Emanuel Le Roy Ladurie

La Montaillou şi în Sabarthes, doctrina albi-genză se situează aşa cum se cuvine, pe linia extrema a unei anumite devalorizări a lumii, socotită rea, josnică, urâtă. Dintr-un astfel de punct de vedere şi oricare ar fi fundalele doc-trinale care se deosebesc (mai cu seamă în privinţa întrupării), nu există opoziţie absolută între aceste atitudini negative şi acelea, aproape la fel de radicale, afişate, în ciuda lumii, de unii extremişti care nu sunt totuşi deloc „catari” şi care rămân „creştini”, în sensul strict denominativ al acestui termen. De la unele la altele, există, dupăpărerea mea, mai curând exacerbare decât contradicţie. Ţăranii noştri montalionezi sunt influenţaţi, cu preotul în frunte, de către Oamenii cei buni: ei susţin, când sunt în toane albigenze, existenţa lui Dumnezeu, creatorul duhurilor bune; şi existenţa diavolului, creatorul lumii acesteia şi a cărnii păcătoase şi perisabile, lată de ce, în această optică, Isus Cristos nu a putut, în principiu, fi dotat cu o carne terestră: potrivit unei astfel de ipoteze, într-adevăr, Isus, prin însuşi faptul încarnării, ar fi fost automat satanizat.

Ciobanii din Montaillou discută cu mare plăcere despre teologie, tot aşa cum, în „Sud”, în secolele XIX şi XX, ţăranii vor vorbi, cu mare uşurinţă, despre politică. în orice caz, Păstorii cu simpatii catare ezită uneori (fără să-şi dea prea bine seama) asupra unor puncte de doctrină; de pildă, asupra chestiunii coexi281 sLentei veşnice a lui Satana cu Dumnezeu (aşa rum'ar dori „dualiştii” supranumiţi „radicali1”,; i căror influenţă devenise atât de puternică în Languedoc); sau, poziţie mai apropiată de,. adevăratul„ creştinism, dacă Dumnezeu 1-a creat el însuşi pe diavol care, la rândul lui, se face autorul răului şi al lumii: ar fi vorba atunci de un dualism temperat. In spusele celor doi fraţi Maury, şi în cele ale consătenilor lor, se găseşte câte un. citat care ar putea merge fie într-un sens, fie în altul. Având în vedere imposibilitatea în care mă găsesc de a convoca un consiliu al montalionezilor din anii 1300, care să hotărască „adevăratul” sens al doctrinei pe care o interpretaseră sau primiseră de la fraţii Authie, mă voi abţine de la comentarii mai ample în privinţa aceasta; sl. Pe deasupra, trebuie oare să aşteptăm din partea ţăranilor acea rigoare doctrinală exemplară pe care avem dreptul s-o aşteptăm de la teologul de profesie?

Catarismul din Montaillou este, de asemenea, şi mai înainte de toate, povestirea mitică a unei istorii. Oamenii şi-o spun, întruna, îmbogăţită cu variante, în serile lungi de taifas. La început: căderea din rai. Odinioară, diavolul a izbutit să seducă o parte din duhurile care-1 înconjurau pe Dumnezeu cel bun în paradis: aceste duhuri au căzut clin cer; pe pământ, au fost închise de seducătorul lor în nişte tunici de pământ sau în trupuri de carne, modelate în lutul uitării (III, 132). Ieşind tot timpul din trupurile moarte, aceste suflete căzute aleargă, mereu, ca nişte smintite, din tunică în tunică; un suflet oarecare se poate astfel încarna, rând pe rând, în animale şi în oameni; până ce ajunge, spune Pierre Maury, într-un corp în care este m'mtuit, deoarece atunci, fiind în cele din urmă, consolat, sufletul este pus pe calea dreptăţii şi a adevărului. Atunci, la ieşirea din această ultimă tunică (= la moartea acestui corp), sufletul despre care este vorba se întoarce în cer. Insă până la consolare, sufletele sunt osândite să rătăcească din tunim în tunică (III, 220). Metempsihoză este aşadar în centrul catarLsrnului (în general) şi al miturilor montaiioneze (in special); ea reprezintă pentru sufletele căzute şi îndurerate, în timpul lungii lor şederi pe pământ, echivalentul purgatoriului din credinţa catolică^.

Se conturează deci un ciclu mitic al sufletelor: cădere iniţială; lungă şi neplăcută fază de metempsihoză în lumea aceasta; şi, în sfârşit, re urcare la cer, după consolarea urmată de ultimul deces. Se merge de la mit la rit, prin etapă logică, unul justificându-1 pe, celălalt. Oamenii din Montaillou, într-adevăr, practică erezia ca rit, sub o formă simplificată: s-a renunţat la accesoriu, dar numai pentru a păstra mai bine esenţialul şi a sublinia cu mai multă forţă gesturile capitale. Mă gân-desc mai întâi la consolamenium, ceremonia ceremoniilor: pentru simplii „credincioşi” din satul nostru, ea reprezintă ereticarea propriu-zisă; le este conferită numai în saz de boală mortală, doar cu puţin înainte de a-şi termina viaţa pe acest pământ. Consolamentum, pe valea superioară a râului Ariege, în anii 1300, şi mai cu seamă la Montaillou, este încununat de endura; endura este sinucidere prin înfometare; cel puţin de fapt, dacă nu şi în principiu; ea constituie încercarea supremă, pe care şi-o impune el însuşi, la îndemnul celor apropiaţi şi al Oamenilor celor buni, credinciosul ereticat sau consolat. Această ultimă încercare, adesea ucigătoare (necunoscută sau nu prea cunoscută odinioară, în secolul al XlII-lea, în Languedoc) exprimă refuzul radical al lumii trupeşti; este, se pare, caracteristică pentru catarismul fraţilor Authie, care va deveni, după 1300, moneda curentă a religiei montalioneze.

Consolamentum şi endura sunt soluţii ultime. La nivelul unei practici mai cotidiene, se lnregistrează, la Montaillou ca şi în altă par283 te, existenţa aşa-nurnitului rneliorarnentum. – este vorba de o binecuvintace pe care o dau oamenii cei buni acelor credincioşi care ii „adoră pe ei. Cel ce intră în jocul adoraţie-binecuvântare este pe deplin vrednic de titlul de credincios; ceea ce implică, de asemenea, în caz de primejdie de moarte, meritul de a primi consolamentwn. La nicliorcnnenlum se adaugă obiceiul sărutului păcii, precum şi acela al binecuvântării plinii, făcută de un parjait cu prilejul vreunei mese la care mă-nâncă împreună cu credincioşii. între aceştia şi Dumnezeu se interpune acest pârţâit, aproape permanent, ca mediator privilegiat. Cuvintele lui sunt ca un drog, de care femeile nu se mai pot lipsi, nici măcar atunci când vor să fie catolice foarte bune (I, 238). Oricum, eterodocşii simpli nu au acces la rugăciunea personală: nu au nici măcar dreptul de a spune Pater Noster cu însufleţire. Chiar dacă, ceea ce este adesea cazul, cunosc cuvintele. Pater Noster nu poate fi folosit, în principiu, decât de Oamenii cei buni sau creştinii cei buni; precum şi de credincioşii care, cu puţin înainte de moartea lor plauzibilă, au fost purificaţi şi ereticaţi prin consolamentwn: la rândul lor, au devenit deci creştini din cei buni. în general, şi oricare ar putea fi interpretările divergente ale celor mai buni specialişti despre punctele fundamentale ale doctrinei de odinioară33, mi se pare sigur că, la Montaillou, catarismul este trăit de către cei care l-au adoptat, ca o variantă extremă şi eroică a creştinismului, nu ca o religie necreştină. Ca să încheiem, catarismul de la Montaillou, în optica băştinaşilor, este pur şi simplu adevăratul creştinism, spre deosebire de pseudocatolicismul fariseilor, cum îi numeşte Guillaume Belot (I, 473). Faptul că, din punct de vedere al doctrinei, băştinaşii greşesc în această privinţă, nu-i împiedică să fie adân° convinşi de o astfel de echivalenţă. Iar pen284 ji-u cel ce se ocupă de istoria satului, tocmai această convingere interesează în primul rând a*.

Deşi este obsedat de problemele cerului, Mon-taillou rămâne totuşi cu picioarele pe pământ: sacrul, în cazul de fată, este expresia deghizată a socialului; şi cu atât mai expresivă. cu cât se vrea în mod deschis diferită de acest conţinut latent. Oamenii cei buni, în Sabar-thes, nu sunt numai nişte fiinţe neprihănite, însărcinate cu mântuirea sufletelor ţăranilor care, datorită lor, ajung în paradis. Pierre Authie, Prades Tavernier şi tutti quanti nu sunt nişte nevinovaţi de treabă, nişte pierroţi lunatici ai principiului binelui, care ar putea fi comparaţi cu prinţul Mâşkin, din Idiotul lui Dostoievski. în realitate, „creştinii cei buni”, ale căror virtuţi sunt slăvite neobosit de ţăranii din Montaillou, îndeplinesc şi o funcţie socială, subordonată integrării elementelor contradictorii printre oamenii pe care-i înrâuresc. Aceste cucernice personaje lucrează într-o societate subadministrată, segmentară, unde riscurile de fărâmiţare, domus contra domus, clan contra clan, nu sunt neglijabile. Fraţii Authie beneficiază de reţelele lor de prieteni şi de apropiaţi, precum şi de genealogia lor prestigioasă, eretică şi burgheză în acelaşi timp, chiar aproape nobiliară. în tovărăşia omologilor lor de origine mai puţin bună, ca Belibaste şi Prades Tavernier, sfinţii munţilor exercită un rol de încadrare în slujba respectării valorilor sociale; ei domolesc violenţa, fără să recurgă la contraviolenţa represivă. Ascultă jurămintele. Respectă cu ostentaţie, aproape exhibiţionist, câmpul însămânţat, podgoriile şi femeia altuia, făcând astfel omagiul dreptului la proprietatea rurală; acest drept, în practică, nu este chiar atât de subdezvoltat, im vremea aceea, cum pretind analizele tradiţionale, făcute pe baza istoriei dreptului:'5. Monografiile întocmite de Ernest Gellner pen285 tru alte societăţi munteneşti, din ţinuturile mediteraneene, sunt pertinente, din acest punct de vedere, pentru subiectul nostru. în regiunea Montaillou ne aflăm, într-adevăr, în prezenţa unor ţărani care se vor, în mod ho-tărât, creştini (ce altceva ar putea fi?); însă, pentru ei, creştinismul sau „creştinismul cel bun”, cum spun ei, exacerbat până la erezie, este în mai mare măsură o chestiune de identificare şi de adeziune formală (în vederea mântuirii), decât de practică adâncită, care ar putea modela comportarea cucernică a omului, în fiecare clipă a vieţii lui pământeşti. Pe de o parte, băştinaşii din Montaillou recunosc necesitatea lumii de dincolo, a doctrinei şi a eticii creştine, împinse până la paradoxul ereziei albigenze, deoarece această recunoaştere este sinceră, chiar impresionantă. însă ea vine, dacă îndrăznesc să spun aşa, din vârful buzelor, mai curând decât din adâncul inimii, al unei inimi care ar fi angajată, să zice. m, în manifestările zilnice ale devoţiunii. Un alt handicap: aceşti ţărani, în marea lor majoritate, sunt analfabeţi. Cartea, sfântă prin definiţie (nu există nici un manuscris nereligios care să circule în Sabarthes), este pentru ei un obiect sacru, pe care o pun pe creştetul muribundului în timp ce acesta primeşte con-solamentum; sau pe care jură. însă „obiectul” acesta nu poate fi pentru ei un instrument de lectură şi de meditaţie personală. Lasă aşadar pe seama vreunui sfânt personaj, mai învăţat, grija de a descifra, pentru ei, conţinutul acestor cărţi. De aceea, purtarea şi morala mon-talionezilor sunt, aşa cum am văzut şi cum o vom mai vedea, laxiste. Ei revendică dreptul la cutumă şi la libertatea muntenească. Moravurile lor sexuale, fără a fi depravate sau neruşinate, sunt mult mai decontractate decât o admite, teoretic, învăţătura strict creştină. Preoţii lor irăiesc în concubinaj. în Sabarthes, exigenţele moralei creştine sunt foarte respec-late, însă oamenii îşi rezervă dreptul de a s'î abate de la ele, până la rânduiala cea de pe urmă, care va preceda aşezarea în sicriu. De fapt, toţi aceşti oameni vor să fie neprihăniţi, dar nu deocamdată 36. De unde, acea scornire oenială, consolamentum; el permite indivizilor să ducă o viaţă, nu dezordonată, desigur, însă o viaţă liberă, codificată de cutumă în mai mare măsură decât de etică. Datorită lui, oamenii îşi pot permite să aştepte, fără prea multă îngrijorare, marea spălare a păcatelor, la care se va proceda prin ereticare, în ajunul călătoriei pentru veşnicie. De unde şi „iscusita” plăsmuire a personajului „Omul cel bun” *: este curat, nu minte, nu mănâncă nici carne, nici brânză, nu se culcă cu femei, nu ia aurul sau argintul nimănui, după cum spun zeci de texte. Va fi deci de ajuns dacă ţăranul mijlociu îi cinsteşte pe Oamenii cei buni, sub formele prevăzute şi să dovedească în acest fel, faţă de „creştinismul cel bun” (alias erezie), o apropiere hotărâtă: aşa vor fi puse jaloanele care vor duce în cele din urmă la consolamentum de pe patul de moarte, însărcinat să deschidă larg celui interesat poarta paradisului. Am putea fi ispitiţi să spunem că Montaillou a găsit soluţia la problema clasică: cum să câştigi un loc în paradis fără să te oboseşti. Insă alegerea făcută, în acest sens, de satul cu cruci galbene, a adus după ea represiuni inchizitoriale atât de grele, asumate cu atâta curaj de către victime, încât ar fi indecent să prezentăm chestiunea în termeni u-moristici.

Oricum, cu cât ţinutul este mai puţin sănătos, pur, moral, cu atât nevoia de sfinţi adevăraţi este mai mare; dar nu din aceia de pe vitralii; ci sfinţi vii, în carne şi în oase; şi care să fie cât mai apropiaţi, în realitate (Pier-re Authie) sau aparenţă (Guillaume BSlibaste), de idealul trăit al sfinţeniei. Una o îndreaptă într-adevăr pe cealaltă. Cucernicia vieţii unui „Bonhomme” (N.t).

număr foarte mic compensează îngăduinţa obişnuită, însă oarecum păcătoasă, a masei. Sunt de ajuns doi-trei drepţi pentru a salva în extremis membrii unei comunităţi, care altfel ar sfârşi semi-blestemaţi, meniţi, după deces, unei prea puţin glorioase meternpsihoze în trupurile animalelor din lumea aceasta infernală. Este de prisos deci, pentru credinciosul de rând, să ducă el însuşi o viaţă exemplară; este prea destul că eşti sfânt prin procură! Este prea destul că ai la îndemână un sfânt bun, un bun parfait, un Authie, un Ta-vernier, un Belibaste: îi faci daruri din belşug, iar el, în schimb, îşi va copleşi credincioşii cu rugăciuni de intermediere, pentru izbăvire şi chiar pentru rodnicia agricolă; ba chiar şi pentru sfaturi înţelepte privind viaţa de toate zilele: alegerea nopţilor cu lună plină pentru căsătorii, alegerea soţului etc.37 Deoarece Omul cel bun este. şi un soi de judecător de pace (vezi cazul fraţilor Auhie, cel al lui Belibaste); el este animatorul unei mici societăţi secrete, în sat; face bucuria locală a celor ce se dau în vânt după fiorul clandestinităţii. Oamenii îşi vor putea păstra deci vechiul, fermecătorul şi laxistul lor mod de viaţă sabar-thezian. Vor putea, de asemenea, atu suplimentar, să-i refuze Bisericii oficiale dijmele de tot felul, care riscă să golească buzunarele, cuferele şi stânele locuitorilor. Sfântul local, în carne şi în oase, poate face totul, în schimbul câtorva daruri, mai puţin costisitoare decât dijmele. Calculul economic apare, deci, acolo unde îl aştepţi cel mai puţin.

Sfinţii, Oamenii cei buni, parfaits sau buni creştini, murabiţi ai Pirineilor noştri din ţinutul Ariege, sunt (ca să reluăm expresia lui Ernest Gellner) seniorii spirituali de la frontieră. Ei asigură legătura favorabilă între micul ţinut, păstrător al cutumelor familiare, care nu sunt anomice, dar nici cu totul creştine, şi marele Dumnezeu al „creştinismului celui bun”, cu care vor trebui să se târguiască într-o zi, pentru a obţine mântuirea. Situat] a limită, vameş al lumii celeilalte, Omul cel bun este un „prieten al lui Dumnezeu” (III, 356), un membru al clientelei speciale şi al reţelei de prieteni ai Fiinţei supreme. El face să coexiste paj ticularismul segmentar al cantonului şi universalismul, cu atât mai pur şi mai riguros, al religiei revelate. Totul, fără prea mare bătaie de cap. Cel puţin, atâta vreme cât Inchiziţia nu se amestecă.

NOTE

Este de la sine înţeles că atât catolicii, cât şi albigenzii locali (II, 405, şi infra, p. 610) cred în gene ral în sfârşitul lumii, însă într-un viitor nedeterminat.

Apoc, XXI-4.

II, 63. Această fantasmă belibastiană corespundea, pe departe, unor intrigi conduse în mod concret de Bernard Delieieux în 1304, pe lângă fiul regelui din Majorca (Molinier, L'Inquisition dans le Midi de la France, p. 144). V. de asemenea un text al lui Pierre Maury (III, 237) despre Belibaste: acesta anunţa ve nirea, scumpă tuturor sufletelor millenariste, aşa cum bine se ştie, a unui nou împărat, Frederic, menit să înalţe Biserica albigenză şi să-i asuprească pe preoţii catolici. Pierre Maury, mai credul în alte cazuri (III, 234), rămânea oarecum sceptic auzind aceste afirmaţii proferate de Belibaste.

Supra, cap. XVIII.

Cu toate acestea, un cioban din Monţaillou, însă emigrat, aşa cum este Pierre Maury, se impregnează, sub influenţa predicilor lui Bălibaste, cu concepte antisemite: toţi evreii se vor duce în iad după Jude cata de apoi (II, 513-514). Despre evrei, ea strigoi, v. infra, cap. XXVII.

Nelli, Erotique, p. 245, citându-1 pe Montanhagol, XX, 6, 8.

I, 167. In 1335, un „deviant” va mai fi încă ur mărit la Ax-les-Thermes, întrucât a spus că lumea este veşnică şi că nu există nici răsplată, nici peaeapsă după moarte (A. Garrigou, Etudes historiques., 1846, p. 250).

Ş. I, 151. (Fr. ii n'y a d'autre sikcle que le nâtre). „s>iecle” înseamnă aici „lume”. Acest cuvânt (saecu289 lum) poate avea şi un sens mixt, jumătate „mundan”, jumătate temporal (III, 70). S. Supru ii I, J 51-153.

I. 160 (Orient); I, 177 sq. (millenarism profetic de origine septentrională).

Despre problema implantării ordinelor de că lugări cerşetori în zona de jos a comitatului Foix, v.

excelentul articol scris de Annie Cazenave, „Les ordres mendiants dans l'Aude et l'Ariege”, Cahiers de Fanjeaux, no 8, 1973, p. 147: în epoca ce ne intere sează pe noi, minoriţii şi predicatorii sini, instalaţi ia Pamiers din 1269; insă nu pot fi nicidecum întâlniţi, ca grupuri mănăstireşti, în Sabarthes, la sud de pasul Labarre.

Vi. Tot astfel, Raymond de Laburat, ţăran din Quie, doreşte să fie răzbunată moartea lui Cristos: dar, spre deosebire de Ciobănaşi care, în Bazinul parizian şi acvitan îşi fac un argument din această dorinţă pentru a-i persecuta pe evrei, Raymond nu doreşte decât să fie trimişi în cruciadă, pentru a împlini această răzbunare, membrii înaltului cler regional (II, 323). Susnumitul Raymond ignoră cu desâ-vârşire cine sunt evreii. Evreii sunt oare oameni? (!) îl întreabă el pe preot. Face, de asemenea – alt semn de ignoranţă – confuzia, clasică în mediul lui ţărănesc, între Cristos în special (pe care adesea îl numeşte „Dumnezeu”), şi Dumnezeu în general (II, 319).

I, 378.

Despre aceste probleme, v. în general Cohn, 1961; Rapp, p. 158: despre credinţele în viaţa veş nică, v. şi Kantorowicz, The King's ţâro bodies., p. 273.

Este vorba de aceeaşi confuzie, atât de frecventă în Sabarthes, între Dumnezeu în general. şi Cristos în special, căruia ţăranii nu-i dau decât numele glo bal de „Dumnezeu”.

II, 126. Avem de a face, probabil, eu urmele (diabolizate de acuzat, sau de denunţătorul lui?) unei tehnici accesorii de magie, folosită pentru dresarea animalelor mascule cu care se lucra pământul.

II, 122. Pentru ansamblul datelor privitoare la Raymond de l'Aire, din Tignac, v. II, 121, 122, 32S, 129, 130 şi 132.

Sufletul cărnii se ajlă în sânge (Leviticul, 17- 11; aceeaşi idee despre „sufletul sangvin”, se întâlneşte pe vremea lui Tertulian şi a lui Origena: Spanneut, 1957, pp. 181-182; Origena, Entretien avec Heraclite, de la 9-20 la 12-14, ed. J. Scherer, Paris, 1960, pp. 77-82); suflet perisabil, chiar sangvin, po trivit ereziilor din Languedoc, secolele X-XIII (Alain de Lille, Contra haereticos, I, 27, în Migne, Patrologie latine, t. 210, col. 328; D'Achery, Spicilegium., Pa ris, 1666, voi. 7, p. 341).

V, referinţele date de J. Duvernoy, în I, 260.

nota 99.

Este semnalat rolul analog al Islamului, a cărui prezenţă nu prea îndepărtată, în Catalonia sau în ţinutul valencian, contribuie la subminarea dogmei catolice, în spiritul celor de Ia munte: v. III, 60 (cu vintele unui ţăran din Rabat, valea superioară a râului Aricge).

I. 283. Insă ciobanul Jean Maury (II, 461, 482) crede că Dumnezeu este acela care face plantele să înflorească şi să rodească: este o altă tendinţă, care înclină către dualismul temperat.

II r, 3-46-347; şi II, 168. Şi mai nuanţată este opinia h) i Arnaud Cogul, crescător ele vaci şi de oi; ol recunoaşte. în principiu, rolul creator ţi animator al lui Dumnezeu în ceea ce priveşte lumea vizibilă: dar refuză să creadă că Dumnezeu a făcut lupii şi alte animale dăunătoare şi diavoleşti, care-i mămncă vacile şi oile (I, 378).

II, 94 (două texte). Se va observa că Aude Faure foloseşte, cel puţin din când în când, cuvântul vCristos„ sau „Isus-Cristos„ şi nu doar „Dumnezeu„, sau „Domnul” în peneral. Este un indiciu, aşa cum am arătat uneori în această carte, al unei oarecare cul turi creştine, mai caracteristică pentru elita sătească decât pentru ţărănimea de rând.

II, 101. Se va nota, în legătură cu obsesia ma culării, că avem de a face, aici, cu un loc comun al unei anumite sensibilităţi a epocii, socotită în pers pectiva duratei lungi (v. De Miscria a lui Innocenţiu III, Studiat de Chr. Martineanu, Le Thime de la mort,. partea T, cap. IV).

25. II, 83 şi II. 85 (două texte de dialog cu soţul).

25. II, m; II, 86 (două texte).

27. II, 88 şi passim, în mărturia depusă de Aude Faure\par 28. Despre „imensa poftă de divin”, v. L. Febvre, Au coeur religieux., p. 37: v. de asemenea Rapp.

t>. 162. Lucien Febvre (Rabelais), precum şi unii medievişti eminenţi ca Mollat CC. D. U. 1962. fâşc. T. pp.

10. 3? 37; şi 1965. fâşc. I. dd. 80-81) şi Perrov (C D. U. I, p. 25)- cred că. problema necredinţei” în Evul Mediu şi în secolul al XVI-lea trebuie Dusăsau rr>., ii curând trebuie să nu fie pusă. în funcţie de mentalitatea fundamental religioasă, sunranaturaiâstă, Tiaeică şi credulă a celor mai mulţi dintre oameni.

Uieien Febvre spune (Rabelais., ed. 1968, p. 407) că abia_ începând cu 1641/când Cyrano de Bereerac de clară: despre un om nu trebuin să crezi ăecât ce este Ţa este posibil să dobândeşti sensul imposibi deci al raţionalului, prin urmare, al necredinj>i. Din păcate, acest text al Iui Montaigne, Essais („t capitolul despre Vrăjitoare, cartea III. cap. XI: 291 p. 147, ediţia Flammaricn, 1946). însă Moniaigne este atâi do puţin citat (doar de două ori, pentru nişte fleacuri) în marea carte a lui L. Febvre despre Ra-belais. Adevărul este că, dacă l-ar fi folosit din plin pe Montaigne, admirabilul istoric care r. fost L. Febvre ar fi ajuns poate să-şi reechilibreze acel seco! al XVî-lea, pe care cartea sa despre Rabelais 1-a tras, hotărât, prea tare către iraţionalism. împotriva celor care ored că oamenii simpli şi prea puţin sofisticaţi de sub Vechiul Regim intelectual, începând, bineînţeles, cu ţăranii, erau incapabili de „necredinţă”, voi aminti cuvintele perspicace. în ciuda nedreptului dispreţ care le colorează, pe care le-a proferat Benigne Bossuet, mai judicios în această privinţă decât Lueien Febvre, în legătură cu scepticismul asupra euharistiei: Dumnezeu face lucruri înalte, de neînţeles (misterul transsubstanţializăriî euharistice, de pildă), însă nu este ceva mai presus de el; iar lumea refuză şi rezistă faţă de o atât de înaltă revelaţie, întrucât aşa este firea omului animal (B. Bossuet, Le Jeudi saint, mâditation sur VEvangile, ed. 10-18, Paris, 1963, p. 149). Greşeala lui Lucien Febvre a fost fără îndoială, în acest domeniu, aceea de a fi fost necredincios propriilor sale metode, şi de a fi judecat necredinţa epocii medievale şi a Renaşterii după structurile necredinţei franceze din epoca Luminilor, raţionalistă şi contemporană.

Am indicat, în mai multe rânduri, datele (foarte cunoscute) despre reintroducerea eatarismului în Sabarthes, eu deosebire la Montaillou, de către fraţii Authie1. înoepând cu 1300. Cu toate acestea, diverse texte (mai ales I. 357; şi I, 219: propagandă eretică la Montaillou încă din 1294) subliniază că erezia, de fapt. nu încetase să bântuie în regiune, în timpul secolului al XlII-Iea şi după aceea.

III, 209. V. şi II, 420; III, 185: III, 136 (P. Maury la liturghia de la Arques) şi III, 360-361. Mulţi locuitori din Montaillou şi din Sabarthes au şi ei obiceiul să joace, religios şi politic, pe ambele repistre: sau, cum spune ţăranul A. Laufre, din Tienac.