Emanuel Le Roy Ladurie

Voi fi spus destul despre aceste probleme de etică după ce voi fi amintit şi relativa, totuşi modesta permisivitate sexuală care se manifestă în sat; ea poate merge în registrul adevăratei delincvente, fără să fie vorba de încălcări masive, până la viol (două cazuri la Montaillou) sau, mai moderat, doar până la ameninţarea cu violul. Am văzut că munca şi hărnicia nu se bucură decât de prea puţin prestigiu pe scara valorilor respectată de oamenii noştri. Considerată sub acest aspect, morala de fapt care domneşte în arhipelagul alcătuit de domus este departe de a se confunda cu aceea secretată, mult mai târziu, în epoca modernă, de Reforma protestantă şi de cea catolică, puritană şi jansenistă: amândouă sunt intolerante faţă de sex şi preocupate să-1 pună pe om la muncă. Montalionezii noştri, catolici sau catari, sau „intre aceştia”, din acest punct de vedere – groază faţă de sex şi faţă de lenevie – se află încă, mulţumesc lui Dumne-? eu, foarte departe 26.

NOTE

I. Cheiini, 1968, p. 253. rfext rezumat).

— II, 97: durere în inimă, la A. Faure.

— V. P. Bourdieu, 1972.

4. Despre grija în legătură eu reputaţia în ochii vecinilor şi eu „ce spun vecinii”, asociată cu teama ue tribunalul laic, aceste trei preocupări fiind o frână Pentru delincventă, v. şi gândurile tipice ale lui Pierre Maury, citându-i pe fraţii Authie (III, 132).

5. I, 277-278. Despre tema ruşinii, v. şi III, 38.

sV. şi I, 418 şi III, 446.

— HI, 241. şi supra, cap. X şi XI; III, 132. V. şi *-ţ< 411: Pjcrre Authie. despre ceea ce este ruşinos Şi ceea ce nu este, în actul sexual.

Supra, cap. X şi XI.

D-na Pales-Gobillard, în teza sa inedită, a dez voltat acest aspect. V., tot despre problema ruşinii (tradiţionale), D. Riesman, 1964; şi Roche, Introduciion o Ia Sociologie generale, III, p. 43. V., în siârşit, Guillaume de Tudele, La Chanson de la Croisade', t.

II, „iaisse” 137 (1-3), şi „laisse” 184 (33-36): no ţiunea de paratge (citat de Pales-Gobilliard, teză manuscrisă, p. 185).

II, 433; II, 110 (comparaţie cu lepra).

II, 76: Foarte tipică, a contrario, este remarca făcută de Pierre Maury către Arnaud Sicre; îi pro pune în şoaptă (însă într-un scop fictiv şi ca să-1 facă să se demasce ca trădător), să-1 denunţe pentru bani pe Guillaume Belibaste episcopului Fournier; şi declară: Arnaud, n-ai vrea să-l ducem pe ereticul acesta până în Sabarth'es? Am scoate vreo cincizeci sau o sută de livre tournois. Cu aceşti bani, am putea trăi onorabil, până când ţărănoiul (Belibaste) nu face altceva decât să ţină nişte discursuri proaste. Cinci zeci sau o sută de livre tournois înseamnă pentru cei doi valoarea unei case, sau chiar două (patruzeci de livre şi, respectiv, optzeci de livre). Nu este destul pentru a trăi fără să munceşti, dar este suficient ca să trăieşti onorabil („honorifice”), posedând ceva ce face cât valoarea unei case. Sub această valoare, eşti privit de sus de ceilalţi, cantitatea de „onorabilitate” pe care o ai fiind prea mică.

III, 57 (Bedeilhac); II, 21 şi 29 (Sicre).

O simplă ţărancă-slujnică din Montaillou jură pe capul ei (veche tradiţie mediteraneană: Matei V, 34-36), punându-şi mâna deasupra: pe capul mau, va fi vai şi amar de unii (I, 314); nişte ciobani din Mon taillou jură, în vederea unei vendetta şi a unei acţiuni colective, pe pâine şi pe vin (II, 171); o femeie, la moară, este învinuită că ar fi jurat, pe făina pe care o ţinea în mână, că nu crede în reînvierea trupurilor (I, 156). In aceste cazuri, oamenii jură deci pe o parte a corpului lor, sau pe vreun aliment destinat acestui corp. într-un mediu mai educat – nobil sau bur ghez – se jură pe un calendar (care probabil conţine o evanghelie): v. III, 397; III, 253, şi passim. Se poate, de asemenea, pur şi simplu să „făgăduieşti” pe credinţa ta (Beatrice de Planissoles: I, 308). Catarii (printre care şi Belibaste) sunt ostili jurământului (II, 52; III.

117, şi 202. în virtutea unor argumente luate din Matei, V, 3-1-36. A se compara cu Rapp, p. 160. Se va nota, dintr-o optică genetică, că importanţa jură mântului, ca probă juridică, s-a afirmat regional, începând cu secolul al Xl-lea, prin „feudalizarea” Pirineilor de Est (Bonnassie, V, p. 851).

Să notăm, în trecere, în legătură cu aceasta, cât de mult diferă ereziile, de factură albigenză, în aceasta privinţă, de ceea ee va fi protestantismul, atât de grăbit (v. cazul munţilor Cevennes) să internalizeze etica şi valorile, inclusiv printre cei mai neînsemnaţi credincioşi.

Despre tot acest paragraf, I, 455 şi II, 106, 107: Guillaume Authie ca tovarăş bun şi vesel, care ştie să danseze; II, 107 (iarba şi vecinul); II, 362 şi 367: problema aşa numitei tala şi a bunei vecinătăţi (v. şi Pierre Manry, supra); I, 386 (respectarea bunului altuia); III, 365 şi II, 62 (probleme de reciprocitate).

Problemele unui sistem de valori externalizate, care se întemeiază mai curând pe ruşine decât pe o rigoare personală, ar putea fi discutate şi în lumina practicilor locale, legate de minciună sau de nonminciună. Ereticii bcnshommes sunt socotiţi la Montaillou ca nişte personaje extraordinare, deoarece ei nu mint. Oamenii de rând, dimpotrivă, mint foarte uşor, în afară de cazul când se leagă prin jurământ faţă de o altă persoană (v. Bedeilhac). Şi în acest domeniu, externali zarea valorilor este mai presus.

Despre acest paragraf: III, 35 şi 38 (lista pă caţelor); II, 423 şi III, 179 (amestecarea turmelor, şi „recuperare” nemeritată a unor oi); şi supra cap. XXI (furt la Ornolac; şi confiscări). Se pare, de asemenea, că la Belcaire, („oraş” minuscul din ţinutul Sault), există hoţi de meserie la faţa locului (I, 488); în II, 244, se găseşte o aluzie (dar care porneşte de la cineva originar din dieceza Cahors) la hoţii de drumul mare; cf. şi II, 123 (falsificator de bani, eventual, care este bastardul unui călugăr).

Situaţia este analoagă în alte regiuni: v. Mollat, Etudes., II, pp. 535-536.

Afacerea Maurs este probabil „legală”, pusă la cale datorită puterii de bayle a lui Bernard Clergue.

Uciderea lui Lizier însă nu are nimic „legal”.

II, 65 şi 423; despre criminalitatea domnilor de Junac, v. mărturia lui B. Marty, III, 253-295, în fine; v. şi III, 155 (omucidere săvârşită de tânărul şi bogatul G. Belibaste).

Infra, cap. XXVI-XXVIII.

Supra, cap. II.

P. Arrighi, Histoire de la Corse, Toulouse, Privat,! 971, p. 275: 900 de asasinate pe an, la 120000 de locuitori, între 1683 şi 1715, în „Ile de Beaute”.

V. ancheta asupra criminalităţii new-yorkeze pu blicată în New York Times în ultimul trimestru al anului 1971 şi în primul trimestru al lui 1972: pro centul maxim de omucidere raportat la populaţie este „e 0,27o/0 în cel mai primejdios precinct din HarlemManhattan, nu departe de Central Park.

Supra; cf. şi III, 261.

Despre tot acest paragraf, v. III, 347 (Planissol”0; I, 151 şi 156; II, 421: port întâmplător cje

— WtM; f armă, însă, în cele din urmă, inofensiv, de către un ne-nobil, înarmat cu o spadă. V. şi supra, cap. III, IV, V (criminalitatea familiei Clergue, a lui Beli-baste); II, 423; şi Duvernoy, P. Authie., p. 26; supra, cap. II şi V: ameninţare cu moartea de către Jeanne Bcfayt şi Guillaumc Maurs; supra, cap. XXIII: incidentul cu napul (poi't de cuţit); II, 421 (port de spadă); Vourzay, III, 41 (Guillemette Maury, de două ori doreşte să ucidă). Despre permisivitatea sexuală şi toleranţa faţă de prostituate (non-păcat), v. şi II, 246 şi III, 296. Despre accentul foarte slab pus pe muncă, v. supra, cap. XVIII.

Capitolul XXV

SĂRĂCIE, POMANĂ, MUNCĂ

Etica din satul Montaillou duce la o politică sau, cel puţin, la o sociologie agresivă, da: ă nu combativă. Creştini şi catari totodată, sătenii şi fraţii lor din Sabarthes sunt pătrunşi de o evanghelică repulsie faţă de „bogăţie”; aceasta se potriveşte, subtil, cu vederile lor concrete şi „domiciliare”, privitoare la împărţirea bunurilor acestei lumi. Se potriveşte şi cu mersul societăţii, unde avântul demografic, volumul mic al produsului brut şi slaba lui creştere, precum şi inegala repartiţie a bunurilor, creează, de fapt, marfa permanentă a pauperismului. Sărăcia reprezintă, la acea epocă, o temă permanentă şi de lungă durată, deoarece se ştie că nu poate avea leac (împotriva acestui fatalism se va îndrepta acţiunea socialistă, sau va încerca să se îndrepte, în secolul nostru; însă ea va avea în vedere perspectivele economice, care sunt cu totul altele decât cele de odinioară).

Mai întâi, condamnarea locală a bogăţiei pompoase şi a puterii care o însoţeşte şi o sprijină, pare aproape generală; preotul Cler-gue, ca un catar ce se respectă, îşi râde de căsătorie (într-o conversaţie cu iubita lui): întrucât, spune el, ceremoniile conjugale în biserică nu sunt altceva decât o pompă nebi-sericeasca (I, 225). Puterea temporală (ca şi femeia, pământul şi banii) este tot un dar al Satanei. Ca atare, cel puţin în optica albigen-ză, este fără valoare: vă voi da neveste, pe care le veţi iubi mult, le spune diavolul sufletelor bune pe care vrea să le ispitească (după o versiune a mitului albigenz al căderii, relatată de ciobanul Jean Maury [II, 489-490]). Cu o pasăre, veţi prinde o alta. Cu o fiară, o altă fiară. Pe unii dintre voi îi voi face regi, sau conţi, sau împăraţi, sau seniori asupra celorlalţi oameni.

Catolicii de rând, aidoma catarilor, socotesc bogăţia şi plăcerile pe oare le procură ea, ca o sursă de păcat inevitabil. Haida-de, Magistre Arnaud Teisseyre, îi declară un temnicer din Pamiers medicului Teisseyre (din Lordat), care trage să moară într-o celulă, şi care a refuzat spovedania despre viaţa lui păcătoasă, v-aţi scăldat în bogăţii! Aţi trăit minunat! Aţi avut atât de multe bucurii lumeşti/Cum. se poate să fiţi fără de păcat? (II, 219).]

Bogăţia, în partea muntoasă a ţinutului Foix, înseamnă proprietatea asupra unor bunuri pământeşti; dar şi, aşa cum am văzut, putere, influenţă, ştiinţă, reţea de clientelă şi de prieteni. Aşa stând lucrurile, cei săraci, adică cei lipsiţi de una din aceste caracteristici, trebuie să fie foarte numeroşi; am putea chiar crede că efectivele lor, în accepţia laxistă a termenului „sărac”, înglobează o mare parte a ţărănimii. O astfel de interpretare şi-ar putea găsi sprijin în discursul rostit de Jacques Fo-urnier împotriva lui Bernard Clergue, aflat în închisoare. Acesta, a cărui frumuşică avere este cunoscută, îi cere prelatului să-i comunice numele delatorilor care l-au băgat în bucluc; însă Fournier, scurt, respinge cererea cu dispreţ. Refuz motivat: să vă dau numele celor ce v-au denunţat? îi zice el lui Bernard. Cum aşa? Ar fi prea primejdios pentru oamenii aceştia săraci şi neajutoraţi care au depus împotriva dumneavoastră. Gândiţi-vă la puterea pe care o aveţi, la ştiinţa dumneavoastră, 312 la ameninţările grele pe care le-aţi şi proferat împotriva unora, la mulţimea de prieteni pe care-i aveţi (II, 302).

Cu toate acestea, în sat, cuvântul „sărac”, nu în general, ci în sensul de „lipsit de bunuri materiale strict necesare”, implică, în mentalitatea locală, o accepţie mai restrânsă. Pauper, pentru montalionezi, este cerşetorul, migrator sau nu K Sau ţăranul de condiţie foarte umilă, a cărui avere personală, inferioară valorii unei case simple (adică sumei de patruzeci de livre tournois), nu comportă nici pământ, nici atelaj, nici turmă vrednică de acest nume, nici ostal în sensul plin al acestui termen; nici, în lipsă de toate acestea, o calificare meşteşugărească 2. Poate desemna şi un cap de familie care şi-a pierdut casa, distrusă sau confiscată din porunca Inchizitorilor 3. în categoria săracilor rurali, se întâlneşte, ca tendinţă, lumea candidaţilor la posturile de ciobani sau de muncitori cu ziua, rândaşii-plugari, slujnicele, fiii mai mici din familiile de la ţară, bastardele şi, în general, salariaţii din sate. Sărăcia marchează deci, în partea de jos, zonele inferioare ale societăţii rurale. Numeric, acestea pot cuprinde cel puţin 20 sau 25% din populaţia locului'. Trebuie totuşi să facem distincţia, aşa cum a făcut-o Charles de la Ronciere pentru regiunea florentină5, între cel sărac faţă de el însuşi şi cel sărac faţă de alţii, aşa cum este văzut şi eventual ajutat de cel bogat, de cel înstărit sau de cel mai puţin sărac. Mulţi oameni, în păturile de jos ale' ţinutului Să-barthes, se socotesc săraci 6. însă pomenile sunt selective şi-i desemnează, preferenţial, ca săraci, ce trebuie ajutaţi, pe cerşetori, pe mi-granţi şi pe ţăranii reduşi la mizerie şi la cerşetorie în urma distrugerii casei lor de către inchiziţie. Cel ce este sărac, dar are o slujbă de muncitor sau de cultivator, nu este din cei <-'e primesc pomeni (III, 356). De la domeniul definiţiilor de fapt, să ne întoarcem la cel al valorilor: sărăcia în sine nu este un ideal pentru muntenii noştri. Departe de aceasta! In schimb, starea de spirit „împotriva-bogăţiilor” este foarte răspândită. Atâta doar că ea tinde să se îndepărteze de generalităţi, şi se îndreaptă împotriva unei anumite categorii de bogaţi, sau aşa-zişi bogaţi: Biserica. Dacă bogăţia este laică, ea este prea puţin contestată. Clericală, riscă furia populară. Furie de altfel justificată în prezenţa papalităţii, putred de bogată 7. Papa înghite sudoa-i ea şi sângele oamenilor săraci, spune în esenţă Belibaste, de faţă cu fraţii Maury, din Montail-lou8. Şi tot aşa jac episcopii şi preoţii, care sunt bogaţi, onoraţi de toată lumea, şi se bucură de bunurile pământeşti. în vreme ce sfântul Petru îşi părăsise soţia, copiii, ogoarele, viile şi averea ca să-l urmeze pe Cristos. Aluzia la clericii care-şi însuşesc bunurile celor săraci merge mână în mână cu elogiul vieţii apostolice, ca cea a sfântului Petru. Belibaste îşi completează diatriba cu referinţele obişnuite la depravarea cierului, în legătură cu sexul: episcopii, preoţii şi Fraţii minoriţi sau predicatori intră în casele femeilor tinere şi frumoase; le iau banii, iar dacă ele se învoiesc, se culcă cu ele, în timp ce fac pe cucernicii (II, 26). Aceste bobârnace sunt însoţite, în discursurile Oamenilor celor buni, de o comparaţie care este întotdeauna în avantajul catarilor şi în detrimentul catolicilor; ea opune (III, 123) Biserica aceea care ia pielea de pe oameni (romană) celei care iartă păcatele oamenilor (aibigenză). împotriva pompei lumeşti, Belibaste preconizează o organizare minimală, o Biserică fără ziduri şi non-mili-tantă: inima oinului este biserica lui Dumnezeu, biserica materială nu are nici o valoare, adaugă el ca să-şi rezume gândirea (II, 53).

Aceste idei găsesc un multiplu ecou la oamenii din Montailiou şi la prietenii lor, sau la cei ce le corespund în transhumantă: Fraţii minoriţi sau predicatori? spune Pierre Maury pufnind de râs. Haida-de! îşi spun mici, „mi314 noriti”, dar sunt mari. In loc să salveze sufletele ' morţilor şi să le trimită în cer, ei se îndoapă la ospeţe (II, 29, 30), după înraormin-tări. Apoi, prea au multe mătăsuri. Şi ce vă închipuiţi voi, că dacă au case mari, le-au făcut din munca lor? Fraţii aceştia sunt nişte lupi răi ' Vor să ne sfâşie pe toii, morţi sau vii. S-ar zice că ascultăm, în discursul ciobanului din Ariege, Evanghelia după sâântul Matei, parafrazată aproape literal1'; această Evanghelie a celor săraci ajunsese până la cei umili şi până la cei ce nu ştiau carte datorită ereti-cilor-parjails şi datorită predicatorilor credinţei romane; în cazul de faţă, aceştia erau victimele propriei lor propagande evanghelice.

Oamenii sunt aşadar supăraţi pe Biserică. Doar în aparenţă aceasta este săracă! Are mai mult pipotă decât inimă. împotriva vocaţiei de sărăcie pe care i-o atribuie Evanghelia, ea înghite banii laicilor. Mai întâi, datorită indulgenţelor, pentru care se pun în mişcare diferiţi distribuitori, înrădăcinaţi în folclorul local10. Lucrează oare la procentaj? Într-o zi, povesteşte Pierre Maury J1, i-am dat doisprezece gologani de Barcelona unui vânzător de indulgenţe de la spitalul din Roncevaux. Văzând acest lucru, Guillaume Belibaste mi-a spus:

— Pierre, ţi-ai 'pierdut banii! Mai bine îţi cumpărat peşte pe ei. Indulgenţele papei costă scump şi nu fac nici două parale!

Acţiunea împotriva indulgenţelor va cunoaşte, mult mai târziu, o imensă dezvoltare lutheriană; însă ea se bucură de o popularitate de masă, mult mai devreme, chiar şi în convorbirile dintre ţesătorii rurali şi clientele lor ae prin sate. Acum doi ani, pe la Rusalii, Povesteşte, în 1321, Guillaume de Corneillan, am Lordat. tocmai urzeam o pânză de în (sau poate era de cânepă?) pentru Guillemette Vila,

^le dinţii la ospeţe, m sinagogi”. (N.t.).

şj după nevasta lui Arnaud Cogul, din Lordat (ne aflăm în plin mediu „deviant”: Arnaud Cogul, crescător şi tunzător de oi, este îngăduitor faţă de un anumit Catarism; ba chiar s-a gândit (I, 378) că făpturile dăunătoare nu sunt opera Providenţei). Soseşte atunci la mine un vân-zător de indulgenţe; judecind după cele spuse de el, era în măsură să ne dea o mulţime. Apoi, după ce a plecat, Guillemette mi-a spus: îţi închipui că un om poate da indulgenţe şi izbăvi păcatele cuiva? Nimeni nu poate face, ' aşa ceva! Doar Dumnezeu poate.

Totuşi, am încercat eu să spun, papa, pre laţii, preoţii.

Nu, mi-a tăiat Guillemette vorba. Nimeni.

Numai Dumnezeu (II, 121-122).

Guillemette Vila era recidivistă! în biserica din Lordat, îşi bătuse joc de preot care, în predica lui, încerca să vândă la un preţ bun o serie de indulgenţe (II, 122). Belibaste, la rândul său, în faţa ciobanilor veniţi de la Mon-taillou, nu are destule cuvinte pentru a lovi în detailiştii de indulgenţe, care practică vân-zarea militantă, mergând din uşă în uşă, şi care revând cu câştig un obol la o mie de iertări, hrana pe care au luat-o de la Sfinţia Sa angrosistul de la Roma; papa, pentru zece sau douăzeci de livre tournois (jumătate din preţul unei case), acordă dintr-o dată zeci de mii de zile de indulgenţă 12.

Paralel cu contestaţia împotriva indulgenţelor, vândute pe bani, bântuie rebeliunea împotriva cererilor abuzive şi împotriva cererilor de ofrande, făcute de cei ce slujesc în bisericile parohiale, cu prilejul marilor sărbători: Bernard, vicar la Ornolac, se plânsese că oamenii din acel sat au făcut ofrande mai mici ca ce obicei pentru sărbătoarea de Paşti. Guil-laume Austatz (într-o discuţie cu alţi săteni, în casa unei locuitoare din Ornolac) a declarat în legătură cu acest lucru;

— Preoţii nu pot cere de la noi ăecât principiul ofrandei. Este de ajuns să le dai un gologan şi ţi-ai făcut datoria n.

Aceeaşi rezistenţă se întâlneşte când episcopul şi preotul poruncesc unor săteni să facă o luminare pascală în greutate de trei livre. O vom face doar de un sfert de livră, din seu în loc de ceară, răspund câţiva ţărani, mai îndrăzneţi decât alţii (II, 312, 314). Iar dijmele sunt combătute din pricina rezistenţei psihologice a poporului, de care se lovesc revendicările, materiale ale clerului confesor, lacom ca un psihanalist care nu primeşte onorarii. Anul trecut, povesteşte Jean Jaufre din Tignac, ne aflam la primul etaj al unei case, beam, mân-cam migdale şi trăncăneam despre procesul dijmelor în care se înfruntă feţele bisericeşti ale eparhiei din Sabarthes şi laicii din aceeaşi regiune.

— Să nu ajungă clericii să capete vreodată de la noi ceea ce cer (spune Arnaud Laufre, din Tignac, în cursul convorbirii noastre). Ah, de s-ar j) utea ca toţi clericii din lume să fie sjjân-zuraii de limbă/ (II, 109).

De la refuzul de-a plăti dijma până la represiunea spirituală nu este decât un pas, prea repede făcut de către preoţi. în ţinutul sabar-thesian, Biserica a luat într-adevăr detestabilul obicei de a excomunica oamenii pentru neplata datoriilor. Datorii către laici? Uneori. Poate. Dar mai ales datorii către cler, motivate uneori de neplata dijmelor de tot felul. Aflându-se în faţa unei astfel de situaţii, oamenii bisericii nu se dau îndărăt să-i excomunice pe vinovaţi pe capete, trăgând clopotele şi stingând luminările. Din clipa aceea, poporul Domnului este dat afară din sanctuar din pricina dijmelor neplătite. Acestui popor nu-i mai rămâne decât să bombăne pe câmp sau pe aria unde se bat grânele pentru dijmă. Câţiva liber cugetători şi uneori chiar şi preoţi, veniţi din dieceza ^nalars, unde toate excentricităţile sunt îngă317

L*, –, – – t.s. j” duite, vin să şoptească la urechea protestatarilor din r; at: lasă omule, că excomunicarea nu găureşte pielea (II, 318). Această nemulţumire, provocată de excomunicarea din pricina datoriilor, poate fi apropiată de animozitatea spasmodică generată de camătă; într-o lume de doraus, inegale dar coexistente, spiritul de acumulare capitalistă este relativ insolit, rău văzut, prost tolerat. Camătă, în oraşele de la poalele munţilor, declanşează patimi antisemite; în Sabarthes, în schimb, ea nu este nici foarte răspândită, nici foarte combătută. Guillaume Austatz o practica discret în satul de baştină. Se fereşte s-o facă la Orno-lac, unde este bayle (I, 192). La Montaillou, faptele cămătăreşti există în doză mică, fără îndoială; nu sunt semnalate în documentele noastre. Dijma, datoria pentru dijmă şi excomunicarea pentru neplata dijmei sunt, pe valea superioară a râului Ariege, principalele focare de frustrare antl-bogăţie.

Lupta ţărănească împotriva dijmelor Bisericii va caracteriza o anumită „durată lungă” anti-ciericală a ţinuturilor de oc, din secolul al XlV-lea al satului Montaillou, până în secolul al XVIII-lea al zguduirilor prerevoluţionare, trecând prin secolul al XVT-lea al Reformei '*'. în ceea ce priveşte, lupta împotriva indulgenţelor, se înţelege de la sine că ele îi adună laolaltă, frăţeşte, fără s-o ştie, pe locuitorii din Sabarthes,. şi pe protestanţii de toate soiurile ce vor apărea, după două lungi secole. Din acest punct de vedere, Luther este un Belibaste care va învinge. Şi care va şti să ducă lupta împotriva sistemului indulgenţelor. Printre alte motive, Luther va fi victorios datorită lui Gutenberg: reformatorul nu va dispune şi de mass media, sporite imens datorită tiparului. Belibaste, însă, trebuia să se mulţumească, de bine de rău, cu raza de acţiune limitată a cuvântului său.

Să mi se îngăduie, în legătură cu aceasta, o scurtă digresiune: tema populară J5 a contestării indulgenţelor nu este singura care-i apropie, la mare distanţă, pe învinşii catari din]320 şi învingătorii reformaţi din 1520-1580, luterani din Germania sau hughenoţi din Lan-cjuedoc. In predicile belibastiene, retransmise de ciobanii din Montaillou, apare şi tema pau-liniană a justificării prin credinţăls, căreia Luther avea să-i dea atât de multă consistenţă: în noaptea de Crăciun, după ce am chefuit cu Belikaste, omul cel sfânt a predicat:

— Botezul în apă nu ajută la nimic, afirmă el, deoarece apa nu poate mântui sufletul. Numai credinţa poate mântui sufletul (III, 202).

Într-o perspectivă destul de apropiată, nişte ţărani simpli din Sabarthes, chiar din anii 1300-1320, nu se sfiesc, între două prăşituri ale meiului, să devalorizeze faptele sau faptele bune ll, care vor deveni, şi ele, una din ţintele favorite ale hughenoţilor. Ostilitate faţă de indulgenţe, faţă da dijme, faţă de „faptele bune”, justificare prin credinţă: unele teme fundamentale ale îndepărtatei Reforme ce va să vină circulă deci de foarte multă vreme, în acest munte occitan, care se dovedeşte primitor cu ereticii-pcp'faiis de ieri, ca şi cu pastorii şi. miniştrii„ de mâine. Nu poate fi totuşi proclamată o absurdă filiaţie directă între catari şi hughenoţi, nici recomandată, sistematic, „adoptarea străbunilor în istorie„. Putem însă afirma, pe drept cuvânt, existenţa unui fond durabil Şi fertil de sensibilitate populară, pe care încolţesc, în diferite epoci, varietăţile succesive ale ereziei; ele vor prezenta atât deosebiri, „t şi asemănări.

să ne întoarcem la problema noastră centrală care, în acest moment, este problema sărăciei: ostilitatea ţăranilor din Sabarthes faţă de aijme, de indulgenţe, şi faţă de cine ştie ce a”a modalitate bisericească de a stoarce bani, exphca Prin frustrările populaţiei rurale de teste Sybille Pierre, soţia crescătorului de animale din Arques. Dar se văicărea, striga, făcea gălăgie, ori de câte ori se aflau eretici în casă. Era bogat, şi se temea să nu-şi piardă bogăţiile (II, 425).

Aşadar, banul corupe. Omul care se naşte sărac sau care a sărăcit, se va duce în paradis, cu condiţia ca în aceste două cazuri să-şi asume deplin şi de bună voie sărăcia. Cel bogat, nu. Cât a trăit a avut ceva de pierdut. Socotit nevrednic, va avea o soartă tristă după ce va muri. Aceasta este versiunea extremistă (despre lipsa de bunuri asumată de bună voie) care circulă în satul Montaillou eterodox. Ea circulă cam pretutindeni, în ţinutul din jur. Din punct de vedere social, nu sunt motive pentru a declanşa lupta de clasă pe pământ: de fapt, acest gen de luptă, între laici, nu prea este arzător în Sabarthes.