grija pentru mântuirea sufletului donatorului), o justificare secundară; aceasta decurge din şomaj, la care circumstanţele clandestinităţii îi reduc pe parfaits. Cine face bine Oamenilor celor buni face o pomană de mare valoare, declară Alazaâs (I, 424). Căci ei nu îndrăznesc să lucreze, de frică să nu pună (Inchiziţia) mâna pe ei.

Contrastul care se stabileşte astfel între pomană şi munca manuală nu-i împiedică, dimpotrivă, pe oamenii din Montaillou, dârji apărători ai milosteniei eristice, să acorde o oarecare valoare şi muncii mâinilor, care umple frunţile cu sudoare. Această valoare se justifică prin cultura rustică, dar şi prin textele Sfintei Scripturi, cunoscute prin intermediul predicatorilor29. Montaillou, încă o dată, nu se sinchiseşte de contradicţii sau de ceea ce se aseamănă cu acestea; se recomandă să li se dea de pomană ereticilor-parfaite, deoarece viaţa lor de oameni hăituiţi îi silea, chipurile, la şomaj. Iată însă că dintr-o dată sunt lăudaţi Şi^ cinstiţi deoarece, spre deosebire de clerul trândav, ei muncesc! Pierre Maury, în discuţiile lui cu Arnaud Sicre, este foarte precis în această privinţă: îţi închipui că Fraţii predicatori şi-au construit casele acelea mari cu munca mâinilor lor, îi spune păstorul cel bun viitorului denunţător; nu, bineînţeles, însă stă-Pânii noştri (Oamenii cei buni) trăiesc din munca ţ°r (II, 29, 30). Fraza aceasta a lui Pierre Maury face aluzie la faptul că prietenul lui apropiat, Belibaste, mai mult sau mai puţin parfaii, munceşte cmlinile: îşi câştigă foarte bine plinea, făcând piepteni de darac. Insă dincolo de cazul special al unui individ, legătura este în mod obişnuit stabilită între muncă şi viaţă desăvârşită, sau care se vrea aşa ceva. Lumea se extaziază la Montaillou deoarece Guilâaume Authie, oricât era de clandestin, nu se dădea îndărăt să facă pe croitorul, să-i repare tunica şi să-i croiască pantalonii preotului Clergue (I, 315). Belibaste, la rândul lui, refuză să stea cu mâinile încrucişate în zilele de sărbătoare. îşi bate joc de şomajul catolic: se încuie în atelierul său, ca să poată lucra, ca de obicei, în tirnp ce adepţii dogmei romane cheltuiesc (II, 53). PieiTC Authie stabileşte o legătură directă între muncă şi mântuire: muncim, ne dăm osteneala, spune el de faţă cu crescătoarea de animale Sybille Pierre -50, nu din pricina sărăciei de care eventual suferim, ci ca să ne mântuim sufletele. Jean Ma-ury, ale cărui fluctuaţii ideologice sunt adesea capricioase, uneori este catolic, în faza A; alteori eretic, în faza B. S-a gândit deci o clipă, într-una din fazele lui B, să se facă „receptor de suflete” şi pe jumătate parfait (II, 73). In această perioadă a vieţii lui, se făleşte că nu mănâncă decât ceea ce câştigă prin muncă; repetă pretutindeni: fiul lui Dumnezeu ci spus că omul trebuie să trăiască din sudoarea fmnţii lui. Mult mai puţin învăţat decât Pierre Authie, ciobanul Jean Maury se face totuşi, în această privinţă, aşa cum o dovedeşte textul său, ecoul fidel al unei anumite învăţături scripturare. Acelaşi lucru se poate spune despre oamenii bisericii: şi ei ar trebui, potrivit învăţăturilor Vechiului şi Noului Testament, să muncească din greu şi să asude. Guillemet-te Argelliers, din Montaillou, în casa lui Raymond Maury, i-a auzit pe doi eretici-pet'-jaits spunându-i, ca s-o convingă &: preoţii ar trebui să trăiască de pe urma muncii rnâi-nilor lor, uşa cum a rlnduit Dumnezeu, nu din munca oamenilor, aşa cum fac în realitate. Preoţii, care-i îndepărtează pe oameni de la calea mântuirii, jac toate acestea ca să fie bine îmbrăcaţi, bine încălţaţi, ca să călărească ne cai, ca să poată bea şi mânca bine. Toate acestea au fost debitate, dintr-o răsuflare, destoinicei noastre montaiioneza de către Oamenii cei buni; au impresionat-o nespus de mult! Este oare exact că preoţii ar trebui să ducă o viaţă de sărăcie şi de muncă? Şi că nu pot mântui sufletele din pricina modului lor de viaţă prea îmbelşugat? Guillemette Argelli-ers se sperie! Nu mai rezistă! Le declară direct celor doi parfaits cu care stă de vorbă; măcar de aş fi sigură că sunteţi în stare să-mi mântuiţi sufletul, mai bine decât preoţii, căci v-aş lăsa să-ini mântuiţi sufletul: v~.

Se va nota subtila organizare a problematicii sărăciei, aşa cum o descriu oamenii din Montaillou: se dau pomeni ereticilor-pcirfaits, deoarece ei practică sau se crede că practică sărăcia voluntară, eventual muncind. Pe de altă parte, lumea doreşte ca atât călugării cât şi preoţii în general (dar nu Pierre Ciergue In special.), să se apuce să muncească; să părăsească modul lor de viaţă întemeiat pe bogăţiile scoase dn exploatarea altuia; să trăiască, de bună voie, într-o sărăcie plină de lipsuri. Raymond de Laburat, din Quie, ar vrea o Biserică săracă, fără ziduri, iar preoţii şi clericii să se apuce să are pământul şi să-1 sape (II, 315). 'Tema anticlericală, în Sabar-thes, până la urmă, tot îşi arată vârful nasului. Sărăcia montalioneză, ca ideal şi reprezentare colectivă, este despicată în două, chiar în trei. ka este legată de frustrările vechi ţi durabile ale unei regiuni de munte cu adevărat săracă 'Si Şi decurge – foarte adesea datorită verigii albi-genze, puţin cam strâmbă – din creştinismul celor două Testamente: „de la Iov şi Evanghe-le> ci a făcut din sărăcie una din valorile fun? mt Este> în sfâr? it> conjuncturală; se cu valorile specifice ale unui veac al

XlII-lea întins. prelungit mult după 1320: „Secolul al XlII-lea este secolul sărăciei, al ordinelor de călugări cerşetori, al Doamnei Sărăcie, Domina Paupertas, de care vorbeşte si'ân-tul Francisc din Assisi” 4: î.

Din punct de vedere ceresc, idealul de sărăcie se subordonează mântuirii sufletului celui care face pomană şi care o dă, dacă se poate, unor oameni vrednici de ea, datorită sărăciei lor voluntare. Din punct de vedere pământese, valorizarea sărăciei voite, şi uneori nevoite, permite uşurarea, dar nu mai mult, mizeriei unor nevoiaşi, întreţinerea unor eretici-parfaits şi, în sfârşit, propunerea unui ideal, deocamdată utopic, al unui cler ce şi-ar câştiga viaţa cu sudoarea frunţii; în felul acesta, ci ar Ii vrednic de generozitatea credincioşilor, garan-tându-le mântuirea. Astfel, cercul s-a închis.

În toate acestea, nu există nimic revoluţionar în general. Elogiul sărăciei se dovedeşte cu totul compatibil cu bunul mers al caselor (do-raus), cu darurile pe care le fac casele bogate [': > caselor sărace, cu legitimarea, fără nimic mai mult, muncii care te umple de sudoare, care nu implică nici un fel de renunţare locală la siestă sau la trândăveaia la soare. Totuşi, într-o privinţă, kiuda decernată pauperismului idealizat se dovedeşte contestatară: propunând imaginea salutistă a unei Biserici sărace, ea compromite pretenţiile clericilor care ridică dijmele, învinuiţi că se amestecă în Sabarthes, ca să tundă lâna de pe spatele oilor de la munte. Contestaţia montalioneză sau sabarthesiană ar proclama: pace cu castelele, război Bisericilor. Cruţă averile laice de la faţa locului şi neamurile nobile, care sunt cu atât mai bucuroase să se coalizeze din când în când cu ea. Este împotriva a ceea ce i se pare cel mai exterior propriei sale societăţi, sau cel mai inadecvat idealurilor salutiste: împotriva Bisericii oficiale, care costă scump şi nu salvează sufletul; unsori şi împotriva acumulării capitaliste de data recentă, care duce la năruirea reţelei ierarhice a caselor şi care se concretizează în practicarea carnetei. Mai ales, împotriva ordinelor de călugări „cerşetori”, învinuiţi, cu sau fără temei, de a se fi îmbogăţit în mod necuvenit, ca nişte lupi hulpavi. Fraţii predicatori şi fraţii minoriţi sunt într-adevăr cei mai supărători din toată dominaţia oraşelor; ei ajung să simbolizeze asuprirea satelor nevinovate de către Pamiers, acest babilon al comitatului Foix. Nu bogăţia în sine este efectiv atacată, ci averea necinstită a bogătaşilor necinstiţi, clerici şi călugări „cerşetori”: aceştia exploatează satul şi nu-i dau în schimb serviciile cereşti, nici ajutorul şi ocrotirea – uneori cam prea apropiată! – cu care l-au obişnuit marile domus laice şi familiile bogate din ţinut3(i.