Emanuel Le Roy Ladurie

Paradis terestru” după trei zile de la moarte: II, 463. 481. 511, 512; cf. şi T, 133, nota 61; scepti cism în privinţa infernului: I. 303 (G. Lizier); ^ privinţa purgatoriului (G. Austatz. I, 208); loc de odihnă (Mengarde Buscailh: I, 499); Ioan XXH:

Verlaque, op. cit., A. Jeanroy şi A. Vignaud, ediţia volumului Voijage au imrgatoire de saint Patrice, Toulousc, 1903, pp. 46-4Si (Bibliotheque meridionale, voi. VIII): text din 1397-1398) (itinerarul aleşilor: tnoarte-purgatoriu odihnă sau paradis terestru, paradis ceresc). V. ţi Hertz, ed. 1970, capitolul consacrat reprezentării „primitive” a morţii.

Guillemette Benet, din Ornolae (I, 264); şi P.

Maury (supra, la textul citat, supra, p. 604, după de finiţia „corporală” dată de el sufletului). In general, pluralitatea şi diversitatea opiniilor despre lumea cealaltă (catolice romane, eretice, folclorice, materia liste şi altele), în ceea ce priveşte soarta sufletului după moarte, se opune cvasiunanimităţii conceptelor terestre, centrate pe rolul esenţial jucat de domus.

Coustaussa, în actualul Aude.

V. în legătură cu aceasta lucrarea foarte im portantă pe care o pregăteşte D-na A. Cazenave.

Speranţa într-un loc mai bun după moarte, nu trită de ţărani ca Guillaume Benet: I, 203, 321. Toată religia de la Montaillou, salutistă, este bazată, în ge neral, pe perspectiva, de la sine înţeleasă, unui pa radis posibil; v. şi I, 202 (Guillaume Austatz).

Această ciudată ipoteză „cu mai multe cicluri” este evocată în trecere de către Jacques Fournier, într-o întrebare pusă lui Pierre Maury care, răspunzând, îşi declară pur şi simplu ignoranţa (III, 245).

II, 33-34, 199, 407; II, 489-490; III, 130, 219 şi passirn.

Mitul catar al căderii originare este menţionat, nu fără amănunte, în Liber antiheresis, scris la sfârşitul secolului al XH-lea (text editat de C. Thouzellier, 1960, p 206).

Metempsihoză „familială”, potrivit căreia sufle tul unui copil rrort se regăseşte în trupul copilului următor pe care 51 va naşte mama lui, se leagă, evi dent, de ideologia casei (I, 203, 205).

II, 411 (P. Authie) şi passim.

Voltaire, Femmes soyez soumises c ros maris, în Melanges philosophiques, voi. 4, 1773, p. 148 (ediţia Neufchâtel).

CASA

Şl LUMEA CEALALTĂ

Ce îl face pe Cutare să alerge? era, cu mult în urmă, titlul aproximativ al unei cărţi sau al unui film de succes, astăzi uitat cu totul. Ce îl face să meargă, să alerge, să vibreze pe omul din Montaillou, pe la 1290-1325? Care sunt motivaţiile fundamentale, centrii de interes care, dincolo de pulsiunile biologice de bază (alimentaţie, sex), dau un sens existenţei acestui om? într-un cuvânt, care sunt datele esenţiale ale vieţii, sau reprezentările mentale that make him tick, care-1 fac pe montalionez să facă tic-tac, cum spun în stil pitoresc anglo-saxonii? Mi-am pus foarte adesea întrebări de tipul acesta, în general, în legătură cu ţăranii francezi din Vechiul Regim. Este imposibil, bineînţeles, să se găsească un răspuns pertinent şi valabil la scara unei naţiuni. însă, la nivelul unei mici comunităţi, aşa cum este Montaillou pe la 1310, formularea problemei şi căutarea unei soluţii devin logice.

Documentele noastre ne-au permis să străpungem pojghiţa de deasupra a relaţiilor feudale şi senioriale; această pojghiţă proaspătă şi hrănitoare cu care s-au mulţumit atâta vreme, ca urmare a limitării textelor, şi pentru cea mai mare parte a unei erudiţii de bună calitate, istoricii ţărănimii din vremurile cele mai vechi. Dincolo de comunitatea de locuitori şi de organizaţia municipală de drept sau de fapt care, oricum, la Montaillou, nu are o importanţă majoră; dincolo de minuscula „elită” sătească, am ajuns până la unitatea de bază, ţărănească şi populară, pe care textele ne-au semnalat-o ca fiind esenţială: domus sau ostal pe care le are fiecare. Casa este clădire şi totodată familie; ea este principiul unificării bunurilor şi oamenilor l; ea contează în primul rând, pentru nişte ţărani care nu sunt încă obsedaţi, aşa cum vor fi omologii lor din epoca contemporană, de problema pământului. Am întâlnit, în trecere, „steaua” şi „norocul” casei (dornus). Realitate astrală! Caută s-o păstreze moştenitorii care, în acest scop, taie unghii şi păr de la cadavrul capului de familie. Identitatea fizică şi de familie a fostului stăpân al casei va fi transmisă în felul acesta moştenitorilor ce vor apărea după el în ostal. Acest cap de familie, în activitatea din timpul vieţii, a fost examinat când i-a venit rân-dul: rareori femeie, în general bărbat şi tată, el are grijă de soarta unui „grup domestic” bazat pe un cuplu nucleal încanjurat de copii. Cuplul este, pe deasupra, înconjurat, de multe ori, de câteva elemente risipitoare (servitor, slujnică, fraţi şi surori celibatari, bunică văduvă şi, uneori, un cuplu de ascendenţi). Aceste elemente ţin de tipul familiei lărgite, fără s-o întemeieze totuşi pe deplin, decât ou unele excepţii. Domus este ameninţată, la fiecare generaţie, de smulgerile de dote, compensate, în principiu, de dota adusă de fata care se mărită cu fiul moştenitor. Dacă acest fiu există.

Dispunerea materială şi fundamentală a acestei domus ca centru de locuit şi de exploatare agricolă ne-a reţinut un moment; am străbătut-o, ca nişte proprietari, de la bucătărie sau foganha, „casă în casă”, inima şi focul dintr-un ostal, până la odăile de culcare; şi până la grajduri şi stâne; acestea sunt folosite, iarna şi ln vremuri de epidemie, ca odăi de dormit, uneori, pentru oameni.

Cu toate acestea, noi ne-am întors, de preferinţă, la „încărcătura umană” sau la „încărcătura de suflete” a casei; domus se dilată sau se contractă o dată cu variaţiile cronologice ale ciclului familial: în funcţie de acestea, sunt angajaţi servitori agricoli atunci când fiii familiei sunt încă prea tineri ca să poată ţine coarnele plugului; sunt închiriate braţele şi serviciile unei slujnice, când fetele casei, crescând, încep să părăsească acoperişul familial; şi când se mărită într-o altă domus, aflată la Montail-lou sau în afară de Montaillou, Bunul mers al acestui ciclu implică, cel puţin, un sistem cu trei domus, sau mai multe. Două domus ca să permită căsătoria tinerilor: aceasta trebuie, prin definiţie, să nu fie incestuoasă. Şi o a treia domus: ea dă celor două de dinainte sau primeşte de la ele (potrivit poziţiei fiecăreia în ciclu familial şi în scara averilor) tineri ciobani, tineri văcari, tinere slujnice. Mai târziu, un păstor ceva mai în vârstă va fi recuperat, la nevoie, pentru a face din el un ginere-moş-tenitor.

Mai puţin esenţiale, însă vrednice de interes, sunt structurile complexe care leagă între ele diferitele domus, sau legăturile cu antecesorii. Mă gândesc la comunitatea sătească, prea puţin opresivă, şi mai curând dislocată. Mă gândesc, de asemenea, la neam sau genus; acesta situează domus în seria cuplurilor nueleale care au precedat-o, în şirul ascendenţilor. Mă gândesc, în sfârşit, la rudele care unesc două domus sau mai multe (în interiorul satului şi în afara acestuia), datorită relaţiilor consangvinităţii sincronice. Se cade, de asemenea, să menţionăm legăturile de vecinătate, de prietenie „inter-domus”; şi de alianţă prin căsătorie; precum şi „contra-legăturile” de duşmănie; acestea pot merge până la vendetta, altfel nu prea sânge-roasă, împotriva casei duşmanului. Loviturile date de inchizitori au rupt adesea legăturile, solide totuşi şi bine gândite, pe care le pregătise între familii alinta conjugală (a se vedea certurile de origine inchizitorială care distrug prietenia ce exista odinioară între familiile Clergue, Belot, Benet, legate totuşi prin căsătorii, puse la cale cu mare dibăcie; însă cu oamenii simpli se întâmplă ceea ce se întâmplă şi cu regii. Starea de conflict războinic îl ridică pe ginere împotriva socrului; îi poate încaieră pe cumnaţi între ei sau pe verii prin alianţă), în schimb, aceleaşi hărţuieli, efectuate de Biserică, au strâns, în general, solidaritatea internă în fiecare casă. Posibilităţile oferite de documentele noastre pentru cercetarea monografică ne-au îngăduit, în sfârşit, să pătrundem în intimitatea foarte puţin confortabilă, şi uneori pitorească, a unei case dominante (cea a familiei Clergue), şi a unei case de cultivatori înstăriţi (cea a familiei Belot).

În ciuda, sau din pricina, dorinţei noastre monografice, Montaillou ne-a pus pe pista părerilor, adesea diferite, propuse de gânditorii şi de economiştii care s-au interesat de ceea ce am putea numi, împreună cu Marshall Sahlins, modul de producţie domestic. în cazul de faţă, trebuie să i se dea cuvântului „domestic” sensul lui etimologic, păstrat mai bine în engleză decât în franceză: acest sens se apropie de cuvântul domus. Marx vorbea despre sisteme de economie veche2, „unde totalitatea economică este de fapt cuprinsă în fiecare casă individuală care alcătuieşte pentru ea însăşi un centru autonom de producţie”. însă autorul Capitalului se referea, în acest text, la structuri de habitat dispersat, despre care credea, pe drept sau nu, că fuseseră dominante în Germania străbunilor. Această dispersiune geografică implică nişte constrângeri, sau mai curând lipsa unor constrângeri. între capii de familie, fiecare având sediul propriu în ferma sau casa. lui izolată, cooperaţia era redusă la un fel de i La Montaillou, în schimb, habitatul adunat, chiar înghesuit: colaborarea între se organizează deci fără greutate – deşi cu moderaţie; are în vedere împrumutul reciproc de obiecte şi de scule de gospodărie, pregătirea pământului pentru cultură, interzicerea de a trece prin câmpurile însămânţate, folosinţa neorganizată a unui izvor comun etc. Ideile lui Karl Polanyi sunt pentru noi şi mai topice. Ele se inspiră din teoria formulată de Aristotel după Hesiod3, în legătură cu oikos (casă) şi cu oikonomia („economie”, adică, în cazul nostru, administrarea casei). Sunt în centrul problematicii noastre montalioneze: do-mus, în satul cu cruci galbene (şi în alte părţi), constituie mai întâi, se uită prea des acest lucru, un formidabil rezervor de putere şi de con-tra-putere. Suficient pentru a ţine piept, victorios, sau aproape, puterilor exterioare şi „în-globante”: în timp „normal”, aceste sunt destul de puţin opresive (seniorie şi dominaţie politică, exercitate de contele de Foix). Dar pot deveni opresive şi dezagreabile, în virtutea unei „excepţii”, care se dovedeşte dominantă în toată perioada pe care o am eu în vedere: această excepţie cronologică derivă din pretenţiile unei Biserici ce vrea dijme şi din imperialismul unei Inchiziţii care devine totalitară.

Din punct de vedere economic 4, donius este angajată în nişte raporturi mai curând „naturale” decât monetare, pe care le leagă cu alte dorrnis şi cu alte unităţi economice: acestea implică acte de reciprocitate şi de simetrie (transhumantă, troc, folosirea morii comitatului); acte de redistribuire şi de ridicare autoritară a surplusului agricol, în avantajul unui centru care, în cazul nostru, este poli-tico-religios (mă gândesc la ridicarea dijmei). Domus prezintă, bineînţeles, tendinţe foarte precise către autarhie şi către economia de subzistenţă; în legătură cu aceasta, sunt uimit de slaba dezvoltare a cooperaţiei intra-săteşti sau intra-montalioneze între economiile celulare ale caselor (ăovms), în ciuda formelor grupate de habitat. Atomizarea domiciliară a activităţilor productive întăreşte în satul acesta spiritul de casă (particularist), în detrimentul „spiritului de bisericuţă”: acesta ar fi putut, dacă ar fi fost mai intens, să exalte simţul civil al comunităţii. în sfârşit, domus stabileşte contacte, intermitente dar reale, cu piaţa iarmarocul de oi, târgul de grâne dinAx-les-Thermes sau din Tarascon etc. Pe aceste pieţe, schimbul este totuşi îngreuiat de consideraţii nemonetare, de pildă apartenenţa la aceeaşi credinţă. O vânzătoare de grlu (alb'igenză), care vinde la un preţ exagerat unui cultivator catolic, îi va spune acestuia, pur şi simplu, ca să-şi justifice purtarea: fac bine mai ales celor de-o credinţă cu mine (deşi nu ţie) (II, 108).

În general, cazul satului Montaillou, atât cât ştim despre el, reprezintă o aplicare a modelelor propuse de A. V. Chayanov în Theory of peasant economy. Chayanov are în vedere lumea rurală sub aspectul economiei familiei ţărăneşti, punctul de vedere despre care este vorba dovedindu-se valabil, pentru aproape tot Occidentul, în perioada anterioară lui Adam Smith. în acest tip de societate, dacă ţinem seama de ce spune economistul rus5, fiecare homo oeconomicus este organizatorul unei unităţi economice familiale, în care salariaţii nu joacă decât un rol mic şi intermitent; economia globală este formată de interrelaţiile acestor unităţi familiale. Trăsăturile generale ale casei (domus) din ţinutul Aillon răspund caracterelor acestui „sistem domestic”, cu diviziunea muncii după sexe; femeile sunt însărcinate cu focul, cu menajul, cu bucătăria, gradina, cu „iarba”, pentru vite şi pentru familie, şi cu adusul apei6; pe când bărbaţii iau asupra lor munca câmpului, cea din pădure, turmele, cu ajutorul intermitent al unui supliment de mână de lucru feminină, care poate fj rnigrantă şi zilieră, sau locală şi familială. fe scurt, ca să-1 cităm pe Retif, foarte precis Jn lucrurile acestea, femeia, într-un astfel de sistem, dispune de mărunţişurile dinăuntru, iar bărbatul de treburile din afară 7.'ân această perspectivă, nu este neglijată producerea de surplusuri pentru piaţă (mai ales oi, găini şi ouă accesoriu); însă lumea se orientează, cu predilecţie, către subzistenţa, grosso modo satisfăcătoare (?), a familiei, mai curând decât către „crearea de surplusuri acumulate”; se urmăreşte „producerea valorilor de întrebuinţare” (hrană, îmbrăcăminte), nu adunarea banilor sau „reproducerea lărgită a capitalului agricol”. întrucât abundenţa nu prea este la ordinea zilei, se poate, în tradiţia lui Aristotel, să fie negat acest fenomen rar sau să fie nesocotit3, într-un astfel de sistem, oamenii nu sunt leneşi a priori, însă îndemnurile la muncă sunt relativ moderate de vreme ce nimeni nu este stimulat de atracţia surplusului, nici de deliciile acumulării mereu sporite a capitalului. Familia ţărănească, din momentul când este destul de numeroasă şi înarmată cu „tineri” sau cu adulţi ce pot munci (fii puberi şi fiice nubile: cazul familiei Belot, al familiei Maurs, al familiei Maury etc), lucrează sub capacitatea ei; se verifică atunci legea lui Chayanov potrivit căreia „intensitatea muncii într-un sistem de producţie domestic pentru folosinţa zilnică variază în proporţie inversă cu capacitatea relativă de muncă a unităţii de producţie”. Sau, în termeni mai simpli: cu cât într-o familie există mai multe persoane capabile să lucreze, cu atât este mai puţin necesar să lucreze mult, individual, pentru a asigura minimum de satisfacţii socotite indispensabile nevoilor colective ale casei (domus9). Numărul mare de sieste sau de momente petrecute lenevind la soare, foarte numeroase aluzii la ciclul calendaristic şi comemorarea sfinţilor, confirmă refuzul în faţa excesului de muncă. Copilăria, ca rezervor de mî-nă de lucru, el însuşi fiind generator potenţial de odihnă pentru deceniile ce urmează, se află în centrul acestui sistem domestic, care nu-i lipseşte pe copii de dragostea celor din jur.

Absenţa surplusurilor crescânde face cu atât mai greu de suportat actele de camătă, sau pu390 nerea unor dijme apăsătoare. Într-o societate unde toată lumea sau aproape toată lumea este mai curând săracă, fără să sufere prea mult din această pricină, şi unde idealul de bogăţie crescândă nu apare la orizont, se notează slaba agresivitate a unei clase specifice de săraci ca atare şi a unui proletariat fără pământ. Deoarece, într-un anumit fel, cei săraci sunt. o invenţie a celor săraci; au nevoie de ei ca să poată trăi. La Montaillou, băieţii ameninţaţi de pauperizare se expatriază fără şovăială către transhumantă, către civilizaţia păstorilor, masculină, celibatară10; prin urmare, către1 adevărata economie de piaţă. De altfel, legătura directă a producătorului cu mijloacele de-producţie reprezintă una din regulile sistemului, destul de bine respectată, cel puţin la fatai locului, la Montaillou: oamenii din domusy chiar cei prea puţin înstăriţi, au, pe lângă locuinţă, un petec de pământ; ciobanii care nu au bani, întorşi în locul de baştină o dată ca vârsta maturităţii, sunt proprietarii câtorva zeci de oi. Ceea ce lipseşte, în ţinutul montalionez, este marea rezervaţie seniorială sau întinsa proprietate funciară, aşa cum o întâlnim în Ile-de-France sau în Alpii din Sud. în aceste condiţii, jocul politic (care nu trebuie confundat cu jocul puterii, ce înglobează politica într-un ansamblu mai vast) se joacă „deasupra unităţilor de producţie”. Structura socială bazată pe domus, ca unităţi integrante, este, notează Sahlins, esenţial anarhică. Ţărănimea te face într-adevăr să gândeşti, în acest caz, la sacul cu cartofi despre care vorbea Marx. Lu-mea claselor (domus), în ciuda unei puternice unităţi familiale, se caracterizează printr-un rnod de existenţă individuală care poate fi so-utar, murdar, trist, scurt, solitary, nasty, bru-^sh and shortn. Să nu uităm puterea morta-Uaţii) epidemiile, mizeria, represiunea. Dacă îl credem pe Sahlins, modul de producţie domes391 tic favorizează, de asemenea, certurile grave între micile unităţi familiale; este o lume de schisme, de fragilitate segmentară, de dispute enorme, de tendinţe centrifuge; Hobbes vorbea despre războiul tuturor împotriva tuturor. Noi vom vorbi, ca şi Sahlins, despre războiul întotdeauna posibil dus de fiecare familie împotriva fiecărei familii (război exacerbat, bineînţeles, de intervenţiile inchizitorului şi ale agenţilor lui, care apar din lumea din afară). Satul Mon-taillou (care numără un sfert de mie de locuitori) nu depăşeşte în aceste condiţii un anumit prag de populare; depăşirea este posibilă, oricum, având în vedere numai resursele naturale care, în munţi, sunt din belşug; dar dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar produce, la faţa locului, structuri politice mai sofisticate. Nevoia de şefie, formală sau nu, se face totuşi simţită ca o exigenţă minimală; această şefie este incarnată, la Montaillou, de casa familiei Clergue: domnii aceştia fac în aşa fel îneât manipulează sau acaparează posturile autorităţii locale (preot, judecător seniorial, dacă nu consulat). Comunitatea fragilă a caselor (domus) nu se poate lipsi de şefi: de bine de rău, ea trebuie să ţină piept loviturilor date, din afară, de puterile Inchiziţiei; trebuie de asemenea să potolească disensiunile interne şi tendinţele centrifuge care renasc în sânul grupului comunal. Montaillou îşi are aşadar leader-ul său, Pierre Clergue, şi, alături, pe fratele acestuia, Bernard; sătenii îl răsplătesc pe Pierre pentru serviciile pe care le face, datorită poliginiei al cărei beneficiar este: aproape douăzeci de ani, el asigură relativa linişte a consătenilor săi; în schimb, aceştia îi garantează accesul la femeile către care se îndreaptă dorinţele lui.

Cu lumea ciobanilor, am ieşit de-a binelea din universul celular al caselor (domus). Tineri celibatari, păstorii fug către păşunile de pe înălţimi şi către transhumanta catalană. Meniţi să fie libor-profesionişti, ei sunt mai emancipaţi, mai, moderni” decât oamenii rămaşi în casă, care sunt totuşi semenii lor, fraţii lor, părinţii lor. Desprinşi de bunurile acestei lumi, îndrăgostiţi ţinuţi din scurt dar nu siliţi de Doamna Sărăcie, ciobanii izbutesc, cu toate acestea, să scape din când în când de această amantă exigentă. Inchiziţia, datorită loviturilor date în dreapta şi în stingă, la nord şi la sud, ajunge să desprindă, grupul de păstori rătăcitori de bazele lui din urmă; în persoana lui Pierre Maury, păstorul cel bun, îi conferă o autonomie fascinantă. Coliba, de la păşunea oilor, se opune casei (donus) din sat, aşa cum prietenia virilă contrastează cu intimitatea parohială, mama ranchiunelor.

Studiind gestul, emoţia, dragostea, am întâlnit, într-o libertate de moravuri simpatică şi moderată, problemele constituirii cuplului: acesta asigură, în fiecare etapă generaţională, reproducţia socială (şi biologică) a casei (domus). Copiii, moştenitori prezumtivi şi mână de lucru prospectivă, ne-au făcut câteva impresii neaşteptate: ei sunt înconjuraţi de dragoste, fără răsfăţ inutil, în mult mai mare măsură decât o vor teoriile clasice despre indiferenţa faţă de copilărie, atât de răspândite printre istoricii noştri.

_ Apar apoi problemele morţii; aceasta constituie, după căsătorie şi naştere, ultimul volet al demografiei noastre montalioneze. Decesul şi aşteptarea decesului determină apariţia a ceea ce va constitui, „în-afara-casei”, celălalt pol esenţial al motivaţiilor sătenilor noştri. După ţinutul de dincoace, constelat de casele (domus) larniliare, apare ţinutul de dincolo, care pune ^ehniştitoarea problemă a rătăcirii şi a mânluni sufletului, dincolo-dc-moarto. După domus, luş cultura, ancheta noastră suhr CP P^, Iup* iniază rolul minuscul, dar totuşi catalitic, at de carte, în punctul de plecare al avence turii fraţilor Authie, capitală pentru Sabarthes. Transmiterea culturală se face totuşi, în ceea ce are ea esenţial, în afara cărţii. Se operează mai întâi prin clomus şi prin serile lungi de taifas; sau, foarte simplu, în timpul convorbirilor care adună laolaltă mai mulţi indivizi, aflaţi undeva, la popas, lângă un foc, într-o bucătărie sau într-o colibă.

În lipsa confreriilor (probabil ar trebui coborî t în ţinutul din vale sau în oraşe pentru a întâlni câteva 12), se impun adunările neformale ale bărbaţilor (care vorbesc şi hotărăsc), ale femeilor (care trăncăne şi informează), ale tinerilor (care îşi văd de joaca lor, în penumbră şi în planul din spate). Aceste grupuri reprezintă instanţele manifestării sociabilităţii, aşa cum se desfăşoară şi se leagă ea pe deasupra reţelei caselor (domus), sau dincolo de ea. Sociabilitatea globală şi totală (bărbaţi femei şi tineri) se vede, în principiu, cu prilejul slujbei din biserică şi după slujbă, duminica. însă satul avut în vedere nu este adunat laolaltă de forţe de coeziune; este dezmembrat de cele două tendinţe ale sale, minoritară şi majoritară, cea care înclină către catolicism şi cea care înclină către catarism. Este foare departe de a alcătui o „comunitate organică” sau Gemein-schaft, Rămâne la stadiul unui soi de „colectivitate mecanică” sau Gesellschaft. Este tras când într-o parte când în cealaltă de cele două clanuri sau partide care se sfâşie între ele, şi care sfâşie Montaillou; aceste două clici îşi alătură, fiecare la rândul ei, un număr mai mult sau mai puţin ridicat de domus. Grupul Clergue şi grupul Azema formează, cu o terminologie pe care o vom întâlni în vremea noastră pe valea superioară a râului Ariege, „partidul” şi „contra-partidul”. Se împopoţonează cu denumiri religioase, care sunt pretexte schimbătoare şi care sunt consecinţe sau etichete ce se pot schimba între ele, precum şi motivaţii f'„1” damentale: marfa acoperă prăvălia. Aceste î°' uă grupuri sunt influenţate, dar nimic mai de stratificarea economică, ce suprapune câteva domus, relativ bogate peste casele mijlocii şi sărace, lipsite eventual de atelajele pentru arat. Studierea cadrelor golite de experienţă (spaţiul şi timpul) pune în valoare caracterul religios al timpului apropiat sau al timpului îndepărtat, precum şi micile dimensiuni, ca să nu spunem mai mult, ale timpului propriu-zis istoric. Cunoaşterea acestuia, în ceea ce priveşte genus (familia trecută) opus lui domus (familia actuală), nu prea depăşeşte două, trei sau patru generaţii. Spaţiul se defineşte mai întâi prin cercurile concentrice care stabilesc referinţele individului: corpus, domus, locus, pagus. Cu alte cuvinte, corp, casă, sat, ţinut. „Ţinutul”, în cazul de faţă, este Sabarthes sau partea de sus a comitatului Foix: pentru montalionezii noştri, el constituie, dincolo de comunitatea lor locală de personaje care nu se iubesc între ele şi care nu sunt iubite, grupul de apartenenţă mai întins, şi care este trăit ca atare, în sine şi pentru sine. La toate nivelurile, corpul omenesc şi domus, ca unităţi de bază, dau mai departe măsura temporală şi spaţială a lumii. Şi ce este! domus faţă de corp, dacă nu ceea ce este molecula faţă de atom?

Ar trebui să ţinem seamă, de asemenea, în încheierea unei analize „spaţiale”, de felul în care se situează domus în centrul unui cadru conturat de dimensiunea verticală şi de cea orizontală.