Emanuel Le Roy Ladurie

Discret, impunându-şi fără cea mai mică abatere secretul profesional, Gelis păstrează informaţiile pentru el însuşi şi pentru cei cărora le sunt precis destinate. Îşi face meseria spre deplina satisfacţie a oamenilor care, de ambele părţi ale baricadei finale, îi arată în” cfşdere.

Este rnai uşor să-1 reprimi pe Gelis decât să-i inventezi sau să-i pui la punct echivalentul, înlăturându-i, cu ajutorul Inchiziţiei, pe aceşti mesageri confidenţiali şi specializaţi, numiţi armiers, înseamnă să-i împingi pe oameni, lipsiţi pe viitor de intermediari, să se adreseze direct strigoilor. Aceştia riscă atunci să se arate în persoană, tuturor şi în orice clipă, în casă; aşa cum o fac de altfel în mod curent în alte ţinuturi, de pildă în Bretagne. poate că, aşa cum au sugerat-o specialiştii în folclorul pirenean:18, există riscul ca strigoii să se întoarcă în forţă, sub auspiciile tinerilor care sunt în viaţă; aceştia pleacă de la păşunile de pe înălţimile munţilor, ca să se întoarcă în sat, în momentul carnavalului Măştilor şi al războiului Domnişoarelor J! l.

Există ceva mai grav: Biserica are şi ea tendinţa să alunge strigoii; se străduieşte să-i înlocuiască, în întregime, cu sufletele din teologia creştină; chiar din clipa morţii, acestea zboară ca nişte săgeţi înspre paradis, infern sau purgatoriu.,. Acţionând astfel asupra credinţelor, Biserica îşi asumă un risc suplimentar: cei vii sunt puşi, de acum înainte, în imposibilitatea do a se adresa direct sau prin interpuşi fantomelor dragilor lor dispăruţi. Nu se vor apuca, atunci, să-şi bage în cap (de dragul supranaturalului) că trebuie să stea de vorbă. cu înşişi demonii? când aceştia, pe vremea lui Gelis şi a lui Guillaume Fort, aveau contacte (de altfel, brutale) cu morţii, dar nu cu oamenii de carne şi oase. De aici, primejdia de vrăjitorie 20.

Ca recompensă pentru serviciile incontestabile pe care le face, de vreme ce transmite niŞte îndemnuri (pentru plata datoriilor, pen-fru pomenile făcute celor săraci şi pentru slujbele de sufletul clienţilor defuncţi), Gelis Prirneşte o remuneraţie modestă, rezonabilă. Orţii îl plătesc lovindu-1 zdravăn cu bastonul 3ca nu se achită de misiunea pe care a făgă-Ult că o va îndeplini printre cei vii (I, 136, 371

544). Persoanele în viaţă, mai înţelepte, îl răsplătesc cu o bucată mare do brânză sau poftindu-1 să-i dea de băut, de mâncat; sau cu nişte bani (pe care el îi acceptă de dragul lui Dumnezeu)2l. în toate acestea, nu este nimic abuziv, dacă ne gândim la ceea ce riscă Gelis cu inchiziţia, în ale cărei labe mari avea să cadă până la urmă.

O lungă perioadă, totuşi, raporturile lui Gelis cu clerul oficial sunt departe de a îi proaste. Frecventează cu râvnă sanctuarele; discursurile lui folclorice sunt ocolite de cele ce se aud din amvon şi de murmurul din sacristie. Am văzut că acest mesager al sufletelor se situează la punctul de intersecţie al cererii cu oferta; el adună o clientelă de femei, vii, dornice să pună să se facă slujbe pentru bărbatul lor mort, sau pentru tată, sau pentru un copil; le îndrumă către preoţii pe care-i cunoaşte el: aceştia nu cer altceva decât să facă slujbe pe care sa primească bani. Gelis ia asupra sa, benevol, transmiterea acestor bani de, pe slujbe, preoţilor cărora li se cuvin. Marile indulgenţe, distribuite din timp în timp de către Biserică, sunt un argument nesperat pentru propaganda lui; potrivit acesteia, morţii vor avea dreptul în cele din urmă la odihnă, apoi la mântuirea cerească; însă aceasta nu va veni decât o dată cu Judecata de apoi. Totuşi, nimeni nu va fi zvârlit (dacă este să credem această propagandă) în infern, în afară de demoni, întrucât acolo este reşedinţa lor firească. Teoriile lui Gelis, teorii „orizontale”, situează lumea de după moarte, până la Judecata de apoi, ia suprafaţa pămân-tului; ele se potrivesc cât se poate de bine cu părerile „verticale” ale Bisericii, care afirmă că sălaşul ceresc este „sus”, faţă de pământ şi de infern, care sunt „jos” şi respectiv „mai jos” 22.

În cele din urmă, Gelis dă, printre cei viii peste unii care nu cred. însă rădăcinile imagi' narului său în mentalitatea poporului şi a elitei, şi autentica utilitate domestică şi socială a acţiunii salt' îi asigură, în Jumea aceasta, o reţea de clienţi credincioşi, în majoritate feminină (I, 550). Cât despre morţi, în ciuda unor crize de proastă dispoziţie, însoţite de ciomăgirea mesagerilor sufletelor, ei nu au decât să se felicite că l-au întâlnit pe acest interlocutor de soi, pe Gelis, gata oricând să le satisfacă cererile pe lingă cei ce mai sunt încă în viaţă.

Între Pamiers şi Montaillou, şi între Arnaud Gelis şi Guillaume Fort, diferenţele nu sunt prea mari. Cei doi martori, unul orăşean şi celălalt ţăran, unul din vale, celălalt de la munte, se înţeleg asupra unor aspecte capitale: amândoi admit existenţa unei lumi a strigoilor, strâns imbricată cu a noastră; consideră că aceşti strigoi sunt adevăraţi dubluri, de vreme ce şi „sufletele”, morţilor se prezintă sub aspectul unui corp mai evanescent decât în realitate, însă analog cu corpul fizic. Este o idee foarte răspândită în popor. De cină sunt în stare să judec, declară Pierre Maury -3, am crezut întotdeauna că sufletul omenesc are formă, faţă, membre, carne şi oase întocmai ca trupul omenesc; dar nu ereticii mi-au spus lucrurile acestea. De bună seamă, între Montaillou şi Pamiers există nuanţe care se explică prin contrastele socio-geografice. în regiunea appameană, sufletele femeilor bogate îşi pot oferi luxul de a circula în căruţa diavolească a femeilor celor bune. La Montaillou, în schimb, nefiind nici drumuri, nici roţi, folclorul rămâne credincios, în privinţa aceasta, tradiţiilor populaţiilor de la munte 2Sufletele sunt purtate mai ales de păsări (bufniţe, etc). în ambele cazuri, în ambele locuri, diavolii smt de faţă. Fie că trag la căruţe; fie că, metamorfozaţi în bufniţe, poartă sufletele pe apPile lor; fie că, în sfârşit, sub o formă mai clasică, aruncă sufletele acestea, care nu mor otuŞi, în adâncul prăpastiilor. Oricum, damo373 nii fac de strajă în munţi, mai ales pe la trecători, pe la porturi, care constituie zona de frontieră şi satanică prin excelenţă 2r>.

Oamenii din Montaillou şi din Prades d'Ail-lon sunt adesea – ca şi o bună parte dintre contemporanii lor – sceptici în ceea ce priveşte însăşi existenţa purgatoriului; mulţi dintre ei nu cred nici că sufletele oamenilor – cu excepţia evreilor – riscă infernul după moarte; infernul este doar pentru diavoli, şi pentru Iuda Iscariotul, declară în esenţă Jean Maury 2G. Iar după Judecată, va ji şi pentru evrei; pentru toţi evreii; dar nu pentru sujle-tele celorlalţi oameni. Iată ce înseamnă să ai „simţul păcatului” prea dezvoltat. Admit, în schimb, aşa cum face şi Gelis, interpunerea unei perioade de rătăcire sau, în orice caz, a unei penitenţe a dublului după deces 27; aceasta este urmată de trecerea în „locul de odihnă”; o teologie populară cam pripită asimilează uneori această odihnă cu paradisul terestru, pe care l-au făcut cunoscut, de altfel, vulgarizările Vechiului Testament, cele scrise şi mai ales cele orale. Numai după Judecata de apoi sufletele se vor hotărî să se urce în paradisul ceresc: vom întâlni – în sfârşit! – după o interminabilă divagaţie folclorică, adevăratul creştinism.

Cu toate, acestea, în timpul lungii perioade care se scurge între moartea individuală şi Judecata de apoi, şi mai ales în timpul scurtei perioade care se intercalează între această primă moarte fizică şi dispariţia dublului, aspirat în locul de odihnă, cei din Ariege ştiuseră să rezerve şi să-şi apere o mare parte din tradiţiile lor relative la lumea cealaltă. Acestea, care se dovedeau de fapt necreştine sau precreştine, trebuiau să se resemneze şi să coexiste cu doctrina credinţei catolice; sau – altă problemă! – să accepte coexistenţa cu erezia „bunilor creştini”, în numele unui sincretism mai mult sau mai puţin subliniat. Folclorul face şi el uneori tovărăşii ciudate. Oricum, aceste forme indigene ale cultului morţilor vor persista în Ariege până în secolul al XlX-lea: vizite incognito ale strigoilor prin case; rolul strategic al nopţii din ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, cu masa pregătită cu acest prilej pentru morţi, care, apoi, vor pleca, fără întârziere, pentru locul de odihnă etc 2a.

Catalană şi occitană, credinţa în cele două trecători ale morţii (deces fizic, urmat de rătăcire, încheiată ea însăşi de „moartea cea mică” ce duce la odihnă) corespunde aşadar resturilor regionale ale unui foarte vechi substrat mental care s-a amalgamat mai mult sau mai. puţin bine cu unele elemente de creştinism, fără a se confunda totuşi cu acesta '-J.

Folclorul nu este totuşi singur pe lume. Nici măcar în propria sa sferă. Nu întruneşte adeziunea tuturor locuitorilor din acel mic ţinut, departe de aceasta. Unii dintre ei, sceptici, cred că sufletul nu are într-adevăr formă umană; nici chip de, dublu”, ceva mai palidă. Se miră că nu-1 văd ieşind din gura muribundului atunci când acesta îşi dă ultima răsuflare 30. Alţii cred că sufletul este pâine; sau vânt; sau că nu este decât un suspin, scos chiar în clipa morţii. Mai sunt unii care cred că sufletul este sânge: se vor împlini trei ani la viitorul cules al viilor, declară Guillemette Benet (din Ornolac), de când mă aflam în grădina mea din sat. Am căzut de pe un zid şi m-am lovit la nas atât de tare că mi-a curs sânge. Unei femei care sărise să mă ajute, i-am spus:

— Este suflet. Suflet! Sufletul nu este altceva decât sânge! (I, 264).

Omul nu are doar un suflet care, cu unele excepţii, este socotit nemuritor. Trebuie să se ţină seamă şi de duhul lui; acesta, când omul visează, poate scăpa din corpul celui ce doarme Şi din care îşi făcuse reşedinţă. Montaillou ln general şi Picrre Maury în special sunt fasonaţi de problemele visului şi de ezemplum „*x cu şopârla, aşa cum a fost povestit de Philippe d'Alayrac, din Coustaussa 3j. Acest exemplum, nu fără variante, a fost citat de povestitorii din Evul Mediu, timp de multe secole 32; avea să apară în cele din urmă pe malurile râului Ariege, în dialogurile ciobanilor. Au fost odată ca niciodată, spune Philippe d'Alayrac, doi credincioşi, care şedeau aproape de un râu. Unul dintre ei a adormit. Celălalt a rămas treaz: din gura celui ce dormea a văzut ieşind o făptură asemănătoare cu o şopârlă. Dintr-o dată, şopârla, cu ajutorul unei şânduri (sau poate a unui pai?) care se întindea de la un mal la altul, a trecut râul. Pe celalalt mal, era o ţeastă de măgar. Şopârla intra şi ieşea alergând prin găurile din ţeasta aceasta. Apoi se întorcea până la gura celui ce dormea, trc-când din nou râul peste scândură. A făcut astfel o dală sau de două ori. Văzând aceasta, cel care stătea treaz s-a gândit la un şiretlic: a aşteptat până ce şopârla a trecut pe malul celălalt al râului şi s-a apropiat de capul de măgar; atunci, a ridicat scândură! Şopârla a ieşit din capul de măgar şi s-a întors la mal. Nu putea trece. Scândură dispăruse. în acelaşi timp, corpul celui adormit se zvârcolea zdravăn, fără a izbuti să se trezească, cu toată strădania celui treaz de a-l scula din somn. In cele din urmă, omul cel treaz a pus din nou scândură peste râu. în felul acesta, şopârla s-a putut întoarce şi a reintrat în corpul celui ce dormea, trecând prin gură, Numaidecât, acesta s-a trezit; şi i-a povestit prietenului său ce visase:

— Am visat că am trecut un râu peste o scândură; apoi am intrat într-un palat mare cu o mulţime, de turnuri şi de odăi, iar când am vrut să mă întorc de unde plecasem, scândură nicăieri! Cu neputinţă de trecut: m-aş fi înecat în râu. De aceea m-arn zvârcolit (în somn), jună ce scândură a fost pusă la loc şi vi-am putut întoarce.

Cei doi credincioşi s-au mirat nespus de această întâmplare, ţi s-au dus s~n povestească unui parfait care le-a dezlegai misterul: sufletul, le-a spus el, stă tot timpul în corpul omului; duhul lui, dimpotrivă, intră şi iese întocmai ca şopârla care aleargă de la gura celui care dormea, la capul măgarului şi viceversa (III, 152).

Astfel, după unii, omul are un duh-şopârlă personal, care-i îndrumă viaţa cât este treaz, chiar dacă o mai ia razna cât acest om doarme şi visează. Dar omul are şi un suflet, cu formă de dublu; după moarte, sufletul va veni să vegheze, după cum spune folclorul, somnul celor apropiaţi defunctului.

De aici vine tentaţia verticală. Să fie mântuit sufletul. Sau să fie mântuit acest duh (ţăranii noştri au uneori un vocabular nu prea sigur). Să fie smuls din ghearele demonilor care au plăcerea răutăcioasă de a persecuta dublurile morţilor, în spaţiul fantomatic şi orizontal care ne înconjoară. Obsesia ţărănească legată de mântuirea sufletului valorizează deci, mai în-tâi, paradisul din dogma catolică. Acest paradis este casa cea mare, acea întinsă domus aeriană sau stratosferică; oricât de mare ar fi ea, cu greu vor încăpea acolo toate sufletele defuncţilor, atât de mare. este forfoteala acestora. De când lumea 33.

Apare apoi, în satul Montaillou catar, cealaltă ipoteză verticală despre lumea cealaltă. De o verticalitate circulară, dacă pot spune astfel. Ea îi seduce pe credincioşii şi simpatizanţii, chiar îndepărtaţi, ai ereziei albigenze din munţii noştri. Potrivit acestei ipoteze, sufletele celor drepţi se vor înălţa cândva la cerul de unde au coborât odinioară. Şi de unde, prin-ţr-o nouă reluare a ciclului, poate vor coborî iar, mai târziu, ca în cele din urmă să se înalte încă o dată, şi mai târziu! Şi tot aşa mai departe 3”.

Mitul căderii iniţiale, am mai spus-o, este povestit fără istov, în SabarUK.- s şt în Cată-lonia, diorice cioban montalionez care se respectă11'. La începutul acestui mit, duhurile, atrase de Necuratul, cad la pământ, ca nişte fulgi de 2ăpadă, printr-o gaură a paradisului. Iar povestitorii din lungile seri de taifas se întorc mereu la amănuntele, care reţin atenţia: Tatăl Veşnic, mai întâi, n-a văzut nimic din începuturile acestei căderi generalizate; se miră şi nu înţelege; în cele din urmă, se mânie şi vine iute să-şi pună talpa lui lată pe gaura cerească. Este însă cam târziu: o bună parte din duhuri s-a scurs în afara paradisului patern şi a căzut pe pământ; atunci devin victimele capcanelor feminine şi al tunicilor de carne omenească pregătite de diavol3(i. Aici începe partea pământească a ciclului mitic: metempsihoză. Duhurile şi (sau) sufletele (aceeaşi imprecizie a vocabularului) părăsesc trupurile omeneşti sau tunicile de carne după moartea acestora (III, 221). Aleargă atunci, cât pot de repede, în căutarea unui alt corp, hărţuiţi de demonii-flăcărui (reţinem aici o anumită convergenţă cu folclorul diavolilor schingiuitori de suflete din Sabarthes). Vor să se reîncarneze, în cel mai scurt termen, într-un foetus care, după aceea, va deveni corp de animal sau de-a dreptul corp omenesc. Aici se intercalează faptul propriu-zis metem-psihotic, care reprezintă partea originală, chiar ireductibilă, a ereziei albigenze37: nu poate fi exclusă totuşi ipoteza că această „parte” corespunde unor tradiţii populare. De aici, şi după un oarecare număr de „salturi”, de la un corp de animal la un corp de om, sufletele iz-butesc să încheie cercul. Ajungând să fie suflecate de parfaits, ele profită de viaţa ascetică; sau, într-un târziu, ele beneficiază de un consolamentum înainte de deces. După moarte, urcă din nou, în cazul acesta, către paradisul de unde căzuseră cândva 3S. Ascensiunea final'1 către casa Tatălui termină procesul de dus şi întors; se operează prin şapte ceruri succesive (III, 245). Când toate sufletele cele bune sau toate duhurile (. vie bune vor fi părăsit astfel lumea noastră ca să se ducă în patria lor pa-radisiacă, pământul se va goli de oameni drepţi. Nu va mai prezenta nici un interes. Sfârşi-tul lumii va deveni posibil. Cele patru ele. – mente se vor contopi. Atunci, cerul se va prăbuşi asupra pământului, spun ciobanii din Montaillou, făcându-se în această privinţă ecoul fraţilor Authie. Soarele şi luna se vor stinge. Focul va pârjoli marea; iar marea, care-şi va umfla apele, va stinge focul. Pământul se va schimba într-un lac de păcură şi de pucioasă: infernul, ce mai încoace şi încolo.

Creştinii consolaţi, care de acum înainte vor fi „confraţii” adunaţi în marea confraternitate a montalionezilor socotiţi vrednici de mântu-irea cerească, vor dănţui în ziua mântuirii de pe urmă, călcându-i în picioare pe toţi necredincioşii, întocmai ca mieii care saltă pe iarba din câmpie, sau pe paiele de pe ogoare după strânsul bucatelor (II, 32).

În cele din urmă, sufletele celor drepţi vor sălăşlui în paradis. în ce constă fericirea lor? Ei, bine, spune Pierre Authie în faţa auditoriului său uluit, alcătuit din crescători de animale şi din păstori, paradisul va fi ca o mare zonă a dragostei, ca o mare, locuinţă uterină, egalizată şi socializată (II, 411). Fiecare suflet va avea acolo tot atâta bine şi fericire cit oricare altul; toate la un loc vor fi ca unul singur; şi toate sufletele se vor iubi unele pe altele ca şi cum ar iubi sufletul tatălui sau al copiilor lor. Astfel, Pierre Authie, filosof genial din Sabarthes, ne explică ce înseamnă sacrul care, pentru el, nu este altceva decât socialul transfigurat. Nu spune, nimic despre vreo formă oarecare de extaz. Cel puţin în acest pasaj. Paradisul va fi ca o imensă domus din Montaillou, unde montalionezii se vor iubi tară nici un zăgaz, ca şi cum ar fi domiciliaţii Unu„ altora. Ca şi cum ar fi cu toţii taţi, mame, 379 fraţi, surori, părţi integrante ale unui ostal uriaş şi unic la scara omenirii. Cindirea lui Heire Authie, în expresia ei rea mai seducătoare pentru băştinaşi, implică un soi de du-te-vino circular şi totodată ascendent, caro duce de la domus de pe lumea aceasta, până la cea de Sus; de la ostal minuscul şi imperfect din sat, la ostal cel mare, spiritual şi desăvâr-şit, din paradis. Şi poate că şi viceversa. Incest generalizat? De ce nu? A se vedea fantasmele primordiale ale preotului CLergue şi, mai aproape de noi, cele ale lui Retif de La Bretonne. în opusculul Femei, fiţi supuse în faţa bărbaţilor voştri, Voltaire va pune şi el, însă pe un ton de glumă, chestiunea cerească tot în termeni de iubire reciprocă: „în paradis., fără îndoială, se va face dragoste, însă în alt fel decât se face pe pământ. Căci vă daţi seama că, pe lumea aceasta, nu facem dragoste decât într-un fel cu totul nemulţumitor”: ii).

NOTE

I, 132 şi 543. V. o poveste, care prezintă unele analogii, în Boccace, Decameron, „La ehasse infer nale”, Paris, Livre de poche, 1974, pp. 220-225.

Folclor de inversiune (inclusiv carnavalesc) este folclorul morţii: astfel se confirmă intuiţiile lui Vio let Alford, relative la tradiţiile pireneene.

Despre toate acestea, I, ' 134, 135, 532, 543, 544, 545.

I, 538. Despre aceste probleme „feminine”, v.: I, 538, 540-541, 544, 546. 547, 550.

Despre evrei, v. I, 135-136, 139, 141, 542, 544, 547.

Două texte pentru acest aspect, însă foarte pu dice şi deloc obsesive. Ele emană de la Beatrice de Planissoles şi de la Guillaume Austatz (supra, p. 526).

I, 134, 136, 137, 139, 543, 548.

I. 128, 137, 537, 545, 548.

I, 133, 139, 548.

10. Această idee sau constatare a lui Gelis se gff seşte la unii poeţi de la sfârşitul Evului Mediu: şont tes enfants ne ta femme ne toute ta belle m nie (Unde sunt copiii tăi, şi soţia, şi toată frumoasa ta familie), apostrofă pentru un mort, extrasă dinlr-un poem al lui Pierre da Nesson [1383-1442], citat de Clir. Marlineau, p. 132).

I, 134-135, 533, 534, 537, 543-545, 547, L48.

Jeanroy; Hertz, ed. 1970, p, 9 şi următoarele şi I, 129, 130, 132, 133, 135, 136, 138, ' 534. 535, 538: despre „paradisul terestru”, v. I, 139, 538, 541 şi 551; despre rolul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în cazul de faţă, v. I, 542 şi 547; despre intervenţia îngerilor şi despre gemete, v. I, 542-544.

Supra, p. L95, nota 4.

I, 129, 135, 534. 551.

Despre camătă şi împrumut, v. şi în general (în afară de problema strigoilor): I, 269 şi 299; I, 190, 192, 194 (afacerea Austatz); II, 480 (Belibaste împo triva cametei); a se compara cu Ph. Wolff, Cornvicrce. p. 365; când dobânda depăşeşte 10%, aveam de a face cu camătă.

IR. I, 135, 136, 540, 542, 544548, 551.

I, 131, 132, 133, 136, 538.

V. Alford, 1937, p. 113: acest autor utilizează cu precădere lucrările lui. T. 13. Laborde, Le Carnaval cn Beam, 1914; Van Gennep, Manual. t. I, voi. HT, l-re pârtie, Carnaval-Carâme, p. 930 şi nota 3, nu este de acord cu Violet Alford în această privinţă.

Baby, 1972.

Despre ceea ce precede, v. I. 128; 546 (aspecte rurale); 138 (dispariţie pentru odihnă); 537 (scene familiare); 551 (familii de clienţi); 134 (Gelis, ca intermediar între morţi); 136, 137, 138 (armiere de ţară).

I, 137, 538. L43, 544, 517.

I, 132, 133 (indulgenţe); 533. 534 (slujbe şi bani pentru slujbe); 547 (Gelis, ca furnizor de slujbe).

IU, 243. V. şi, în I, 264, vorbele unei femei relative la dublul care iese (sau care nu iese) din cura unui muribund. Credinţa în corporalitatea su fleţelor, întâlnită în Sabarthes, este cauza cea mare a reproşului formulat de episcopul Fournier împo triva lui Guillaume Austatz (I, 200). Insă cine se în doia de această corporalitate folclorică a sufletelor.

cu care se potrivea de minune catolicismul popular, se expunea, de fapt. alunecării. către metempsihotismul catar (I, 203, 204)!

21. Propp. ed. 1970.

25. I, 388, şi III, 210 (păsări vestitoare de nenoro-CIrC printre care bufniţele diabolice): a se compara cu Propp, (op. cit.), p. 132; diavoli în munţi şi la jucători: II, 179: v. şi, despre alţi demoni ai mun-wo şi a; euimjioj., ţn zona alpină, nu numai piretextul lui Etierme de Bourbon (secolul al loa), ocl. 1877, p. 87.

II, 513-514. V. sji opiniile convergente asupra acestui punct ale Grazidei Lizier şi ale lui Guillaumc Austatz (I, 303: infern; şi I, 208: purgatoriu).

Guillaume -Fort, depoziţia citată; Jean Maury (II, 512) vorbeşte despre un purgatoriu de trei zile după moarte, urmat de o intrare în paradisul teres tru care, în Vulgata fuxeană şi occitană, este identi ficat cu locul de odihnă, pe care-1 recunoaşte gândirea folclorică tradiţională. Avem deci secvenţele următoare:

Jean Maury: 1. moarte -> 2. Purgatoriu (3 zile) -> 3

Paradis terestru v 4. Paradis ceresc (după Judecata de apoi).

Arnaud Gelis: 1 moarte -> 2. rătăcire (penitenţială, cincisprezecezile sau mai mult) -” 3. Odihnă, alias paradis terestru v 4. paradis ceresc (după Judecata din urmă).

Guillaume Fort: 1. moarte -> 2. rătăcire -> 3. (?).

Aceste secvenţe diferite reprezintă variaţii în jurul unei teme de succesiune comună care se găseşte şi în literatura occitană, din epoca imediat posterioară (Jeanroy, pp. 46-48), şi chiar şi în teologia sui ge-neris (mai mult sau mai puţin contestată!) a papei occitan Ioan XXII. Această teologie era menită să fie respinsă, după moartea lui Ioan XXII, chiar de către Jacques Fournier, urmaşul sau ca Suveran Pontif sub numele de Bencdict XII. Iată aşadar un rezumat al diferitelor versiuni:

J. Maury

A. Gelis

G. Fort

M. Buscailh (I. 499)

Jeanroy (V. notele următoare)

Ioan XXII

—> 2-s-3 <~-41 _¦ 2 -+ 3 -¦ 4

Se va nota că, potrivit Mengardei Buscailh, a cărei taologie catară este fantaseă şi folclorizată, numai în caz de consolam entum sufletele se duc, imediat după moarte. în locul de odihnă. Altfel, perioada clasică şi preliminară de rătăcire post mortem devine foarte probabilă, şi la M. Buscailh. Despre Ioan XXII. v., pentru o informare superficială. Catholic Encyclopediţiile (diferite) din 1910, şi din 1967, art. John XXII; şi V. Verlaque, 1883, p. 158 şi următoarele, şi p. 215 (reacţii ulterioare ale lui Benedict XII).

A. Moulis, TradiHon,<; et coutumes., 1972, P 61. V. şi Bordenave, p. 231.