Emanuel Le Roy Ladurie

Ideea că spiritele şi sufletele au, ca să zicem aşa, un corp spiritual în formă de corp fizic este extrem de răspândită la acea epocă pe valea supe rioară a râului Ariege. şi mai pretutindeni; această idee se poate aplica la Dumnezeu, la sufletul oame nilor, la spiritele cele bune etc.; v. de exemplu, II, 515-516. La epoca aceea, oamenii de rând nu izbu tesc să-şi reprezinte caracterul aspaţial al sufletului (II. 74). '

P. Moulis. 1958.

R. Nelli, Le Languedoc., 1953, p. 199.

Capitolul XXVII

DINCOLO DE MORM1NT Ş! CEALALTĂ LUME

Aşadar, Arnaud Gelis a văzut morţii. Ia asupra sa comisioanele lor pe lângă cei vii; şi viceversa. Ce a constatat el dincolo de mor-mânt, unde a privit cu ochii lui de carne? Stratificarea socială, în acea altă lume, care seamănă cu a noastră ca o soră, este la fel de marcată ca şi la cei vii. Este drept că ea înclină să dezavantajeze „puterile”. „Doamnele cele mari şi bogate” moarte se plimbă mai departe cu trăsurica, prin munţi şi prin câm-pii, aşa cum o făceau în viaţă, înainte de deces. Atâta doar că trăsurica nu mai este trasă de catâri, ei de demoni, aceiaşi demoni despre care Guillaume Fort ne declară de altfel că îi chinuiesc zi de zi. pe cei morţi, dacă aceştia, cit au trăit, au fost răi în munţii din Aillon (I, 544, 548). Dar nu este vorba numai de căruţa morţilor: „doamnele cele bogate”, în timpul existenţei lor active, purtau manşete de mătase. Din acea mătase, care fusese de cu-rând răspândită în Occitania, abia din secolul al XlII-lea, când s-a început cultivarea dudului sericicol în munţii Cevennes. Iată însă ca, acum, antebraţele osoase ale bogătaşelor moarte ard, acolo unde altădată se stârnea foşnetul uşor al mătăsii. Apoi, Arnaud Gelis a întâlnit, în plimbările lui prin ţinut, dincolo de trecă-toarea morţii, câţiva cavaleri ucişi în luptă: ei circulă, în spaţiul nostru, fără să poată fi atin35?

si, pe nişte mârţoage scheletice cu copita albă. Despicaţi până la hurie de rănile de război care i-au ucis, aceşti călăreţi sângerează şi şuieră dimineaţa; apoi, seara, rana li se închide; durerile încetează pântt a doua zi '. De altfel, se întâmplă des să întâlneşti, pe lumea cealaltă, oameni care au ibst asasinaţi – ca Pons Ma-let, din Ax – cu i'aţa încă plină de sânge (I, 131). Mai sunt şi medici care, morţi, continuă să se învârtească în jurul leprozeriei locale; şi călugări cu gluga pe cap, care, prin această glugă-semn al profesiunii lor, contrastează cu ţinuta mai simplă a morţilor de rând, înveşmân-taţi în pânză albă de în (I, 134). Aceşti oameni ai Bisericii, dacă au avut nenorocul să fie bogaţi, s-ar putea să aibă necazuri în noua lor stare de fantome: patru dulăi mari, ieşiţi din focul infernului (I, 535). îl vor hărţui pe un arhidiacon care, în viaţă, face trafic cu rentele funciare datorate de ţărani oamenilor Bisericii. Răposatul episcop de Pamiers, Bernard, nu cunoaşte încă odihna: a fost foarte aspru cu doi dintre servitorii săi credincioşi, care au sărăcit din vina lui 2.

Aşa cum există clasele sociale, de partea cealaltă a barierei morţii, există şi clasele de vârstă. Unele dintre ele strălucesc. prin absenţă. Nu se vor întâlni copii mai mici de şapte ani (sau, după o altă variantă, mai mici de doisprezece ani) în mulţimea de „dubluri” cu care mesagerul (armier) intră în contact: aceşti copii, din clipa morţii, se duc direct la „locul de odihnă”, pe care mesagerul sufletelor nu-1 poate vizita. în acest „dincolo”, extrem de pământean, unde se limitează acţiunea „Gelis, conflictul între generaţii se produce între morţii bătrâni, oprimaţi, şi morţii ţi-j^ri, foarte agresivi; aceştia, foarte numeroşi, |? i pot permite să „scuture cocotierul„: pe ia 1300-1320, se moare la o vârstă mai tână-ra decât în 1970. îmbrânciţi, slăbiţi, morţii cei atrmi sunt călcaţi în picioare de tinerii dencvi; sau, fiind atât de uşori, sunt luaţi de vânt, asemenea ciulinilor, până ce cad din nou jos, bieţii bătrâni, sub picioarele mulţimii celorlalte „dubluri”:!

Să menţionăm că, în cealaltă lume, ca şi în-tr-a noastră, există o sociabilitate specifică oamenilor foarte tineri (I, 542). Precum şi o sociabilitate a femeilor, de altfel mai dezvoltată decât cea a adolescenţilor. Femeile moarte merg împreună, frumoase şi puternice, în bătaia vântului; unele au cămaşa ruptă, altele sunt însărcinate; câte una este încinsă cu frân-ghia călugărilor capucini. îşi duc mai departe micile şi marile lor răzbunări. Se spune despre ele că ar şti multe despre cei morţi şi despre cei vii; iar cei vii nu se dau îndărăt să-şi consulte, prin mijlocirea mesagerului profesionist, o rudă decedată, ca să afle câte ceva despre unii şi despre alţii. Dacă umbli cu cei morţi, îi cere o femeie din Pamiers lui Arnaud Gelis, întreab-o pe fiica mea dacă fiul meu Jean, care a plecat de acasă, a murit sau mai trăieşte. Este mult timp de când nu mai ştiu nimic de el 4.

Evreii, pe lumea cealaltă, nu se amestecă cu ceilalţi morţi. Sunt victimele antisemitismului morţilor, aşa cum erau victime ale antisemitismului celor vii. Li se spune câini, porci. Răs-pândesc o putoare. Merg de-a-ndăratelea, pe când ceilalţi „dubli” merg drept înainte. Nu frecventează bisericile, locul de întrunire firesc al masei fantomatice. Folclorul din comitatul Foix, prea puţin creştin, puternic nuanţat de păgânism, este totuşi mai puţin neîngăduitor cu evreii decât este Biserica de la Roma: evreii vor fi mântuiţi cândva, declară Gelis către corespondenţii săi decedaţi, asemenea păcătoşilor. Clerul catolic, dimpotrivă, în momentele lui de furie, spune că israeliţii sunt osândiţi pe vecir>. Nici măcar Fecioara Măria, atât de puternică şi de milostivă, nu-i poate mântui.

Această trecere în revistă a confesiunilor religioase, a vârstelor, a ordinelor, în rândul mor tilor, anunţă oare unele elemente ale dansului macabru din epocile următoare? Ni se precizează, în tot cazul, că morţii, când se plimbă prin biserici, se ţin de mână (I, 535). în schimb, nu vedem niciodată, sau prea puţin, în textele noastre, obsesia scheletului şi a descompunerii cadavrului, obsesie ce va marca, dimpotrivă, foarte puternic, secolul următor, încercat până în adâncul sufletului de catastrofele biologice şi psihologice c.

Ce se întâmplă cu calitatea vieţii dincolo de mormânt? Ca şi Guillaume Fort (din Montail-lou), Arnaud Gelis (din Pamiers) crede că sufletele morţilor au un corp propriu, cu picioare, cap, mani etc. Acest corp este mai frumos decât cel natural, mai frumos chiar decât corpul fizic al celor vii, rănile, sângele care curge şi hainele zdrenţuite nei'iind puse la socoteală 7. Să nu ne facem totuşi iluzii! Gelis, încurajat de numeroasele mărturii de decedaţi adunate de el, spune hotărât: existenţa noastră, a celor vii, este mai bună decât cea a morţilor. Să mâncam şi să bem pe săturate, acum. După moarte, nu vom mai putea petrece (I, 135, 545).

Morţilor le este frig. Se duc să se încălzească, noaptea, în casele care au multe lemne de foc. Aprind, peste noapte, o flacără în vatră cu jarul pe care cei vii, seara, l-au acoperit cu cenuşă înainte de a se culca8. Morţii nu mănâncă; însă beau vin, şi încă din cel mai bun. Noaptea, golesc butoaiele, în casele cele rnai frumoase şi mai curate. (Potrivit unei alte variante, deşi ei beau vinul, nivelul preţiosului lichid nu scade totuşi în recipientul iscare este păstrat). In ajunul culesului viilor, <-relis a participat la nişte adevărate chefuri ale morţilor, unde erau adunate peste o sută „e fantome în jurul butoaielor. De altfel, şi-a uat şi el partea lui (ceea ce i-a atras poate P°recla de Bouteiller „ ).

„Chelar, paharnic', 361 fa

În schimb, bieţii morţi nu au parte de plăcerile trupeşti. Aceşti „dubli”, ca atare, nu mai au dreptul la sexualitate. Nu mai au nici viaţă de familie, în sensul cel mai adevărat al cu-vântului. Morţii nu au casă Ui, chiar dacă se duo adesea la fosta lor casă sau în cea a altora. Această cvasilipsă a unui ostal întăreşte, de altfel, conştiinţa unei comunităţi parohiale, mai întinsă: ea depăşeşte cadrul îngust al casei (domus) şi îi leagă, în primul rând, de biserica de care ţine reşedinţa lor. Morţii sunt rnai buni enoriaşi decât viii.

Starea normală a morţilor după moarte – şi înainte de intrarea definitivă în locul de odihnă – este mobilitatea. Fantomele aleargă, aleargă într-una. Câtă deosebire de ceea ce erau meniţi să facă în viaţă, când erau ca şi înrădăcinaţi într-o domus! Câtă deosebire, de asemenea, de ceea ce va fi soarta lor în lăcaşul de pe urmă al odihnei: vor ajunge, se spune, la o preafericită imobilitate. Aleargă pentru a-şi ispăşi păcatele (a se vedea, în privinţa aceasta, şi mărturia lui Guillaume. Fort, despre activităţile de urmărire la care se dedau demonii, care aruncă, neobosiţi, în prăpăstii, fantomele morţilor ce fuseseră răi în viaţă. Cei mai vinovaţi, şi mai ales cămătarii, sunt cei care aleargă cel mai iute. Toţi (în afară de evrei) merg din biserică în biserică, deşi sunt legaţi, în principiu, cu o legătură slabă dar care nu se desface, de sanctuarul parohial în apropierea căruia se afla casa lor, şi de cimitirul în care au fost îngropaţi. Cutreierând celelalte biserici, rurale şi urbane, caută să câştige îndurarea ce le va îngădui să ajungă mai repede la locul de odihnă; tehnica lor de penitenţă, specifică şi represivă, este alergatul pe jos (sau în căruţa trasă de demoni, în cazul femeilor bogate)-Morţii merg şi în pelerinaj. Unii recordtnen-i ajung la Sfântul Iacob de Compostella în cinci zile. Alţii se duc la Sfântul Gilles, la Ra madour etc.

Pentru a înlesni vizitele pe care morţii le fac la biserici, cei vii trebuie să se îngrijească de luminatul nocturn al sanctuarului: cu luminări sau, mai bine, cu o lampă cu ulei. Morţii preferă luminatul cu ulei: uleiul arde niai multă vreme, mai regulat, decât grăsimea de bou sau. de oaie.

Nesfârşita alergătură a fantomelor se întrerupe aşadar peste noapte, în timpul căreia stau şi veghează în biserici. Reîncepe dimineaţa, mai ales pe vreme frumoasă, când procesiunile lor părăsesc un sanctuar ca să se ducă în altul. Biserica este, pentru morţi, o domus nocturnă. (Creştinismul a contaminat, în această privinţă, deşi s-a alterat în contact cu el, un folclor de dată veche care, „la origine” – dar de fapt ce este „riginea”? – nu avea nimic comun cu el). Aidoma celor vii, morţii pot fi întâlniţi mai ales dimineaţa, după liturghie, când, prin tradiţie, au loc adunările generale şi se desfăşoară sociabilitatea. Gelis profită bucuros de acest moment al zilei ca să stea de vorbă cu „clienţii” săi de pe lumea cealaltă.

Mobilitatea, în pas alergător, a morţilor, mai ales când se referă la fantomele bătrânilor decedaţi, care sunt plăpânde şi se împacă greu cu mulţimea, pune nişte probleme, chiar şi pentru cei vii: când mergeţi, le spune în esenţă Gelis ascultătorilor săi vii, să nu îndepărtaţi dintr-o dată braţele şi picioarele, staţi cu coatele lipite de trup, altfel riscaţi să trântiţi vreun strigoi la pământ. Să nu uitaţi că, fără voia noastră, mergem înconjuraţi de o mulţime de strigoi; cine nu este mesager al sufletelor nu-i poate vedea11.

În toate aceste poveşti, există un mare uitat, Purgatoriul: prin 1320, acest loc postum este r-r-e! f°Perire teolo§ică destul de recentă, hotă-ua de cei care definesc dogmele credinţei cade1Ce' ° „descoPerire” văzută cu ochi răi, încă inJ (f! atunci, de multă lume: numai unul din ^not decedaţi, ai lui Arnaxid Gelis a trecut prin flăcările purgatoriului. Magistrul Arnaud Durând (este numele interlocutorului) păstrează despre ele o amintire destul de usturătoare, nimic altceva. S-a întors apoi să alerge prin biserici, ca toţi ceilalţi morţi, aşteptând intrarea la locul de odihnă' (I, 130, 131, 135).

Odihnă. Acesta este cuvântul cel mare, în viziunile lui Gelis, infernul nu are loc. Cel puţin în privinţa sufletelor celor morţi. Să fie oare din pricina faptului că simţul păcatului nu este de ajuns de dezvoltat printre cei din care face parte Gelis? în această conjunctură de laxism moral, infernul apare oare ca o pedeapsă prea grea şi prea definitivă? Realitatea este, oricum, că rolul lui nu este decât acela de sălaş subteran specializat al demo-rilor, aceştia ieşind din când în când la aer, ca să hărţuiască sufletele rătăcitoare, sau ca să tragă la căruţa cu doamne bogate. Pentru Gelis, nu există nici perceperea limpede a paradisului. Acesta nu intervine, într-adevăr, decât după Judecata din urmă. înainte de acea Zi Mare, morţii, ca şi cei vii, vor merge cu picioarele atingând pământul; nu vor risca deocamdată să~şi ia zborul, pe verticală, în direcţia sălaşului ceresc.

Aşadar, după un timp oarecare de peregrinare penitenţială, care îi poartă din biserică în biserică, morţii se pregătesc pentru cea de-a doua moarte care, pentru ei, corespunde cu intrarea în „locul de odihnă”, localizat, şi el, tot pe pământ; într-o poziţie plăcută, dar care rămâne vagă şi chiar necunoscută. Această „a doua moarte” are loc de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. (De unde şi importanţa meselor pe care le oferă şi consumă cei vii, mai ales săracii, cu prilejul acestei sărbători). „Al doilea deces” este anunţat uneori, spune Gelis, de îngeri: în grup restrâns, aceştia vin să-i aleagă, în mulţimea rătăcitoare de „dubluri”. pe cei care, ispăşindu-şi pe de-a-ntregul Pe' deapsa şi răspunzând pentru toate greşelii6' sunt pregătiţi ca să ajungă în locul de odihnă. Aceasta plecare ultimă, odihnitoare„, ia un caracter definitiv: este activată, grăbită de către slujbele pe care cei vii le fac pentru dragii lor dispăruţi; de darurile făcute celor săraci, în acelaşi scop; în si'ârşit, de plata unor datorii vechi. Acestea, nefiind plătite de către cei morţi, trebuie să fie lichidate, în locul lor, de rudele şi de cei apropiaţi rămaşi în viaţă. Exodul către odihnă, fără speranţă de întoarcere, trezeşte o mâhnire suplimentară şi gemete specifice printre acei defuncţi care, pentru încă o perioadă oarecare, trebuie să continue să rătăcească: se întristează văzând golurile pe care le lasă în rândurile lor aleşii celei de a doua călătorii. Acel lamentu de la deces este deci cântat pentru a doua oară, însă de către „dubluri„. Ajunşi la odihnă, morţii, cu adevărat morţi de acum înainte, nu mai dau prilej să se vorbească despre ei. Doliul este isprăvit, în ceea ce-i priveşte pe cei vii: deoarece mesagerul sufletelor pierde el însuşi legătura, pe care o pierd tot atunci clienţii vii şi pămân-teni ai acestui mesager; nu vor mai putea avea veşti despre dubluri, de două ori dispăruţi, despre dragii lor morţi. în schimb, fantomele care sunt încă „alergătoare” au perspectiva de a-i regăsi cândva, la locul de odihnă, pe aceia dintre tovarăşii lor care le-au precedat întru rătăcire. Rătăcirea este aşadar un loc de trecere sau o ecluză, cum vreţi să-i spuneţi, între viaţa propriu-zis pământească şi locul de odihnă. Acest timp de ecluzare penitenţială, un soi de existenţă între două morţi, poate să fie destul de scurt şi să dureze doar câteva săptă-(tm) îni (I, 129).

Locul final al odihnei, s-o spunem încă o tă, nu este neplăcut. Departe de aşa ceva. Mulţi occitani, obişnuiţi cu un soi de sincre-jsm pagano-creştin sau pagano-biblic, îl iden-iiica chiar cu paradisul terestru. Nici mai muit, nici mai puţin 12.

Morţii nu au casă, sunt sans maynie *, curn va spune Pietre de iNes-ion, în secului al XV iea n. ('a toate acestea, nu se poate să nu se situeze în raport cu problema capitală a casei (domus), de vreme ce aceasta rămâne vie după decesul unuia din membrii ei. Unii morţi păstrează deci legături cu casa (ostal) lor de origine; se duc în fiecare sâmbătă, la domiciliul unde trăiesc copiii lor şi soţul rămas văduv; se reinstalează pentru moment în fosta lor cameră. Trebuie aşadar ca această cameră şi această casă să fie ţinute cât se poate de curate. Efect igienic din cele mai fericite produs de cultul morţilor (I, 137, 551). Defuncţii stau, în special, şi veghează somnul celor apropiaţi aflaţi încă în viaţă. Morţii vin, povesteşte Gelis, îşi sărută rudele care dorm în patul lor, îşi pun mâinilc pe faţa lor, ca să doarmă mai bine şi sa nu se trezească (I, 545). Bunicile sunt bucuroase chiar dacă nu-şi văd nepoţii decât dormind; îi privesc, îi îmbrăţişează, îi sărută (I, 135). La urma urmei, deşi nu au un domiciliu fix, morţii au „o aţă legată de picior”, care-i ţine în contact cu fostul lor cămin. Bunul mers al casei căreia i-au aparţinut este foarte important pentru ei: o mamă se căieşte că nu şi-a dus fiica înapoi la bărbatul pe care acesta îl „părăsise (I, 131); un soţ curtenitor şi îndatoritor, după ce moare, îi trimite vorbă văduvei sale, prin mijlocirea lui Gelis, că doreşte ca ea să se recăsătorească şi să ia un bărbat de treabă (I, 551). Cultul morţilor deţine deci funcţii manifeste de integrare familială.

Există un fel de reciprocitate a îndatoririlor ajutându-i pe morţi să ajungă la loc de odihnă, cei vii îşi scurtează perioada de doliu. Ceea ce înseamnă, pentru o familie, să scape de morţii ei; cu timpul, ar deveni stingheritori: n

* Din lat. mansionata, „casă” (fr. maison); la maynie (mesnie) este familia „lărgită”, deoarece ea cuprinde toate rudele, unite în jurul şefului ramun principale, precum şi slugile, adică pe toţi cei cai trăiesc pentru şt prin „casă” (N. t).

urmare, rudele pun să se facă slujbe pentru dragii lor dispăruţi, taft- „l, viurită acestui fapt, după o intrare accelerată în locul de odihnă, vor deveni cu adevărat dispăruţi. La rândul său, mortul profită de pe urma acestei practici, de vreme, ce este scurtată acea istovitoare perioadă de alergare pe jos care precede intrarea în locul de odihnă. In felul acesta, toată lumea este mulţumită! La nevoie, morţii au grijă să trimită vorbă rudelor în viaţă, prin intermediul lui Gelis, că trebuie să pună să li se facă slujbe. Nu mai trebuie să subliniem că lucrurile acestea nu sunt gratuite. Preoţii se aleg cu câştiguri: Gelis joacă rolul celui care procură clerului local liturghii de făcut pentru sufletul morţilor. Aceste mici profit. uri clericale, la care Gelis are un mic procent, fac cât o doză moderată de deviaţionism folcloric. până ce Jacques Fournier va veni să-şi vâre nasul lui indiscret în numitele practici; după părerea prelatului, ele miros mai mult a pucioasă şi a lemn ars, decât a tămâie Vl.

Însă pentru bieţii morţi în stare rătăcitoare, nu se fac doar slujbe. Li se dă tot ce cer ei, pe bună dreptate, vreo cârpă oarecare, de care au fost lipsiţi atunci când au decedat. Rousse, mama decedată a lui Arnaud Gelis, i se plânge Raymondei Hugon, ar miere ţărancă, dintr-un sat de lângă Fanjeaux (această Raymonde este de altfel verişoară de gradul al doilea cu Gelis: avem de a face, în acest caz, cu o familiedifuză de mesageri ai sufletelor). Copiii mei, spune Rousse către Raymonde, au luat, înainte de a mă îngropa, vălul acela de preţ Pe care mi-l puseseră pe cap după ce m-au gătit pentru înmormântare. Vreau să mi se „ea vălul înapoi! (I, 136). Gelis, care ştie cum stau lucrurile, se execută; dă un văl unei femei sărace: dând celor săraci, le dai celor morţi, a ^unŞem astfel la o problemă crucială: cea

^datoriilor ce au legătură cu morţii, creditori „n debitori. Mai întâi, creditori: cămătarii, 367

A.

după ce mor, au mari necazuri. în cursa oea mare a fantomelor rătăcitoare, ei sunt campioni. Sunt într-adevăr socotiţi atât de vinovaţi, încât aleargă cât se poate de iute, mult mai iute decât aleargă ceilalţi strigoi, a căror culpabilitate, mai mică, implică o doză inferioară de ispăşire. Cu sudoarea lor de morţi ce aleargă ca bezmeticii, ce o iau tot timpul la sănătoasa, cămătarii plătesc daunele materiale sau pecuniare pe care le-au pricinuit, în viaţă, debitorilor lor 15.

Este aşadar primejdios, pentru perioada „dintre cele două morţi”, adică cea de după deces şi dinaintea odihnei, să fi fost un creditor rău, să fi cerut dobânzi cămătăreşti> mai mari de 10%. Dar tot primejdios este să fi fost un debitor rău şi să fi murit fără să-ţi fi plătit datoriile faţă de creditori necămătari, sau faţă de oameni săraci, sau faţă de colegi, sau faţă de. Dumnezeu. Sunt deci pedepsiţi să alerge multă vreme pe jos morţii care, înainte de deces, datorează grâu sau bani unor terţi; la fel sunt pedepsiţi preoţii care au înşelat Biserica atunci când a fost vorba de veniturile de la laici. Iar oamenii Bisericii defuncţi, iarăşi ei, care nu şi-au făcut rugăciunile atâta timp cât au trăit, vor da socoteală în faţa Stă-pânului Divin. Fantomele acestea prăfuite sunt silite să-şi facă toate rugăciunile în mare viteză, dacă vor ca până la urmă, după moartea cea mare, urmată la câtva timp de moartea cea mică, să ajungă la locul de odihnă 16.

Apare deci, încă o dată, efectul integrator al cultului morţilor, nu numai în cadrul unei domus îndoliate, dar şi de la domus la domus, în cadrul unei comunităţi sau al unei mutu-alităţi, mai mare decât grupul domestic. Dacă este să credem ce se spune într-un basm p°~ pular din acelea ce se povestesc în serile de taifas, reprodus de Balzac în Medicul de ţ&ra> o vânzătoare de cânepă îşi va asigura recolta şi norocul casei numai dacă îi va face drep-_ tate cadavrului (asasinat, tăiat bucăţi) ^1 mort care nu face parte din familia ei, dacă va uşura în felul acesta soarta mortului pe lumea cealaltă. Judecata lui Gelis şi a semenilor lui este inversă, însă, în cele din urmă, ajunge la acelaşi lucru: morţii atrag prosperitatea asupra altei familii, nu asupra familiei lor, în măsura în care îşi obligă propria domus să le plătească datoriile pe care le avuseseră, în viaţă, faţă de această familie; procedând astfel, ei îşi îmbunătăţesc poziţia pe lumea cealaltă, de vreme ce se apropie mai repede de momentul când, datoriile fiindu-le plătite pe acest pământ al vieţii, fantoma lor va părăsi pământul morţii pentru a pătrunde în locul de odihnă. în acest caz, cultul morţilor ajută la rezolvarea foarte simplă a datoriilor contractate de la domus la domus, fără a mai fi necesară intervenţia costisitoare a unei instanţe penale sau juridice. Reîntâlnim deci încă o dată funcţia utilă asumată de mesagerul sufletelor, aşa cum o face Gelis, pentru lichidarea datoriilor.

Datoriile cele mai sfinte pe care le poate contracta un om de familie bună, muritor ca toată lumea, sunt cele pe care le are oricum faţă de cei săraci. Spusele lui Gelis menţionează neîncetat un anume tip de misiune pe care i-au încrcdinţat-o morţii; aceştia, pentru propria lor uşurare, cer mesagerului să transmită ceva familiei lor: vă rugăm să daţi ailta cititor săraci. Aici, reciprocitatea serviciilor este evidentă: de vreme ce, aşa cum am văzut, a race pomană unui sărac, sau unui cerşetor, sau unei călugăriţe cerşetoare, este ca şi cum ai da însuşi mortului înainte de a-i da lui dumnezeu 17.

În prezent, ştim destule pentru a-1 putea situa Pe Gelis, ca tranzitar şi agent de negociere: ntre cei morţi şi cei vii; între cei morţi; „e cei vii; între cei vii şi cei morţi. c; *? „Prea sărac este probabil proprietarul r-ei ln care stă (ijl28), nu se speteşte mun când, C'ăci îi place să stea tolănit Ia soare, Gelis a fost servitor la un canonic, apoi sub-pa-racliser. Rolul său capital era acela de a-i face pe morţi să vorbească. Rol ce se poate compara destul de bine, la urma urmei, în ciuda imenselor deosebiri cronologice şi culturale, cu cel al istoricului din societăţile noastre contemporane.

Clientela lui Gelis este alcătuită dintr-un anumit număr de domus şi de' familii, ai căror membri sunt, după caz, vii sau morţi. Printre cei dintâi, sunt întâlniţi (pe lângă rubedeniile defuncţilor) prietenii, fosta lor reţea de prietenii. Raporturile dintre mesagerul sufletelor şi clienţii săi vii par destul de familiare: o femeie, căreia îi dă o consultaţie despre lumea de dincolo, pregăteşte în acest timp hrana pentru un bolnav, iar fiul ei, care este de faţă la discuţie, jupoaie o oaie. Este vorba de o clientelă rurală şi totodată urbană, asemenea, de altminteri, acestor mesageri, recrutaţi atât la oraş cât şi la ţară.

Morţii care au acceptat să intre în legătură cu Gelis, au cu acesta raporturi ce nu sunt, nici ele, marcate de formalism: dacă se iveşte J prilejul, mesagerul slujeşte de intermediar, nu între un mort şi o persoană vie, ca de obicei, ci între un mort şi alt mort, armndoi vorbin du-i foarte familiar (I, 134). Din nefericire, clientela aceasta, de-pe-lumea-cealaltă-dar-care-se-află-pe-pământ” este într-o stare de permanentă înnoire: alţi morţi vin întruna să îngroaşe numărul imens al fantomelor, înghesuite ca iarba şi ca seminţele, în timp ce morţii cei mai vechi dispar pentru totdeauna, la gaura care duce spre locul de odihnă.