Emanuel Le Roy Ladurie

Aşa se prezintă, într-un sat care, global, nu este bogat, Doamna Sărăcie la începutul secolului al XlV-lea. Va trăi mult şi-şi va păstra, acolo şi în alte părţi, fascinaţia: mulţi anticle-ricali, până la o epocă recentă, îi vor reproşa Bisericii nu că este Biserică, ci că nu este Biserica aceea săracă, aceea care, într-o lume săracă, este cu atât mai stăpână pe cheile cerului cu cât nesocoteşte mai mult bunurile pămân-tului. Şi, în general, conştiinţa reală şi normativă a sărăciei, atât de prezentă, chiar din 1300, în cultura ţărănească, este o introducere mereu posibilă, dar nu întotdeauna actualizată, în luptele sociale, a căror ţintă preferată este, regional. Biserica 3V.

NOTE

* Cf. Guillemette Maury (III, 189). La începutul capitolului IU, în cartea noastră am dat cuvântului rn^T'? tudiat în mocl obiectiv de noi, o accepţie ^ai largă, care-1 situează deasupra sărăciei propriuBel? tl din Motailloueste „s&rac”, de ce bunurile sale de-abia se ridică la cincispre333 zece livre tournoia, în timp ce cele ale soţiei lui, care a fost într-adevăr de treabă acceptându-1 de bărbat, se ridică la cincizeci de livre toumois, iar preţul unei case este de patruzeci de livro toumois; pe deasupra, „sărăcia” lui Arnaud Belot se măsoară cu faptul că el nu arc nici o calificare de meşieşu-Ta„ (artificlum): III, 64; v. de asemenea II. 59-60: faptul de a nu avea o calificare meşteşugărească („la-borative”) face dintr-un fost bogat, care nu ştia slucreze cu mâinile proprii, un pauper, de îndată ce şi-a pierdut averea; adevăratul bogat, cel foarte bogat, prin opoziţie cu pauper, este cel care are o mie de livre tournois (II, 42). Bsrnard Clergue a cheltuit şapte sule de livro psntru fratele său (supra, cap. III).

„Sărăcia” celui ce şi-a pierdut ostal familial: II,?! 29 (A. Sicre); sărăcia„ părinţilor lui Pierre Maury, din Montaillou, a căror casă a fost distrusă, iar bunurile le-au fost confiscate pentru erezie: supra, cap. XVI; I. 23P şi II, 445. Pierderea bunu rilor, pierderea vetrei unei case, ca preludiu con ceptual la cerşetoria vagabondă (III, 366); sărăcia” unei bastarde din Montaillou: supra, cap. II. Sără cia ciobanilor, ajunşi să păzească oile ca urmare a sărăcirii familiei lor (supra, cap. IV etc).

Mollat, Etudes., I, 22. Procentaje valabile pentru Provenţa din zona de munte şi Languedcc-ul rural. Nu deţinem cifre pntru Montaillou.

În Mollat, op. cit., voi. II, în fine.

Aceeaşi remarcă este valabilă şi pentru persona jele situate In nivelul cel mai jos al nobilimii sau al lumii clericilor (III, 57).

Rapp, p. 52.

II, 25, 26, 54. A se ţine seama, pentru II. 25, de cercetarea făcută de Duvernoy, Inquisition., ed.

franceză, p. 162, nota 13.

Matei, XXIII, 6.

Se va nota, într-adevăr. în legătură cu acest lucru, remarcabila relaţie stabilită do Fr. Mistral (Dictionnaire provenşal-Jrancais, articolul,. Arn as? ie”) între animero spaniol (strângător creştin de pomeni cucernice, pentru odihna sufletelor celor morţi), şi armaisie sau armie din Languedoc (zona muntoasă) mesagerul popular al sufletelor morţilor. eventual remunerat şi el (v. de asemenea infra, în ultima parte a ultimului capitol al acestei cărţi, paragraful consa crat contactelor terestre cu sufletele morţilor).

III. 238 (două texte). Opoziţia catarilor din co mitatul Foix la indulgente era mult mai radicală decât comportamentul valdenzilor în această privinţă, tole ranţi la indulgenţe (I, 64\par II, 24, 25. 26. Despre problema generală a înfla ţiei de indulgenţe la acea epocă, şi a. contestaţiei ce 1' se opune, v. Toussaert, p. 341; Fliche, voi. 14-2, o 811: lapp, P- 154; Chelim, p. 471.

I, 196, V. şi I, 198, şi I, 201.

Freche, teză; Le Roy Ladurie, Paysanx de Lan.

giiedoc, 1966.

Despre popularitatea, în Languedoc, a acestei contestaţii din secolul al XlV-lea, în virtutea căreia, de pildă, „nici un prelat nu poate da indulgenţa”, v Devie şi Vaissette, Hlstoire du Langueloc, ed. Pri vat, Toulouse, 1879, voi. VIII, col. 984-985, al cinci sprezecelea item din „lista de greşeli” (text elaborat pe la 1300).

1G. Evreii, X, 38.

II, 130; I, 356 (v. şi I, 352, şi I, 364, în privinţa profesiei autentic ţărănească, a autorului depoziţiei).

I, 219; aceeaşi opinie, şi aceeaşi referinţă evan ghelică la cămilă şi la gura acului, la Guillaume Austatz, bayle la Ornolac (I, 207-208). Cazul adminis tratorului şi cel al judecătorului seniorial (bayle) par să indice, în orice caz, că învăţăturile Evangheliei în această privinţă pătrunseseră destul de mult – dato rita propagării catarilor bonshommes? sau a predica torilor? sau şi a unora şi a celorlalţi în acelaşi timp – în mediul ţărănimii înstărite din care erau recrutaţi judecătorii senioriali (bayles), administrato rii şi alţi slujbaşi senioriali.

II, 404, V. şi: I, 443.

A se compara: Mollat, Etudes sur la pauvreie.,., voi. I, p. 269.

A se compara cu Mollat, Etudes., I, 328 (identi tatea între soroc şi pelerin).

În Mollat, Etudes sur la pauvreie., voi. I şi II, C. Thouzeliier şi C. de la Ronciere insistă asupra aportului catarilor şi, respectiv, al călugărilor cerşe tori în acest domeniu. V. şi T. Manteuffel, 1970.

II, 515: Pierre Maury, despre valoarea pozitivă a pomenilor făcute spitalelor şi bisericilor.

J. Le Goff, Civilisation., 1964.

II, 515 (daruri către biserici, la care se gândeşte P. Maury).

ii, 417. v. de asemenea, despre o comoară ere ţică ds acelaşi gen, II, 59-60 şi II, 484.

I, 458, 462, 464; I, 324 şi supra; I, 327.

^8. Să conduci o casă şi o (relativ) mare exploatare agricolă, fără să munceşti cu mâinile tale, este idealul la care visează mulţi din ţăranii fără bani (III, 122); invers, în ciuda faptului că mulţi indivizi trec cu uşurinţa din clasa mijlocie a celor ce nu muncesc cu niunile lor la o situaţie de meşteşugar sau chiar de ciooan, această tranziţie către nivelul de ios poate fi =. ea pentru un om bogat (II, 59). Acesta este indicele existenţă al unei lumi, privilegiate, valorizate, care ' „feî*” ' mi nu practică munca manuală, deoarece averea îl seu teste de aşa ceva. Despre ritmurilede muncă prea puţin constrângătoare, v. Vourzay, III, 82-83.

Mollat, t. II, p. 553 (citate biblice, din Vechiul şi Noul Testament, culese de J.- C. Schmitt).

II, 406 (două enunţuri succesive).

III, 95, 96, 97 (mai multe texte, convergente).

Ibid. Faptul de „a lucra cum se cade ca să-ţi câştigi pâinea”, fie că eşti evreu, creştin sau musul man, este de reţinut ea o valoare pozitivă de către Pierre Dupont, crescător de porci, din Vaychis (n 158).

Despre vechimea pauperismului rural şi munte nesc din Pirineii catalani, apropiaţi de ai noştri, cf.

Bonnassie, t. II, p. 113 bis.

J. Le Goff, în p. O. Connell şi J. Le Goff, Les pTopos de Saint-Louis, Paris, Gallimard, coli. Archives, 1974, p. 74 şi passim.

Guillaume Austatz, bayle la Ornolac, şi martor al dispoziţiilor de spirit ale elitei săteşli, reia de alt fel distincţia, clasică pe vremea lui, între bogăţii dobândite pe drept şi bogăţii dobândite pe nedrept. însă el nu operează această distincţie (care pare să-i fie grosso modo familiară) decât atunci când va fi constrâns de Inchiziţie (I, 207-208).

V. contribuţia lui Lester K. Little în Mollat, Etudes sicr la pauvrete., 1974, t. II, p. 447 sq.

Ancheta noastră pe teren efectuată la Montaiilou în 1974 ne-a dat câteva indicaţii despre remanenta unui folclor al sărăciei (conversaţie cu D-na Duranol, din Montaillou): o poveste locală (care datează din secolul al XlX-lea) se referă la un fost recrut din ţinut, care s-a întors incognito la casa lui, după o lungă existenţă militară; această poveste evocă unele aspecte ale vestitei legende „pauperiste” ale sfântului Alexis (cf. articolului lui A. Gieysztor, în Mollat, Etudes., voi. I).

Capitolul XXVi

FOLCLOR Şl STRIGOI

Prin

Diferitele date despre concepţia asupra spaţiului şi a timpului, asupra conştiinţei sociale, a religiei, a eticii, pe care le-am văzut în capitolele precedente, ne introduc, în sfârşit, în ceea ce trebuie să încheie acest studiu al gân-dirii populare de la Montaillou: cu o tautologie, în folclor (folclorul acesta, într-o societate foarte integrată, interesează atât oraşul cât şi satele, atât nobilimea cât şi ţărănimea l). Metoda tradiţională, pe care au folosit-o cu succes alţi istorici, lipseşte de aici: dacă ne luăm după această metodă, într-adevăr, cercetările asupra folclorului actual din Ariege sau din Aude ar trebui să ne permită, prin procedee de istorie regresivă, să ne întoarcem până la arhetipurile medievale. Speranţă deşartă: demersul în „regresiune” se dovedeşte iluzoriu dacă este folosit în sectoarele noastre. Istoria a trecut pe aici, schimbătoare: a răvă-Şit adine peisajul nostru folcloric, din secolul al XlV-lea până în secolul al XlX-lea. Ţăranii om ţinutul Sault, de pildă, la doi paşi de Montaillou, vor evoca, în 1970, în faţa unor antropologi din Toulouse 2 secretele din Petit ert: diverse exemplare din această carte a^Siântr„adevăr în regiunile pireneene eraturii francofone de colportaj -1850. De acolo, conţinutul lor „va 337 trece” în tradiţia orală. Nici o legătură, deşi gur, cu ceea ce a fost folclorul clin Montaillou, în secolul al XIV-lea! în Poveşti populare din Ariege, publicate do curând, abia de apar cî-teva referinţe aluzive, pe cure însă noi le-ain găsit în anchetele din 1320: referinţa la păduchi, la naşi: i. Aceste povestiri populare din actualul comitat Foix, în majoritatea lor, ar putea fi, de fapt, sedimentul unui val mai recent de modernitate folclorică. Provenind din alte zone (septentrionale?), acest val ar fi putut acoperi regiunea Ariege, între 1500 şi 1800. într-o ordine analoagă de idei, notez absenţa cvasitotală a temei mitice a ursului, în Sabarthes şi în toată aria de investigaţie a inchizitorilor noştri, pe la 1320. Acest simpatic animal va deveni, dimpotrivă, unul din personajele centrale ale dramaturgiei ţărăneşti, de-a lungul Pirineilor, începând cu secolul al XVIII-lea'.

Folclorul morţii, în schimb, se va dovedi mai tenace şi fundamental: va păstra până în secolul ni XlX-lea unele trăsături pe care i le cunoaştem pe la 1300: pisicile negre, diabolice, se învârteau în jurul paturilor de moarte, încă de pe la începutul secolului cil XIV-lea. îşi vor continua macabrul lor ca-lusel, în plin Languedoc, mult timp după Revoluţia franceză5. Ospăţul morţilor, cu prilejul sărbătorii Tuturor Sfinţilor, consumat de cei vii, reprezintă o altă realitate multiseculară pe valea superioară a râului Ariege, din secolul al XIV-lea până în al XlX-lea (i. Mai profund, ostal, care a fost unul din elementele de bază al ansamblului societar pe vremea lui Pierre Clergue şi Raymond Belot, îşi va păstra rolul acesta de prim plan până la începutul secolului XX. Folclorurile trec, domus ră-mâne 7.

Cu tot reconfortul pe care ni-1 dau aceste reminiscenţe parţiale, va trebui deci, pentru explorarea folclorică, să pornim, încă o dată, 338 de Ja textele noastre vechi. Informaţiile vor fi, ca să nu se; schimbe nimic, abundente în unele cazuri, şi numai aluzive în altele. Să luăm de exemplu aspectele proriu-zis muzicale ale folclorului: ciobanii cântau din fluier8; fetele, când se întorceau de la cârciumă, trăgeau cu multă plăcere un cântec; în cântecele preotului, la biserică, cartea era de o utilitate fundamentală (preoţii sunt îngropaţi cu veşminte sacerdotale, cu o carte în mână, ca să poată, odată ajunşi în cer, să cânte în faţa lui Dumnezeu, îi povesteşte, cu ironie, Belibaste lui Pierre Maury °). Dincolo de aceste constatări dispersate, dintre care unele sunt evidente, chiar comune, nu ştim, practic, nimic despre „domeniul muzical” al locuitorilor din Ariege. Suntem la fel de neştiutori în privinţa glumei populare, care, este, se înţelege de la sine, anticâericală (tot ce spun preoţii este o glumă, o prostie); exploatarea acestui filon facil şi întotdeauna rentabil i-a atras câteva succese de elocinţă lui Pierre Authie (II, 422). Insă ca poate lua şi forma unei glume pure, cu caracter pur şi simplu social, însoţită eventual de pariuri între,. prieteni”. Guillaume Authie, pe malul râului Ariege, ţinea o piatră în mână; a pus rămăşag pe un pateu de peşte, cu un tovarăş de-al său:

— Nu vei reuşi să arunci piatra aceasta în râu, i-a zis el.

Rămăşagul este făcut. Guillaume aruncă numaidecât piatra în râu, împiedicându-l pe tovarăşul său să facă acelaşi lucru; dintr-o data, câşligă pariul şi pateul (II, 106). După ce Ji s-a povestit gluma aceasta, ascultătorii „se tm de coaste”.

^Proverbele locale (dintre care unele au ajuns

Pmă la noi, datorită lui Jacques Fournier) sunt, „U, °datăzicale de ordin sexual sau conjufe<„. We enunţă câteva aserţiuni de bază, depre veşnicia lumii, despre nevoia ei internă, bPre prohibirea incestului, despre filosofia căsătoriei. Sunt legate fundamental de filoso-fia şi etnia micului ţinut.

Domeniul cultelor populare, în versiunile lor ortodoxe sau deviante, a fost explorat atunci clnd am vorbit despre atitudinile religioase: am văzut că, la urma urmei, populaţia din Sabarthes (deci şi din Montaillou) dă dovadă, în multe privinţe, de o creştinare destul de remarcabilă. Ceea ce nu împiedică permanenţa unui anumit miraculos. Acesta sălăşluieşte, printre altele, în izvoare: un anumit izvor cu apă limpede face minuni, de pildă, în el pot fi văzuţi peşti vii care, totuşi, sunt pe jumătate fripţi, printr-o întâmplare veche şi nefericită 1(l. Cultele creştine ca atare sunt legate de faptele de sănătate. sau de sociabilitate populară: botezul, aşa cum am mai spus, dă copiilor o carne frumoasă şi un chip arătos, iar mai târ-ziu îi fereşte de înec sau de lupi (II, 16). în unele biserici, lumea dansează în mijlocul unei asistenţe, unde se află şi bărbaţi beţi „.

Mai amănunţite sunt indicaţiile relative la magie, la vrăjitorie şi, îndeosebi, la strigoi.

Magia, ca atare, nu ocupă un loc central în mentalităţile sau practicile din Sabarthes şi Montaillou: este totuşi importantă ca tehnică ce urmăreşte obţinerea unei anumite acţiuni, a unui anumit obiect, a unei anumite informaţii. Magia aceasta ţine, printr-un aspect al ei, de „leacurile” tradiţionale ale vraciului şi mai ales ale doftoroaiei; nu sunt neapărat ineficace. Mai poate să ţină, prin alt aspect, de vrăjitoria cu adevărat diabolică, unele trăsături ale acesteia fiind prezente în Sabarthes; sunt abia vizibile şi chiar – trebuie s-o mai spun? – aproape neînsemnate.

Am semnalat, mai înainte, prezenţa unei dof-toroaie la Prades d'Aillon, Na Ferriera, ale cărei reţete şi tehnici nu le ştim (I, 337). Beatrice de Planissoles se adresează, după cum am văzut, unei evreice botezate, de la care află virtuţile cordoanelor ombilicale ale copiilor de sex li masculin ale fiicelor ei (pentru eâştigarea proceselor) şi proprietăţile sângelui menstrual ai aceloraşi fiice (ca să trezească dragostea conjugală unui viitor ginere). Beatrice, din nou ea, are de. la un pelerin sâmburele unei plante ce se numeşte ive, despre care se spune că este minunată pentru a-1 vindeca de epilepsie pe un nepot de-al ei. Insă sfântul Pavel, în biserica lui, va fi mai eficace decât sâmburele de ive, împotriva bolii de care suferă copilaşul. Mica magie de care este vorba este aşadar reală, dar nicidecum neagră; este mai curând albă, şi chiar ultra-albă din moment ce se renunţă la sâmburele de ive dat de cucernicul pelerin, ca să fie adoptată, ca leac, intervenţia unui mare apostol. Beatrice subliniază de altfel, în legătură cu reţetele magice folosite din când în când de ea (I, 249), că le ia drept leacuri bune bizuindu-se pe ceea ce se spune despre ele; nu vede în ele nişte vrăji, în ciuda caracterului oarecum supranatural al folosirii lor. Ex-castelana (către care se scurg tehnici ce provin de la o evreică, de la un pelerin şi de la alţi oameni) poate fi ea însăşi socotită ca o mică vrăjitoare: foloseşte mici secrete, mai curând sfinte decât demonice, pe care le strânge „de pretutindeni, ca să asigure sănătatea şi prosperitatea copiilor şi nepoţilor ei; are legături cu o ghicitoare, numită Gaillar de Cuq, originară din Varilhes (T, 247, 257).

Driada cu sânge albastru nu este singura, la Montaillou, care crede în ghicitori; toată colonia montalioneză formată de familia Maury, refugiată la sud de lanţul pirenean, se adresează unui ghicitor musulman, ca să capete de la el sfaturi despre sănătatea animalelor şi a oamenilor, precum şi despre călătoriile sau căsătoriile pe care oamenii au de gând să le iacă sau să le încheie (II, 39). Mauri sau evrei, sau mai curând evrei, dau, aşa cum se bănuieşte, contingentul lor de ghicitori sau de vrăjitoare mărunte; peste câteva generaţii, acestea v°ifi calificate, cam pripit, de adevărate vră341 jitoare 12 de către nişte preoţi care nu vor şti să-şi păstreze cumpătul, aşa cum a ştiut s-o facă Fournier în această privinţă, acaparat fiind de alte treburi. însă în acţiunea magică nu sunt amestecate numai persoanele ce apar-* ţin minorităţilor religioase, israelită sau musul-„ mană, dincoace şi dincolo de Pirinei: la Ax-* les-Thermes (I, 156, 157), un notar şi un cleric practică sau îi împing pe alţii să practice aria sfântului Gheorghe; aceasta constă în folosirea darului pe care îl are o fetiţă din târguşor do a citi într-o oglindă ca să găsească urma obiectelor furate. O femeie din Ax şi ginerele ei speră să-şi redobândească astfel două bucăţi de postav de lână pe care le-au pierdut sau care lc-au fost furate la iarmarocul de la Foix. Regăsirea lucrurilor dispărute se poate produce fără intervenţia tehnicienelor specializate, care se află pe lumea aceasta. Fecioara din Mont-gauzy, de pildă, se ocupă, ea direct, de revenirea la proprietara legitimă a unor bunuri pe care nişte pungaşi, cărora ea avea să le înmoaie inima, le şterpeliseră de la o ţărancă din Ornolac. Aceasta având, bineînţeles, obligaţia de a face o mulţime, de rugăciuni mariale. Astrologia pe termen scurt, practicată de femei sau de preoţi, este amestecată cu „superstiţii” relative la tăierea unghiilor sau a unor şuviţe de păr; ea apără norocul casei (ostal). Aceste meşteşuguri magice sunt de tot felul şi, adesea, dar nu exclusiv, feminine.

Căutaţi femeia 13. Căutaţi şi ciobanul. O anumită iarbă, pusă de un păstor răuvoitor peste cheag, nu lasă laptele să se închege şi să se transforme în brânză. O iarbă asemănătoare pusă în stomacul (?) femeii, care este comparat cu şiştarul cu lapte, nu lasă sămânţa bărbătească să se „închege” în foetus: sămânţa este „sterilizată” în mod miraculos. Repet, în toate acestea, nu este nimic diabolic; Jacques Fournier, obsedat de vânătoarea de catari, nu se opreşte la nişte fleacuri legate de mica magie.

Ce mare deosebire faţă de acea aiguillette * din secolul al XVI-lea, alt rit de sterilitate sexuală, pe-care Jean Bodin şi alţi demonologi o vor urmări, chiar până la rug, ca practică demonică criminala „.

lată-1 aşadar pe Satana pus sub acuzare. La Montaillou este absent sau prezent? De la ma
Îeue„9ţlret” Pentru încheierea hainelor. Nouer l'aiguiltea ronea (tm) nă a face ^J1 care duc *a imposibilita-c°nsumani actului sexual. (N.t.).

Aşadar, diavolul este pretutindeni. numai acolo unde Biserica îl va pune cândva un este, acolo, unde, încă de pe atunci, caută să-1 pună; pe ici, pe colo; foarte puţin; deocamdată cu prea puţin succes şi fără prea mare convingere. Am văzut importanţa, deloc neglijabilă, a magiei în viaţa de zi cu zi, pe care vidgum pccus. sau clerul, nu o confundă totuşi, în ciuda unor tentative, cu vrăjile diabolice. Aceasta este marea deosebire care se manifestă între începutul secolului al XlV-lea pirenean şi secolul al XVI-lea care organizează vânătoarca de vrăjitoare; acestea vor fi menite să slujească drept victime, arse pe rug în urma persecuţiilor unor judecători pireneeni paranoici; vor înălţa magia ţărănească la rangul de conjuraţie satanică. Pe la 1300, nimic nu se arată încă în această ordine de idei: rugurile sunt rezervate catarilor.

Ideea unei utilizări practice a serviciilor aduse de infern nu este, desigur, cu totul inexistentă în Sabarthes. Aycard Boret, din Caussou, evocă grosso modo, în legătură cu un duşman pe care 1-a azvârlit în închisoare, eventualitatea de a cere ajutorul diavolului; şi-i închide gura cumetrei (care se opunea), spu-nându-iJ (i: Taci din gură, femeie, căci uneori diavolul are mai mare putere decât Dumnezeu, iar eu am nevoie de ajutor, de cel al lui Dumnezeu sau de cel al diavolului. Insă Aycard Boret este un criminal, complice la omucidere; cazul lui rămâne izolat.

Tot astfel, învinuirile de satanism aduse plugarului Raymond de l'Aire, din Tignac, sunt şi ele neînsemnate; omul acesta, după cum se spune, cu ajutorul Necuratului, a pus jugul la loc pe gâtul tăuraşilor de la plug, neobişnuiţi încă să fie înhămaţi (II, 126, 373). Tehnică magică pentru dresarea viitorului bou de arat Desigur. Dar ce greutate are această afirmaţie> fără importanţă, pe lângă învinuirile foarte reale de materialism obscen lansate altădată” cu o precizie ameninţătoare, împotriva lui Tmond de l'Aire? Şi apoi, totul depinde de punctul de vedere adoptat! Ceea ce este socotit oarecum dăunător, poate diabolic, atunci când eşti tu însuţi victimă, devine tehnică nevinovată când reţeta este îndreptată înspre un altul. Beatriee de Planissoles se dovedeşte ranchiunoasă faţă de preotul Barthelemy Amilhac, deoarece acesta i-a făcut farmece J7, făcând-o să se îndrăgostească nebuneşte de el. însă nu socoteşte că şi ea face farmece atunci când vrea să-1 împingă pe viitorul ginere să se îndrăgostească nebuneşte de fiica ei: îi va da deci acestui domn să înghită primul sânge menstrual al logodnicei (I, 248-249).

Pe scurt: încă de pe atunci, diavolul este un personaj însemnat în Sabarthes. Nu este încă, totuşi, amestecat, prin grija oamenilor Bisericii, în activităţile de magie cotidiană şi locală: aceasta rămâne, pentru câtva timp, oarecum inocentă. Există, în mijlocul clerului din ţinut, unele tendinţe de a desconsidera magia acuzând-o că se afă sub soarele negru al Satanei 18. Nu sunt încă predominante in. în Sabarthes, prin 1294-1324, inchizitorii pân-desc devianţa; dar nu sunt, sau nu sunt încă, nişte obsedaţi de vânătoarea de vrăjitoare. Episcopul şi tribunalul său au oricum destulă bătaie de cap cu mişcarea albigenză. Nu-şi pierde vremea transformând în practică diabolică mărunta magie muntenească, nici reprimind-o ca vrăjitorie; faţă de Montaillou, au ei capete de acuzare cu mult mai grave.