Emanuel Le Roy Ladurie

Un alt mare absent: maslul. La Montaillou, ca pe toată valea superioară a râului Ariege, şi ca în foarte multe alte regiuni din Occident, această „Sfântă Taină de lux” 15 nu prea este, sau nu este deloc practicată, în acea epocă. Persoanele în primejdie de moarte, în afară de cazurile de Catarism extrem, caută să se spovedească. Preotul, care dă fuga la palatul de agonie, unde vin de asemenea vecinii şi prietenii, îi pune muribundului întrebări despre credinţă şi mai ales despre prezenţa reală. Când răspunsul este bun, bolnavul se împărtăşeşte, cu mâinile împreunate (I, 239-240). în familiile albigenze, dimpotrivă, „trupul Domnului” este prost primit10. La căpătâiul celor grav bolnavi, în orice caz, uleiurile sfinte sunt marile absente.

Aşadar, maslul nu se face 17. însă, pe lângă cuplul familial format de spovedanie şi de spovedania ante mortem, reţinem câteva rituri premortuare sau mortuare, care pot fi catolice.

sau laice, sau folclorice (nu mai vorbesc despre moartea catară, studiată mai înainte).

Printre aceste rituri poate figura întocmirea unui testament (este vorba de un fapt „modern”, deci rar la Montaillou, sat prea analfabet, chiar prea sărac 18); mai obişnuite sunt gemetele rituale ale fetelor, cu prilejul agoniei şi decesului unei mame. Moartea prevăzută a unei persoane este şi ea un prilej de a cumpăra, cu mari sacrificii, tot felul de luminări. Este aprinsă o luminare deasupra gurii unui muribund; ce rămâne din ea se arde mai târziu în jurul trupului: în biserică sau pe drumul către cimitir. Să amintim şi tăierea, după deces, a părului şi a unghiilor cadavrului.

Slujbele şi rugăciunile postmortuare, pentru odihna sufletului defunctului, plătite celor ce le fac, corespund unei practici mai curând urbane decât montalioneze, şi mai curând nobile decât ţărăneşti. Nu sunt totuşi necunoscute în satul nostru cu cruci galbene19. Evocarea colectivă şi creştină a decesului se operează, în Sabarthes ca şi în alte părţi, în prima miercuri din postul Paştelui. La Montaillou, ceremonia aceasta, cu adevărat bisericească, nu este absentă 20; însă pare eclipsată de festivităţile Zilei morţilor, ilustrate, în fiecare domus, de ospeţele folclorice pe bază de daruri alimentare şi comunitare: familiile consumă aceste daruri pentru mântuirea păcatelor dragilor lor dispăruţi.

În total, practicile morţii la Montaillou nu sunt axate pe ceremonia maslului, necunoscută în acel loc; ele se orientează mai mult către reglementarea raporturilor între domus, pe de o parte (grijă primordială în viaţa pământească) Şi, pe de altă parte, către viaţa de dincolo de moarte: acest dincolo manifestă, în diferite stiluri, prezenţa durabilă a morţilor şi problemele grele ale mântuirii finale21.

În aiară de Sfintele Taine, există anumite tehnjci religioase, care sunt de un nivel mai

24Spuţin elevat, Sunt totuşi operaţionale; mă gân-desc la pelerinaje, la posturi.

Practica pelerinajelor figurează, am văzut, în definiţia de principiu a „bunului creştin”, aşa cum este ea primită de ţăranii din comitatul Foix. Montalionezii înşişi nu prea fac pelerinaje, decât cel mult. pe loc; dau însă cu dragă inimă de pomană pelerinului venit la Fecioara din Montaillou 'n. Beatrice de Planissoles notează caracterul obişnuit al acestor pomeni; ea a primit de la un pelerin, în schimbul pomenii pe care a dat-o, nişte sâmburi numiţi ive, care vindecă epilepsia. I-a folosit ca să-1 îngrijească pe un nepoţel de-al ei; însă copilaşul acesta se va „descurca” mult mai bine lăsându-se dus. în pelerinaj de mama lui, până la biserica Saint-Paul ~3! Un pelerin şi jumătate! Şi a pornit devreme!

Reflexul plecării în pelerinaj este ceva atât de firesc, încât o soţie care fuge de acasă, urmărită de rubedeniile bărbatului părăsit, nu are decât să le spună acestora: Plec cu fratele meu In pelerinaj In România, ca aceştia să se potolească numaidecât şi să renunţe la urmărire (III, 151). Acestea fiind spuse, repet, oamenii din Montaillou nu au nimic din cucernicia catolică: nu prea dau pilda plecării în vreo călătorie lungă. Trebuie să ne îndreptăm mai curând către alte sate din Sabarthes, mai puţin molipsite de catarism; trebuie să coborâm către ţinutul din vale; atunci, vom avea în sfârşit prilejul să întâlnim indivizi care merg într-adevăr în pelerinaj, din proprie voinţă. La Montaillou, când se pleacă la Sfân-tul-Iacob-din-Compostela, adesea, oamenii poartă crucile galbene pe spate şi au Inchiziţia pe urmele lor, deoarece îndeplinesc o hotărâre a episcopului de Pamiers. Ne aflăm foarte departe de voluntariat!

Postul reprezintă o practică cu puternice implicaţii emoţionale; individul se poate angaja cu totul. Cine refuză această practică se expune mâniei violente a ţăranilor de obedienţă romană, încă un pic, şi-ţi arunc strachina asta Lu carne în faţă, spune unul dintre ei, Bernard AustaU, sătean din Lordat, Sabarthes, către i'ratele său Guillaume Austatz, gânditor îndrăzneţ, sănătos tun, care nu. se sileşte să încalce postul cel mare (I, 195). în ciuda acestor excepţii, postul mare pare să fie destul de bine respectat; generalitatea lui favorizează migra-ţiunea ereticilor: aceştia pot, în timpul postului maro, să mănânce, nepedepsiţi şi fără să se ascundă, hrana lor favorită, pe bază de peşte (II, 71). Ciobanii din Montaillou, chiar când au simpatii catare, respectă, se pare, abţinerea de la carne în timpul postului mare şi vinerea '-*. Un anticatolic îndrăzneţ, ca Bernard Clergue, respectă totuşi, deşi cu ciudă, postul din ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor (II, 283).

Cu toate acestea, în general, dincolo de postul mare şi de ziua de vineri, practicarea foarte strictă a postului, la Montaillou ca şi în alte părţi, se loveşte de ignoranţa oamenilor: nu ştiu care sunt posturile Bisericii în afară de postul mare şi de ziua de vineri, declară Guillaume Baille, cioban montalionez în transhumantă23. Iar ţăranii cei mai angajaţi în erezie, sau în contestarea Bisericii, nu se dau îndărăt, din capriciu, să încalce regula postului. Mie nu-mi place peştele. Prefer ficatul de ţap, declară un montalionez26. Guillaume Austatz, proprietar şi muncitor foarte bun, priceput la bătutul grânelor, afirmă cu rnândrie: anul acesta, în postul mare, cinci săptămâni, am mâncat carne. M-aş fi putut totuşi stăpâni, fără primejdie pentru trupul meu, în timp ce-mi vedeam de treburile casei şi de cele ale ariei de bătut grânele. (I, 198).

La urma urmei, deşi alegerile fiecăruia sunt neprecise şi fluctuante, atitudinea faţă de post tinde să se situeze pe câivajele ideologice care secţionează mai mult sau mai puţin populaţia: acum douăzeci şi trei de ani, povesteşte în l325 Gauzia Clergue din Montaillou, în timpul postului mare, a doua zi după o duminică, mă întorceam de la unul din ogoarele mele unde adunasem nişte napi; pa drum, rn-atu înt'tlnit cu Guillaume Benet:

Ai mâncat m-a întrebat el.

Nu, i-am răspuns eu, vreau să}) oştesc.

Ei bine, eu, a declarat Guillaume, ieri, duminică, am tras, o masă straşnică la Ax-lesTliermes, unde fusesem poftit. înainte de a primi, am şovăit (din pricina postului mare).

M-am dus aşadar să-i caut pe Oamenii cei buni ca să le cer sfatul: „Oricum, mi-au spus ei, păcatul este la fel de mare dacă mănânci carne, în post sau în afara postului, căci gura este la fel de mânjită. Atunci, n-ai de ce să te sfieşti.” Am acceptat, pe loc, masa aceea cu carne.

Însă eu, încheie filosofic Gauzia Clergue, nu eram de acord. Carnea în post şi în afara postului, în ceea ce priveşte păcatul, nu în seamnă acelaşi lucru. (III, 360-361).

Nici că se poate un text mai limpede! El explică practica: aceasta are tendinţa să reproducă teoria, dar nu este regula generală. Cinstita culegătoare de napi respectă postul catolic. Ţăranul cu simpatii catare are de gând, un moment, să postească totuşi, din obişnuinţă sau din oarecare scrupule. însă, până la urmă, la sugestia Oamenilor celor buni – care, ei înşişi, în mod paradoxal, ţin un post total! – se lasă câştigat, de această dată2”, de maxima implicită a ereticilor de rând: de vreme ce, în secta noastră, există, în ceea ce-i priveşte pe cei puri, interdicţie pe toată linia, celor ce nu sunt dintre PARFA1TS nimic nu le este interzis. Şi se hotărăşte să mănânce carne în postul mare.

Figurile cele mai de seamă (Cristos, Fecioara, apostolii.), Sfintele Taine, tehnicile de mân-tuire sau de devoţiune, de pelerinaj şi de post nu pot fi despărţite de „aparatul militant” alcătuit, pe lumea aceasta, de Biserică, pe care lumea o numeşte, pe drept, cuvânt, „militantă 2'„1”- în vremea aceea, Biserica acţionează, cu deosebire, prin reţeaua formată de preoţii de parohii, dominaţi de sus sau de aproape de papă şi de episcopi. Ea intervine, de asemenea, datorită mulţimii paralele a călugărilor cerşetori, atât de activi în epoca aceea, în Occitania.

Totuşi, din acest punct de vedere, Montail-lou şi valea superioară a râului Ariege nu sunt cu totul „în notă”. Cerşetorii – Fraţi mineriţi sau Fraţi predicatori – sunt foarte activi, prin alte părţi, pentru cucerirea sau recucerirea spirituală a populaţiilor; în satul nostru, ei se remarcă prin relativa lor absenţă. Montalionezul mijlociu îi cunoaşte, cu siguranţă; el trebuie totuşi să se deplaseze destul de departe ca să-i întâlnească: Vuissane Tes-taniere, de exemplu, mărturiseşte un păcat mare (I, 459), pe care 1-a săvârşit în ziua când a ascultat vorbele eretice în casa familiei Belot: se spovedeşte unui Frate, însă acesta locuieşte la Puigcerda, în inima văii catalane, la foarte multe leghe departe de Vuissane. Pierre Maury este îneântat de predicile frumoase ale unui călugăr cerşetor, care înfier-bântă conştiinţele. la Arques, loc de transhumantă, în actualul departament Aude (III, 123). Un biet Fraier sau Frate, tânăr, cântă Ave Măria la un chef., însă aceasta se petrece la Alet, în jos de munţii noştri (II, 123). Beatrice de Planissoles va avea contacte hotărâtoare cu franciscanii. însă, pentru aceasta, va trebui să părăsească Montaillou şi să coboare în ţinutul de jos, printre lupii şi câinii catolicismului, ca să reluăm expresiile prea puţin curtenitoare folosite la adresa lor, pentru a o pune în gar-dă. – dePprietenul Pierre Clergue. După ce m-am instalat în Crampagna. (valea inferioară a riu-lui Ariege), împreună cu cel de-al doilea soţ al meu, povesteşte nimfa din Sabarthes, am putut au~i cuvintele Predicatorilor şi ale Mino-riţilor; atunci am renunţat la rătăcirile ereziei;

: >t>

:: * '? ys^' m-am spoiwdit unui Frate minorit de la mănăstirea din Limoux (actualul departament Aude), în biserica Fecioarei din Marseillan. Venisem acolo ca s-o văd pe sora mea Gentile, care se măritase la Limoux şi locuia acolo (I, 232). Vom nota, în trecere, că, pentru Beatrice, religiozitatea insuflată de Fraţii Cerşetori din ţinutul de jos nu poate fi despărţită de relaţiile preferenţiale pe care ca însăşi le întreţine cu sora sa Gentile, catolică foarte convinsă; şi cu Fecioara Măria, Preaiubita. Nu poate fi desprinsă nici de acel „progres tehnologic” pe care-1 constituie, la Fraţii minoriţi, practica spovedaniei, în contrast cu simplitatea spovedaniei la Montaillou, primită de preotul locului, la bine şi la rău, în spatele altarului Fecioarei 2Î).

În Sabarthes, absenţa călugărilor cerşetori nu este, fireşte, desăvârşită. La Pamiers, aceştia mişună. Şi, din când în când, unii dintre ei fac incursiuni în vreun sat sau târguşor din ţinutul de sus: acolo ţin predici, primesc spovedania, cât mai mult cu putinţă (I, 205; II, 120). Se miră şi nu înţeleg atunci când li se semnalează bizara toleranţă faţă de erezie, pusă pe seama preotului Clergue (Dar ce face preotul vostru? spune unul din ei, năucit, unei penitente şi denunţătoare, venită anume din Montaillou [I, 324]).

În general, influenţa Minorităţilor şi a predicatorilor în ţinutul de sus nu este foarte mare, în comparaţie cu rezultatele obţinute clc„ ei în nord şi în josul pasului Labarre. „Sus”, opinia despre ei, pe drept sau pe nedrept, este proastă; Pierre Maury, care nu este singurul în acest caz, spune despre Fraţii cerşetori că sunt nişte bogătani, nişte dezmăţaţi, îndopaţi, înveşmântaţi în haine scumpe: plouă aşadar cu insulte, în ciuda idealului de sărăcie afişat oficial de mănăstirile acestor călugări. Dacă epigonii sfântului Franci. se şi ai sfântului Dominic ar fi vrut să se implanteze mai mult în Sabarlhes, ar fi făcut minuni acolo, datorii-i metodelor lor pe jumătate poliţiste, pe jumătate voluntare, precum şi reţelei dese de confrerii care s-ar ii format cu ajutorul lor. In cazul acesta, ei ar fi făcut aproape imposibil sau ar fi nimicit repede modestul revival sau ultima bătălie a ereziei, înregistrat pe valea superioară a râului Ariege, prin anii 1300-1305. Ar fi nimicit spiritul critic, atât de înfloritor în Sabarthes. Ar fi fabricat, ca pe bandă rulantă, Supuşi de tip nou. însă Fraţii nu puteau fi pretutindeni! Implantarea lor locală a fost neînsemnată. Ţinutul Aillon de-abia i-a văzut venind până în satele lui. Prea puţin citadin, prea departe, prea izolat când o dorea cu tot dinadinsul, ţinutul acesta îi respingea, în general, pe predicatorii celor două ordine tinere, atraşi, dimpotrivă, având în vedere stilul urban al predicilor practicate de ei, de orăşelele mai boeate şi mai deschise, din partea do jos.

Minoriţi sau Predicatori, absenţa acestor Fraţi în regiunea muntoasă lasă un câmp disponibil clerului secular. Mai înainte de oricine preotului care, la Montaillou cel puţin, locuieşte în sat. Cumplită prezenţă! Nu are rost, în ceea ce-1 priveşte pe Pierre Clergue, să stăruim asupra acestui aspect al lucrurilor! 31 Insă şederea în sat fusese o regulă şi pentru preotul Pierre de Spera, care-1 precedase pe omul nostru în serviciu, la sfârşitul secolului al XHI-lea (I, 223). Situaţia se va schimba (pentru moment) doar pe vremea lui Raymond Trilh, care va sluji la Montaillou după moartea lui Clergue; acest Trilh va purta titlul de vicar de Prades şi de Montaillou. Oare noul preot avea să lipsească şi să-şi lase oile în grija vicarului Trilh? Ipoteza este plauzibilă (I, 466, II, 239).

Fluctuaţiile acestea, de la preot la vicar şi viceversa, constituie regula pe valea superioară acului Ariege, la epoca studiată de mine32: majoritatea parohiilor pare să fi be~ jS* neficiat, aici, de prezenţa fizică şi „morală” a unui preot, de multe ori copleşitoai-e şi sociabilă 'XK Pe când alte sate trebuie să se mulţumească, cel puţin pentru o vreme, cu un vicar.

Reşedinţa în sat nu garantează competenţa 34. Pierre Clergue este, desigur, un om instruit, inteligent, ba chiar foarte cultivat faţă de media enoriaşilor lui. Poate că, dacă îl comparăm cu cine ştie ce cleric din Pamiers, sau mai ales cu cei câţiva valdenzi învăţaţi care bântuie prin centrul administrativ al diecezei, ar face figură de necioplit. însă totul este relativ! Omologii lui Clergue, în celelalte sate din Sabarthes, sunt, în general (dar există şi excepţii), la fel de bine înzestraţi ca şi el. Amiel de Rieux, vicar pe viaţă la Unae, şi confraţii lui din parohiile vecine, citesc şi discută, aşezaţi lingă vatră, o carte de doctrină; ca şi Pierre Clergue, îl citează pe Sfân-tul Augustin; dau dovadă de o curiozitate care nu este lipsită de erudiţie. Totuşi, unii sunt de un nivel foarte scăzut: Adhemar de Bedeilhac, preot la Bedeilhac, uită, mai târziu, pasajele din Evanghelie şi Sfânta Scriptură, pe care susţine că le-a folosit cândva, într-o discuţie împotriva unui contestatar din parohia lui (III, 53).

Cine spune preot, spune putere35, în aceeaşi măsură şi chiar mai mult decât învăţătură. Este de prisos să amintim aici cazul Clergue, topic în satul nostru. Insă, dincolo de exemplul unui individ cu personalitate puternică, stereotipul preotului autoritar este răspândit în Sabarthes şi ereticii de seamă nu se sfiesc, pentru propaganda lor, să stigmatizeze această imagine pe care o prezintă ca vrednică de repulsie (II, 367). Preoţii din această regiune fac ce vor cu enoriaşii lor, asemenea unui cioban care-şi adună oile ameninţându-le cu ciomagul, spune Pierre Authie, care adaugă (în altă parte, II, 420), desfăşurându-şi aversiunea pentru puterea de a minţi de care dispun preoţii: clericii mă fac să mă gândesc la vacile acelea îndărătnice care, după ce au fost mulse, îşi bagă picioarele în şiştarul cu lapte şi îl varsă *.

Prestigiul preoţilor şi chiar al vicarilor simpli este manifestat prin apelativele de politeţe faţă ele ei. în ţinutul cel mic, şi chiar şi la închisoare, ţăranii cei mai de vază se adresează preotului, eventual încarcerat împreună cu ei, spunându-i „Domnule”, Domine J7; Domnule preot, vom spune noi în secolul al XX-lea. Proprietatea multor preoţi asupra unei domus şi a unei exploataţii agricole deloc neglijabile, la care se adaugă încasarea unei dijme cerealiere, fac din titulaturile pompoase situaţii cu adevărat bune; ele sunt dublate de câştigurile întâmplătoare care-1 fac pe preot stăpân al grânelor.38 Preotul este cineva. Chiar şi persoaneje cele mai suspuse îi spun dumneavostră, în timp ce el tutuieşte vulgum pecus. Dialogul următor este un exemplu de folosire a lui dumneavoastră şi a lui tu:

Domnule Durând, îl întreabă Geraud de Calvignac, învăţător din Ax, pe Durând de Presbyteria, preot la Orlu, de faţă fiind şi catârgiul Pierre Vital, care a spus câteva vor be urâte despre dragostea pe bani 39, Domnule Durând, înţelegeţi, pricepeţi ce vrea să spună acest catârgiu cină zice că a te culca cu o pros tituată nu este un păcat, de vreme ce clientul plăteşte, iar femeia acceptă?

Da, am auzit foarte bine, răspunde „dom nul” Durând, care se întoarce către catârgiul cel vinovat ca să-i spună, tutuindu-1 cu serneţie şi fulgerându-1 cu privirea:

Ai vorbit cum se cuvine!

Prestigiul preotului nu este apanajul unui individ. La Montaillou şi în Sabarthes există familii producătoare de preoţi, neamuri de PŢeoţi, ai căror membri, inclusiv laicii, inclu-^iy femeile, inspiră respect şi totodată frică, fiind mai mare decât respectul. Familia, al cărei nume este potrivit din punct de vedere „clerical”, la Montaillou (şi alţii, în alte părţi), se află în această situaţie. Nu-ţi voi spune nimic, deoarece eşti din neam de preoţi: Mi-e frică, spune Emersende Marty către Gauzia Clergue 40.

Puterea dă naştere dorinţei. Femeilor le place puterea. Bărbat cultivat, puternic şi blând, primejdios şi iscusit, aspru şi îngăduitor, preotul, chiar aşa mărunţel cum era şi fără prestanţă fizică, are trecere în parohia lui. în dragoste, nu-i este greu decât să aleagă. Dar nu este el oare, profesional, şi vrăjitor11? Exemplul lui Pierre Clergue, extrem dar nicidecum atipic, este desigur edificator. însă pretutindeni, în regiunea noastră, este semnalată o focaria'1'2 a preotului, femeia capelanului '*. Principiile reformei gregoriene şi ale luptei împotriva libertinismului preoţilor nu sunt, desigur, necunoscute în Sabarthes; la Montaillou, deşi fără convingere, lumea ie ia în seamă. însă preoţii sunt încă departe de a fi câştigat partida. Se poate ca preoţii libertini să nu fi alcătuit decât minoritate în cadrul clerului din Sabarthes; însă această minoritate era foarte vizibilă şi, numeric, mare v\par De fapt, în satul nostru, şi în ţinutul nostru, preotul străluceşte prin prezenţa lui. Este vorba de un personaj puternic, sclipitor, neobişnuit, cu totul deosebit de venerabilii pastori pe care vor încerca să-i impună seminariile clasice şi Contra-Reforma; foarte deosebit, de asemenea, şi de micii slujbaşi ai cultului cu care regimul concordatar îi va obişnui pe francezi; deosebiţi şi de şoriceii pe care-i va ronţăi mâncătorul de preoţi din secolul al XlX-lea. Preotul din Montaillou este un mediator influent/i5. Dacă are fantezia să încline1, mai mult sau mai puţin, către catarism, vom vedea maioritatea satului, cu toate zăgazurile rupte, atrasă la rândul ei către „greşelile” ereticilor. In general, şi lăsând la o parte orice aspect individual, rectorii noştri, capelani4C şi vicari

Iai parohiilor din Sabarthes, sunt întruparea unei Biserici militante care, în înfăţişarea ei locală, rămâne încă foarte aproape de modelele anterioare ordinelor de călugări cerşetori, şi chiar de modelele pregregoriene 'l7.

În jurul preotului, figură centrală, se organizează, ca o constelaţie inferioară sau superioară, apropiată sau depărtată, grupurile facultative de auxiliari şi ierarhia obligatorie a clerului înalt. în Sabarthes, în cine ştie ce parohie ţărănească, însă evoluată, unul sau doi clerici (ţărani care au dobândit rangurile mărunte, şi care ştiu chiar şi ceva latină) joacă (printre altele) rolurile pe care, peste două veacuri – însă la o vârstă mai fragedă! – le vor avea copiii care ajută la oficierea slujbei. (Se ştie că rolul deţinut de aceşti copii, necunoscut oamenilor din Sabarthes, va fi, dimpotrivă, tot mai mare, începând cu epoca Renaşterii). Clerici adulţi, de tipul acesta, se întâlnesc prin 1300-1320, la Ornolac precum şi la Goulier48, în apropiere de Vicdessos, într-o regiune pe care o îmbogăţesc minele de fier. în satul Lordat, pe valea riulul Ariege, se întâlnesc muncitori de fabrică (echivalenţi aproximativi ai epitropilor noştri) – ei impun dări consătenilor (care uneori murmură), ca să poată cumpăra un potir foarte scump 49. La Montail-lou, parohie prea mică sau prea puţin cucernică, aceste grupuri de clerici şi de muncitori sunt inexistente; sau (cu siguranţă) neînsemnate. Unicul acolit al preotului este şcolarul, un tânăr elev, bun pentru tot soiul de treburi, şi care poate că ia de la „mentorul” său câteva scurte lecţii de latină (?). în stricta exercitare a funcţiilor sale, Pierre Clergue cunoaşte, în ceea ce aceasta are esenţial, solitudinea puterii.

Să trecem acum la treapta superioară – episcopală, chiar papală: la nivel de dieceză, niai întâi, preotul din Montaillou participă, din când în când, la un sinod50 care se ţine la I^amiers. Pentru Pierre Clergue este vin prilej -„Sâvşi revadă vechile cunoştinţe şi să facă, un turneu” general„ pe la fostele lui iubite, emigrate prin alte părţi. Circumstanţele „diecezane” scot în evidenţă caracterul oricum foarte apăsător al puterilor episcopului appamean: sunt simţite ca atare chiar la Montaillou. Pentru cel mai mărunt lucru, cel puţin în perioadele de criză, oamenii din satul nostru se duc la Pamiers: înlăcrimaţi, ei răspund unei convocări a prelatului; sau, pur şi simplu, vin să se arunce la picioarele acestuia, sau ca să fie închişi în temniţă.

La un nivel şi mai ridicat, papa nu le este necunoscut ţăranilor noştri. Locuitorii din Ar~ ques, sat foarte rural din actualul departament Aude, se duc în corpove la birocraţia papală: acolo obţin, de la cine trebuie, iertarea păcatelor lor de eretici. La Montaillou, o ţărancă, aşa cum este Guillemette Argelliers, născută Caravesse, ştie foarte bine, în stilul ei naiv, cine este şi ce face suveranul Pontif: preoţii află ceea ce spun ei de la papa, din care Dumnezeu a făcut reprezentantul său pe pământ (III, 95). Calambururile ieftine ale lui Beli-baste, relative la papa care pipăie 5l (care pipăie banii altora) stârnesc un râs irezistibil printre ciobanii care-1 ascultă, deloc neştiutori în această privinţă, şi care sunt originari din satul nostru.

Însă papa este departe. Episcopul este şi el departe: nu prea este văzut în munţii noştri; chiar dacă oile păstorite de el nu şovăie, cu frica în inimă, să se ducă până la Pamiers. In aceste condiţii, în absenţa unei reţele locale de Fraţi predicatori şi minoriţi, preotul locului este acela care se îngrijeşte de formaţia religioasă a ţăranilor. Aceasta se poate face datorită cuvântului rostit din amvon; datorită de asemenea învăţăturii marilor adevăruri ale Bisericii, date copiilor şi chiar şi adolescenţilor. In privinţa aceasta, recomandările teoretice ale conciliilor occitane sunt riguroase: preoţii trebuie să explice doctrina, duminicile şi în zilele de sărbătoare, în faţa credincioşilor >2,. spune eoneiiiul de ia Albi, din 1254; şi. adaugă; de la vârsia de şapte ani, să fie aduşi copiii la biserică, pentru a fi instruiţi în credinţa catolică şi a Învăţa PATER şi AVE MĂRIA (tm).