Emanuel Le Roy Ladurie

Ura populară împotriva evreilor, întrucâfc nu sunt pretexte la faţa locului, nu se prea manifestă în satul nostru cu cruci galbene. Insă antisemitismul nu este, la urma urmei, decât un aspect lateral al fanatismului celor ce propovăduiesc millenium-ul. în centrul acestui dispozitiv fanatic se înscrie, mai întâi, tema sfâr-şitului iminent al lumii. Sfârşitul lumii justifică desfăşurarea unui proiect revoluţionar, care~l pregăteşte şi care se pregăteşte pentru aceasta. însă, în dosarele noastre, tema aceasta nu se manifestă decât rareori: când o face, dă naştere, local, în chip de replică, unei anumite rezistenţe psihologice.

Cu siguranţă că, încă din perioada anterioară aceleia pe care o arn eu în vedere, în Languedoc şi în comitatul Foix s-au râspân-dit zvonuri de sfârşit de lume sau măcar de subversiune egalizatoare. Ele se înscriu, oricum, în orizetftul cultural al acestei epoci; credibilitatea le vine de la nemulţumirile îndepărtate provocate de invaziile mongole. Un trubadur poate aduce dovada despre o asemenea angoasă: Jată că din Orient sosesc loiari't, spune Montanhşgolb: Dacă Dumnezeu nu se împotriveşte, vor aduce, pe toată lumea la acelaşi nivel: seniorii cei mari, clericii şi ţăranii. literatura? Mă îndoiesc. In 1318, zvonuri populare de sfârşit de lume se răspândesc de-a lungul drumurilor ce leagă Pamiers de valea superioară a râului Ariege. In acel an, povesteşte Bertrand Cordier, originar din Pamiers, am întâlnit, de partea cealaltă a podului, pe teritoriul parohiei Quie, patru larascanezi, printre care şi Arrunul de Savignan. M-ctu întrebat:

— Ce mai este nou pe la Pamiers?

— Se apune (printre altele.). că Anticrist s-a şi născut, i-am răspuns eu. Fiecare trebuie să-şi facă rânduială în suflet; sfârşitul lumii se apropie!

La care Arnaud de Savignan a strigat:

— Nu cred l Lumea nu are nici început nici sfârşit. Să mergem la culcare (I, 160-161).

Arnaud de Savignan, zidar cultivat, îşi întemeiază robusta lui credinţă despre eternitatea lumii pe un proverb local (I, 163), sursă populară; o sprijină de asemenea – sursă savantă – pe lecţiile pe care le-a primit, cu treizeci de ani mai înainte, de la dascălul său, Tolus, care se ocupa de şcolile din Tarascon (I, 165). Arnaud va fi încolţit de altfel de către Inchiziţie, care va reproşa această scandaloasă credinţă în perenitatea lumii; ca să iasă din încurcătură, el va invoca lipsa lui de învăţătură religioasă. Din pricina treburilor mele din cariera de piatră, spune el, ies foarte repede de la slujbă şi nu am timp să ascult predicile (I, 167). Proastă scuză. De fapt, meşteşugarul acesta eterodox, care refuză perspectiva unui sfârşit global, se face, în această privinţă, ecoul unei opinii destul de răspândită în mediile populare din Sabarthes; am văzut într-adevăr că citează, pentru a-şi sprijini aserţiunile, un proverb regional: Aşa va fi de-a pururi: bărbatul se va culca cu nevasta altuia; şi adaugă: i-am auzit spunând pe mulţi oameni, locuitori ai ţinutului Sabarthes, că lumea a existat întotdeauna şi că Va exista întotdeauna pe viitor ', Chiarşi cuvintele. pe rare Arnaud le roateşte cu acest prilej, nu există altă lume decât a noastră (1, 103), sunt aceleaşi pe care le rosteşte, de altfel, cu totul independent, Jaquette den Carot, femeie simplă din Ax, în faţa altor femei caro, ca şi ea, au venit să ia făină de la moară: nu există altă lume decât a noastră8. Această respingere a vieţii din altă parte şi a celei de dincolo nu poate fi despărţită, la Jaquette den Carot, de un scepticism ascuţit faţă de însăşi dogma învierii din morţilJ. (Să-mi regăsesc tulul şi mama pe lumea cealaltă? Să-mi recapăt oasele şi carnea o dată cu învierea din morţi? Hai-da-de!) Un atare scepticism se opune, surd sau radical, la Arnaud ca şi la Jaquette, învăţăturii oficiale răspândită de la amvon de către pi-eoţii din Sabarthes şi de Fraţii mino-riţi din Pamiers (I, 206; I, 152).

Refuzul ideii de sâârşit de lume, de viaţă viitoare şi de înviere a tuturor morţilor înseamnă, evident, negarea a priori a oricărei propagande în favoarea millen. arism. ului, aşa cum este propagat – în diverse feluri! – de către Păstoraşi sau de către anumiţi clerici, pe baza profeţiilor venite din nord sau din orient i0. Ţinutul Sabarthes, crispat într-un arhaism de avangardă, se dovedeşte prea puţin permeabil la curentele noi (chiar deviante) ale sensibilităţii catolice; în schimb, ele se răspândesc lesne în zonele mai deschise ale ţinutului câin vale, împânzit de călugări cerşetori u, vizitate eventual de către Păstoraşi.

Se va spune că acest scepticism muntenesc nu se prea întâlneşte decât în târguşoarele de pe valea superioară a râului Ariege: Ax, Ta-rascon. Insă lucrurile nu stau aşa. Arnaud de Savignan ii semnalează mai pretutindeni în Sabarthes; am întâlnit echivalentul lui printre gânditorii îndrăzneţi dintr-un sat oarecare: la Montaillou, Beatrice de Planissoles este în-yinuită că ar fi spus că trupurile vor fi nimi270 cite ca nişte pânze de păianjen, deoarece slnt juciite de diavol (I, 309), Beatrice refuză aşadar reînvierea din morţi: pentru aceasta, ea se sprijină, parţial, pe un dualism catar: acesta consideră materia corporală ca venind de ja Necuratul, prin urmare, perisabilă. Acelaşi scepticism se vede la Guillaume Austatz, ţăran bogat şi bayle ia Ornolac. într-o zi, în prezenţa lui, este săpată o groapă în cimitirul din sat şi suit scoase o mulţime de oseminte. Prilej, pentru bayle de a spune că nu prea crede în învierea individuală, care ar trebui să se producă poj-nind de la o grămadă de oase ca aceea: şi cum se poate ca sufletele defuncţilor să se întoarcă într-o zi în aceleaşi oase care odinioară au fost ale lor, spune el celor mai mulţi oameni din sat, adunaţi în faţa gropii pentru o înmormântare (I, 206). Să adăugăm că Guillaume Austatz nu prea are chef să creadă în reînvierea tuturor morţilor. şi nici în teoria millenaristă. Refuză, într-adevăr, antisemitismul, îndrăgit de „păstoraşii” cei sânge-roşi, adepţi ai milenium-ului: sufletele evreilor pot fi rnântuite, întocmai ca cele ale creştinilor, spun sătenii din preajma lui Guillaume, cu asentimentul acestuia rEste drept că Beatrice de Planissoles, Guillaume Austatz, Arnaud de Savignan (dar nu şi Jaquette den Carot) aparţin unei anumite elite săteşti sau „târgoveţe”. Nu s-ar părea insă că poporul din Montaillou şi din celelalte parohii rurale ar fi fost ispitit mai mult decât elita aceasta de millenarismul răspândit de revoluţionarii din ţinutul din vale, veniţi din nord; nici măcar, pur şi simplu, de doctrina reînvierii din morţi, admisă, desigur, dar fără fanatism excesiv. La Rabat, povesteşte Bernard d'Orte, locuitor al localităţii, eram câţiva care ne Uneam de glume, împreună cu Gentile Ma-c”ne (soţia lui Guillaume) în faţa porţii casei acesteia, în piaţa satului. (Era sărbătoarea In-tompinării Domnului). După ce am glumit o 271 vreme, ara spus către Geniile, arătându-i degetele mari de la mâinile mele.

— Vom învia cu carnea şi cu oasele acestea? Cum se poate aşa ceva? Eu nu cred una ca asta (II, 258-265)!

La Montaillou, precum şi la Lordat, învăţătura fraţilor Authie, care erau preţuiţi, se dovedea ostilă reînvierii din morţi (1, 200): în-cât, un sătean ca Arnaud Cogul (din Lordat), care împăca şi capra şi varza, credea, asemenea Bisericii catolice, că trupurile vor reînvia în cea din urmă zi; apoi, împotriva credinţei catolice, Arnaud Cogul gândea că ele se vor spulbera din nou când Judecata de apoi se va fi săvârşit! 13

Având în vedere această mentalitate difuză, nu poate ii vorba ca enoriaşii noştri să se entuziasmeze pentru perspectiva unei subversiuni globale şi a unui paradis pe pământ, de vreme ce acesta nu poate fi despărţit (în concepţiile „chiliastice”) de două împrejurări, presupuse apropiate: adică' judecata de apoi şi învierea din morţi14. Să spunem şi că, pentru tot felul de motive, teoriile milenariste se loveau, în Sabarthes, de un anumit scepticism în rândul elitelor; de ostilitate, în rândul ţăranilor celor mai puţin naivi; în sfârşit, de indiferenţă, în rândul maselor.

Devianţa millenaristă nu este, în satul nostru, ameninţarea cea mai mare. Departe de aşa ceva. Mult mai „primejdioasă” este lipsa de credinţă faţă de cutare sau cutare aspect al dogmei, rareori totală, adesea parţială. Foarte răspândită, în orice caz, de-a lungul văii râului Ariege, care formează axul cultural al acestui Sabarthes, din care face parte Montaillou. A se vedea cazul (lui Raymond de l'Aire, la Tig-nac. Mai ţăran Vnici că se poate: este întâlnit tot timpul pe câmp, la păşune, seceră grâul sau coseşte iarba, îşi paşte catârul. El crede însă că sufletul nu este decât sânge, atât sufletul bipedelor cât şi cel al patrupedelor, de vreme ce le vede murind pe acestea cu duiumul, din lipsă de sânge, în perioadele de epizootie. Şi, bineînţeles, sufletul acesta de sânge nu mai este nimic după moarte. Raymond de l'Aire nu crede în învierea din morţi. De altfel, toate câte spun preoţii sunt nişte prostii. Paradisul este acolo unde te simţi bine pe lumea aceasta; infernul, acolo unde te simţi rău, tot în lumea aceasta. Şi gata!

Acest îndrăzneţ cugetător este anticlerical fără concesii! Episcopul de Pamiers, spune el, a fost făcut ca toată lumea, din spermă şi rahat. Mi se va spune că nu este decât o ireve-renţă faţă do o persoană suspusă! Nimic cu adevărat răutăcios. Mă îndoiesc. Raymond de l'Aire împinge sacrilegiul mult mai departe: în piaţa din satul său, de faţă cu trei consăteni, declară că şi Dumnezeu, cu alte cuvinte, Cristos 15, a fost făcut din spermă şi din rahat, adică prin împreunarea bărbatului cu femeia, aidoma nouă tuturor.

— Dacă mai spui ceva, îţi crap capul cu cazmaua, strigă Raymond Segui, îngrozit, auzind vorbele acestea ce-1 huleau pe Dumnezeu.

Logic cu el însuşi, Raymond de l'Aire nu crede în virginitatea Măriei: „Fecioara”, de fapt, a fost lăsată însărcinată de Iosif. în legătură cu Cristos, el neagă, în bloc, răstignirea, învierea, înălţarea. Raymond a stat deci ani de-a rândul neîmpărtăşit, deoarece nu credea în euharistie (II, 130).

Eclectismul curajosului gânditor din Tignac îl face pe acesta, uneori, să nege supravieţuirea sufletului, care nu este decât sânge; alteori, să privească îngăduitor metempsihoză: Raymond are legături cu alţi ţărani din Tignac; cred, cu toţii, că animalele au un suflet şi chiar, în cazul catârilor, un suflet bun; unul dintre ei, care are multă trecere la Raymond de l'Aire, nu şovăie, atunci, să-şi trimită catârul să pască 'noianul de gnu, înalt, în acel moment al anu-lui, al unui alt cultivator. Catârul meu are un suflet bun, asemenea acestui cultivator.

Raymond de l'Aire însuşi se ridică până la, un fel de materialism, sau poate trebuie să. spunem naturalism, sau spinozism sălbatic. Ca” şi ţăranul din Caussou (lângă Montaillou), ală-^i turi de care coseşte o păşune, a crezut multă^ vreme că Dumnezeu şi Fecioara Măria nu erau altceva decât lumea aceasta vizibilă şi auzibilă (II, 129).

Sub aspect etic, Raymond nu are conştiinţa păcatului, chiar de-ar fi vorba de un omor, sau de „incest” cu ruda apropiată prin alianţă. De altfel, omul nostru a fost amantul cumnatei sale Raymonde, sora nevestei sale Sybille (II, 132). în realitate, numai grija pentru reputaţia lui, nu sentimentul păcatului posibil, îl împiedică să săvârşească unele fapte despre care se spune că sunt rele.

Raymond, chiar în parohia lui, care a văzut totuşi multe, este suspect. Lumea nu are încredere în el. Trece drept un fost nebun, un fost vrăjitor. într-o zi, ara, la poalele satului, câmpul fostei lui amante; aceasta se numea Rodiere. A avut necugetarea să înhame la plug doi tăuraşi sau doi boureni neîmblânziţi; au tras într-o parte şi şi-au scos capul din jug. Ne-hilburat. Raymond nu a avut de spus decât o vorbă: drace, pune jugul la locul lui. Numai-decât, lucrurile au reintrat în ordine 16. în tinereţe, plugarul acesta diabolic avusese, timp de două luni, crize de nebunie. Sunt însă douăzeci de ani, ni se va spune, de când şi-a revenit, de vreme ce îşi gospodăreşte cum se cuvine terenul agricol.

La Tignac, Raymond se situează la marginea mentalităţilor locale; este departe însă de a fi izolat, în măsura în care satul acesta tinde către eterodoxie şi anticlericalism: printre consătenii devianţi, Jean Jaufre, rudă cu Raymond al nostru, crede, în funcţie de un „catarism” foarte corupt, că diavolul este cel care a făcut animalele cele rele (II, 121). Arnaud Laufre i-Ş frecventat pe catari: el compară sufletul unei femei din sat cu cel a unei scroafe care apai'7/4 ţine lui Raymond de l'Airo (II, 131). Guil-lemette Viiar este sceptică în privinţa indulgenţelor (II, 122). Jacques de Alzen şi Raymond Philippe vor să pună mână de la mână ca să plătească doi ucigaşi care-1 vor ucide pe episcop: aşa, nu va mai ji vorba de dijma pe miei1'.

Mitul sufletului sangvin, drag lui Raymond de l'Aire, se întâlneşte, întocmai, în afara satului Tignac: la Ornolac. Acolo, sub ulmul din localitate, Guillemette Benet, omonima unei montalionezc, ţărancă simplă, are casă, ginere şi grădină; ea dezvoltă, nu fără vari-aţiuni, tema potrivit căreia sufletul este sânge. Dovada? Când se taie gâtul unei gâşte, ţâşneşte un şuvoi de sânge. O dată cu viaţa. Aşadar, suflet – viaţă – sânge1S. Sau, spune Guillemette, dezvoltând o altă idee, sufletul este o suflare, adică. vânt. Căci oricine ştie că, din gura celui ce moare, iese o ultimă suflare: ce este această ultimă expiraţie dacă nu sufletul care, după aceea, va fi auzit cum geme noaptea, rătăcitor ca un vânt în vânt, urlând ca o pisică în călduri? Până ce sufletul acesta va găsi, în sfârşit, „locul potrivit” pentru odihna cea din urmă.

Guillemette Benet din Ornolac (ca şi Raymond de l'Aire) stă călare simultan (I, 260- 262) pe două concepţii foarte puţin creştine. şi care nu sunt întotdeauna compatibile între ele: concepţia despre materialitatea sufletelor şi concepţia despre marea circulaţie, atmosferică sau metempsihotică, a amintitelor suflete, după moarte. Avem aici câteva din ideile-forţă ale gândirii folclorice din, Sabarthes, din ţinutul Sault, din Montaillou. Gândire folclorică, ce-i drept, dar care, în realitate, nu este lipsită de legături cu gândirea savantă 19.

Pentru Raymond Sicre (din Ascou), crescător de vaci şi cultivator de cereale, sufletul nu este nici sânge nici suflare ci, pur şi simplu, Pline. De aceea, este cu atât mai preţios. Insă, 275 din nefericire, sufletul poate putrezi şi pieri: pe vremea când Sicre dezvoltă în faţa oamenilor din satul său, adunaţi, cum se cuvine, în piaţa publică, această teorie alimentară, foametea este într-adevăr ameninţătoare.

Teoretician al morţii sufletului, Raymond Sicre nu este 'desprins de Catarism (II, 360- 370). Subminând monopolul catolic, erezia deschide într-adevăr calea curentelor folclorice preexistente, care sunt precreştine, necreştine, sau anticreştine; nu au nimic de a face cu erezia albigenză (decât cel mult ca hrană a unui inconştient colectiv); îşi iau însă puterea şi îndrăzneala din ambianţa de contestare mentală pe care o răspândeşte mai pretutindeni acţiunea ereticilor-parfaits20. Naturalismul rural, cu deosebire, contrazice dogmele care susţin facerea supranaturală şi intervenţiile divine; este sprijinit de credinţa, catară la origine, însă intrată, mai mult sau mai puţin, în vulgata sabarthesiană, potrivit căreia natură şi materie nu sunt, nu pot fi opera lui Dumnezeu. Diavolul, nu Dumnezeu, este acela care jace plantele să înflorească şi să dea roade, afirmă, la Ax-les-Thermes, o anumită ortodoxie dualistă, reprezentată de un locuitor al oraşului2i. însă diferiţi ţărani care, de altfel, au simpatii catare, la Bedeilhae, la Caussou, profită de această devalorizare a lui Dumnezeu ca să redea, sau ca să dea naturii temporale, drepturile suverane pe care le revendică: arborii vin din natura pământului, nu de la Dumnezeu, spune Arnaud de Bedeilhac consătenilor săi, sub ulmul din piaţa satului (III, 51, 60). Timpul urmându-şi cursul, face frigul, şi florile, şi grânele; iar Dumnezeu este cu totul neputincios, declară Aycard Boret, din Caussou, câtorva prieteni adunaţi lângă focul din vatră, în casa unuia dintre ei, pe la prânz, în timp ce afară ninge. Arnaud Teisseyre, care bate grâul, se arată, în termeni mai simpli, cârid vine vorba de ploi, sceptic în ceea ce priveşte puterea meteorologică a divinităţiin.

Fiind un punct sensibil, îndoiala sau deriziunea manifestate în legătură cu fenomenele euharistice pot ajunge, fără mare primejdie, la simple glume copilăreşti. Unii salariaţi, foarte tineri, adunaţi laolaltă cu prilejul muncilor celor mai importante ale pământului, ridică în rnână o felie de nap în chip de ostie, ca să maimuţărească slujba religioasă. Aceste şotii cam slobode, pe care le-am mai întâlnit, ar putea părea nevinovate oricui, însă nu Inchizitorului. Ele nu trebuie totuşi să ne facă să uităm adevăratele probleme: când o ţărancă sensibilă şi delicată ca Aude Faure îşi pierde credinţa, în prezenţa reală a trupului Domnului, consecinţele individuale pot fi devastatoare. Nu mai este vorba de o ştrengărie.

Aude Faure locuieşte la Merviel, parohie rurală din comitatul Foix, la nord de pasul Labarre, însă foarte aproape de limita septentrională a ţinutului Sabarthes. Este o ţărancă bogată, soţia lui Guillaume Faure. Angajează una sau două slujnice, precum şi o doică la domiciliu. La Merviel, i se spune Doamnă, însă ea rămâne foarte apropiată de mediul ţărănesc: stă ele vorbă familiar cu slujnicele ei, care o ajută şi la strânsul recoltei; când se întorc de la muncă, vin s-o vadă la ea acasă (II, 98). Aude este vestită pentru faptele ei caritabile: dă de pomană tuturor săracilor din localitate (II, 85), îneât ajunge să-şi dea totul din casă.

S-a născut mai către nord, la Lafage, în actualul departament Aude; acolo se află casa părintească (II, 92); în viaţă, s-a lovit de euharistie ca de o problemă. Prima împărtăşanie, pentru ea, ca pentru tot tineretul din satul ei natal, a fost târzie: nu s-a împărtăşit decât. după ce s-a măritat, cel mai devreme ţa optsprezece sau nouăsprezece ani, după un an de la nuntă.

Măritată devreme (la şaptesprezece ani), scrupuloasă, nevrotică, Aude Faure va fi cu277 prinsă de convulsii, în timpul cărora îşi va smulge hainele'de pe ea. Chinuită de un acces de culpabilitate – cu baze reale sau imaginare, vechi sau recente – ţăranca din Merviel identifică amintirea păcatului sau pseudopăca-tului ei cu aceea a unei împărtăşanii pascale, care a urmat, în biografia ei, unui păcat grav, pe care nu 1-a mărturisit duhovnicului. Este un mod de a domoli poate o culpabilitate foarte veche. Remuşcarea legată de acest păcat, în orice caz, o tulbură pe Aude; pe deasupra, este urmărită de obsesia unei murdării. Nişte femei, spune ea, mi-au povestit că o femeie, noaptea, născuse o fată pe o stradă, în satul nostru, Merviel, fără să apuce să se întoarcă acasă. Mă gândeam întruna la murdăria care iese din trupul femeii cu prilejul unei naşterii; ori de clte ori preotul ridica ostia la altar, mă gândeam că trupul lui Isus Cristos este mânjit de acea murdărie. Apoi, îmi spuneam că nu este trupul lui Cristos *3#

Există deci în această fantasmă a ţărăncii Aude o trecere ciudată de la hrana „orală” (ostia) la murdăria genitală (placenta etc).

Orice va fi fost, din pricina aşa-zisului păcat, obsesiv şi neispăşit, îndoiala se strecoară în sufletul tinerei Aude şi o chinuie. Pe atunci, femeia avea douăzeci şi doi de ani. Crede în Dumnezeu cel din cer, dar nu în acel Dumnezeu care se află cuprins în împărtăşania de pe altar. Câteodată, spune ea2'1, mă cuprinde turbarea; nu izbutesc nici măcar să mă rog lui Dumnezeu şi Preafericitei Măria!

Disperată, Aude îşi mărturiseşte suferinţa în cele din urmă, soţului ei, Guillaume Faure, căruia îi spune „Domnule”:

— Sanda Măria, Domnule! Cum se face că nu sunt în stare să cred în Dumnezeu? Ce se întâmplă? Când mă aflu în biserică, în clipa când este arătat trupul lui Cristos, nu pot nici măcar să mă rog la el şi să-l privesc. Iar când vreau să mă uit la el, am un fel de piedică în faţa ochilor25.

„Cecitate isterică”? Soţul, respectând occi-tanitatea conjugală, nu se prea arată înţelegător. Soţia lui, disperată cum nu se poate mai mult, îi declară „ca o spovedanie”:

Dumnezeu nu mă poate nici ierta, nici, măcar, ajuta (II, 86).

La care Guillaume Faure se mărgineşte să-i răspundă insultând-o, şi spunându-i când tu, când dumneavoastră:

— Cum aşa, blestemato! Eşti m toate minţile când vorbeşti astfel 1. Sunteţi pierdută.'„ Diavolii vă vor lua şi sufletul şi trupul. Iar eu te voi alunga, de cumva eşti ceea ce spui. Dacă nu vă spovediţi fără întârziere 2{Aude Faure este masochistă, autopunitivă; este însetată de ruşine voluntară; o vom vedea rugându-1 fierbinte pe episcop s-o osin-dească la penitenţă publică, încât lumea s-o acopere de oprobriu şi de ocară (II, 95). Nu este deci mulţumită cu injuriile bărbatului ei. Caută, cu desfătare, cearta feminină, pe care o are din belşug de la mătuşa ei Ermengarde Garaudy: aceasta, într-adevăr, în timp ce-şi învaţă nepoata să se roage cum se cuvine, îi trage şi nişte săpuneli zdravene27. Cum aşa, trădătoarea! Ai să mânjeşti cu erezie un ostal şi o localitate care, până acum, n-au avut de a face cu aşa ceva. Dacă nu te spovedeşti,:'eşti pierdută. Afară.' Foc! Săriţi! Foc!

Totul se petrece de parcă biata Aude ar reconstitui împotriva ei şi din proprie voinţă, un cuplu de părinţi: soţul Guillaume şi mătuşa Ermengarde joacă rolul represiv al unui tată Şi al unei mame, coalizaţi împotriva fiicei lor. Afacerea Faure se desfăşoară într-un context de morbiditate isterizantă; o afectează Pe eroină, dar şi rudele, doicile şi slujnicile din jurul ei. Aude nu se va lecui, după nere-'JŞiia unui duhovnic, decât cu ajutorul intervenţiilor hotărâtoare ale Fecioarei, implorată de femeile din familia Faure; astfel, este de monstrat încă o dată rolul mamei lui Cristos, ca chezaşă şi mediatoare a unei credinţe feminine.

De astă dată, întâmplarea cu ţăi-anca din Merviel este deosebită de dosarul ţărănesc al necredinţei masculine, la care textele noastre fac de obicei aluzie cu prioritate. Lucien Feb-vre descoperea, în mentalitatea populaţiilor precarteziene, un imens apetit pentru divin. Textele noastre demonstrează totuşi că, în munţii „îndepărtaţi”, există câţiva „anorexici” faţă de sentimentul religios; ei găsesc, în adu-; 1 nările neorganizate ale sătenilor, un auditorii! 1 care, uneori încuviinţează, alteori este indignat. Ţăranii masculi îşi trăiesc necredinţa, destul de răspândită, mai curând însă parţială decât totală, în modalitatea urii, a deriziunii şi a nonconformismului sexual, psihic, social. Aude Faure, în schimb, este una din rarele femei din această colecţie de ţărani devianţi: ea îşi trăieşte pierderea credinţei euharistice ca o nenorocire fără margini, care ar fi cvasipasca-iiană, dacă n-ar fi vorba de cazul unei nevrozate 28.

Trebuie, în sfârşit, să evocăm, după o deviaţie sau alta, esenţialul devianţei care a fost specific ţărănească: erezia albigenză 29. La Montaillou şi în alte părţi. La Montaillou, mai mult decât în alte părţi. Evocarea va fi scurtă, deoarece dogmele catarismului ca atare nu fac parte din subiectul meu. După cum nici dogmele catolicismului, ca atare, nu ţin de acest subiect. Scopul meu este întotdeauna acela de a aduce în discuţie sensibilitatea şi sociologia ţărănească, pornind de la examinarea unei etici sau credinţe oarecare. Nu vom uita că, între reprezentanţii catarismului şi credincioşii dogmelor catolice, frontiera nu este precisă, că ea este lesne trecută, în ambele sensuri, de către aceleaşi persoane, care nu şovăie să pescuiască pe ambele maluri. în privinţa aceasta, lucrurile ţin în mare măsura de reţeaua schimbătoare a relaţiilor profesio280 riale sau prieteneşti, pe care fiecare individ le jntreţiiie eu altul. Cu veniturile de pe urma muncii mele, spune: Pierre Maury, urcau să jac bine şi unora şi celorlalţi (subînţeles: oamenilor de ambele tendinţe, catolică şi catară). Deoarece, de japt, nu ştiu care din cele două credinţe este cea bună, deşi, în realitate, eu trag mai curând către credinţa ereticilor. Dar aceasta se întâmplă, pur şi simplu, jiindcă discuţiile şi relaţiile mele cu ereticii sunt mai importante decât cu alţii3U.