Emanuel Le Roy Ladurie

să pescuiască pe ambele maluri (II, 109). V. şi Pierrc Maury, despre dubla apartenenţă: III, 234.

Lucrările cele mai specifice, de altfel excelente, despre doctrina caţără la locuitorii de pe valea su perioară a râului Ariege şi în satul Montaillou între 1300 şi 1324 sunt cele ale D-nei Annette Pales-Gobillard, Le Comte de Foix. teză rămasă inedită şi pre gătită prin 1970 sub conducerea D-rei C. Thouzellier; precum şi articolele, vechi şi pline de parţialitate, însă minunat documentate, ale lui J. M. Vidai, 1909.

I, 203, 228, 283, 472; II, 408 (textul acesta sub liniază că trecerea sufletelor în corpuri de animale reprezintă penitenta făcuţi diez!

irUmiitfJ°! iVineS-”'

36. E. Gellner

385 (resp (icl

Capitolul XXIV

RUŞINEA

Şi DELIMCVENŢÂ

De la problemele religiei, sărim foarte firesc la cele ale eticii: ethos şi habitus, cu alte cuvinte, sistemul de valori implicit şi cel explicit se află în centrul oricărei monografii săteşti.

În măsura în care comportarea montalione-zilor noştri suferă influenţa, măcar parţială, a eatarismului, ne-am putea aştepta, în numele unei analize teoretice, să vedem ivin-du-se, la fiecare colţ de stradă sau de potecă, faimoasa anornie catară, pentru uzul credincioşilor de rând. Jean Chelini a rezumat principiile de bază ale unei astfel de anomii: în catarism, spune el! există o morală cu două niveluri: pentru cei mai mulţi, nici o restricţie, iar libertatea de viaţă şi de moravuri este totală. Pentru parfaits, o morală ascetică şi elitistă. şi sarcina de a-i împăca pe ceilalţi credincioşi (care sunt păcătoşi), pe patul de moarte, cu principiul binelui: împăcare obţinută prin „consolamentum”. Acest consolamentum fiind urmat, dacă se poate, pe valea superioară a râului Ariege, de endura, apoi de moarte. De fapt, la sfârşit, se şterge totul; şi, mai ales, n-o mai iei de la capăt. Aşteptând ziua cea mare a acestei „ştergeri”, totul este îngăduit! Preotul îmi spunea, povesteşte Be-atrice de Planissoles în legătură cu cele ce-i spunea iubitul ei catar Pierre Clergue, că băr294 hatul şi femeia pot păcătui în voie, oricum, atât cit trăiesc. Pot să facă. tot ce poftesc, în lumea aceasta. Cu singura condiţie ca, la urmă, să fie primiţi în sectă sau în rlndul creştinilor adevăraţi. Atunci, oamenii sunt mântuiţi şi izbăviţi de toate păcatele săvârşite în viaţă. Datorită faptului că aceşti creştini adevăraţi îşi pun manile asupra celor aflaţi în pragul morţii (I, 225).

Vorbind în felul acesta, Pierre se lasă dus de personalitatta lui nietzscheană. Interpretarea dată de el eticii catare nu era neortodoxă, însă ea se dovedea extremistă şi simplificatoare. Mult mai prudenţi, Oamenii cei buni le spuneau credincioşilor lor să se ferească de exagerările anomice pe care le considerau de-a dreptul nefaste, din motive atât circumstanţiale cit şi doetrinaie (I, 386).

Cu unele excepţii monstruoase, nici o societate nu poate trăi în anomie. Iar Montaillou, încă şi mai puţin decât alta. Permanenţa unei morale sabarthesiene, care funcţionează ca sistem de valori- (etfios) şi, totodată, corp de comportare cutumiar (habitus), se înscrie subiacentă opiniilor religioase în vogă, majoritare sau minoritare, catolice sau catare. Dublă referinţă: nu este scutită de contradicţii.

Morala aceasta nu este decât în parte întemeiată pe sentimentul intim al păcatului. Conştiinţa păcatului există, bineînţeles; pentru unele suflete rafinate, ea este chiar chinuitoare (a se vedea cazul ţărăncii Aude Faure 2); dar nu este singura care determină, în ceea cje are ea esenţial, conduita curentă a fiecăruia. feă spunem că etica ţăranilor de pe valea superioară a râului Ariege nu se bazează doar pe sentimentul individual a ceea ce este „păcat”; C1 Şi pe acordul general interpersonal, consen-*„*. privitor la ceea ce, din punct de vedere Personal, este ruşinos. Să ascultăm ce spune u. spre acest lucru Raymond de l'Aire, culţilor din Tignac, care-şi coseşte fânul. Omul esta este deviant faţă de ortodoxia creştină; însă, în cazul lui, devianţa extremista dă la iveală, cu o limpezime, uluitoare, un „complex„ de implicite morale; acest „complex„ există şi printre sabarthesienii care rămân credincioşi normelor religioase. In cazul acestor con-formişti, el rămâne totuşi nemărturisit, implicit, dezvoltat doar pe jumătate, în ciuda eficacităţii lui de netăgăduit. De aici, interesul prezentat de depoziţia lui Raymond de l'Aire: ceea ce pentru alţii şi pentru masă este doar habitus ' devine, pentru acest martor excepţional, un ethos, valorificat cu mândrie. Raymond spune în gura mare ceea ce ceilalţi rumegă în şoaptă, fără să-şi explice lucrurile măcar lor înşile. „Tezele” omului din Tignac, care au mai fost parţial citate în această carte, sunt constituite din trei puncte:

Fac multe pomeni. Dar nu de dragul lui Dumnezeu le jac, ci pentru a avea reputaţie bună printre vecini. O reputaţie de om bun.

Acelaşi lucru se înlâmplă cu spovedania: nu mu spovedesc, deoarece cred că am păcătuit, ci ca să dobândesc, în ochii preotului şi ai ve cânilor, o reputaţie de om buh.

Nu cred nici în păcat, nici în faptele bune ca mijloc de a deveni virtuos; pentru mine, incestul cu mama, fiica, sora sau verişoara primară nu este nici măcar un păcat; incestul nu este decât un act ruşinos (trupe).

Faptul că mă culc cu verişoara mea de gradul al doilea, pentru mine, mi este nici păcat, nici act ruşinos. Proverbul foarte cu noscut în Sabarthes spune, într-adevăr: „Verişoarei de gradul al doilea poţi să-i faci orice” (II, 130).

Prin urmare: grija pentru reputaţia pe lângă vecini '*, sentimentul – eventual – de ruşine, mai curând decât de păcat, fidelitatea faţă de cutumele locale sunt cele trei puncte ale „moralei” lui Raymond de l'Aire.

În ceea ce priveşte importanţa „cutumei” locale, opusă „dreptului” general, omul din Tignac se face ecoul unui sentiment foarte răspândit în ţinut şi care are legătură, simultan, cu morala şi cu politica: episcopul ne cere dijmele pe temeiul dreptului; noi cei din Să-Ydrtlies, refuzăm să i le dăm în virtutea cu-iumelor noastre, declară Guillaume Austatz, bayle la Ornolac, care redă astfel o opinie regională (I, 209).

Mai subtilă este tema etică a ruşinii, şi ea foarte răspândită pe valea superioară a râului Ariege: Simon Barra, povesteşte Raymond Vayssiere, din Ax-les-Thermes, avusese, una după alta, două surori ca amante. Ba chiar se lăuda cu acest lucru, faţă de „Patliau” Cler-gue din Montaillou, şi faţă de mine. Eu i-am spus:

E mare păcat.

Nu, mi-a răspuns el; nu este păcat; re cunosc însă că este ceva ruşinos.

Spunând acestea, ne-am aşezat la masă 'J.

Valorificarea sentimentului de ruşine se în-tâlneşte, sub o formă mai laxistă, la Guillaume Bayard. Judecător la Sabarthes, acest viteaz Bayard colecţionează surorile pe perechi. Mi-a povestit, spune Arnaud de Bedeilhac, că se culcase cu cele patru surori, care se trăgeau, două câte două, din familii diferite. Se numeau Gancle, Blanche, Emersende şi Arnaude.

— Cum ai putut, i-am zis eu, să te culci, de două ori, cu două surori?

— Dacă m-aş fi culcat, mi-a răspuns Bayard, cu nişte femei care să-mi fie rude apropiate de sânge, aş fi comis un act ruşinos. Insă cu două surori! Nu-i nimic grav, sunt doar fleacuri (III, 55).

Tema celor „două surori” şi a colecţionarilor

?;? surori c nu este singurul furnizor de mo. V (r. dţ; cugetare pentru filosofii rustici ai rutpmi-Şi ai non-păcatului. Ea. poate face loc o, '„^Şii-paterne-şi-a-nepoatei: Raymond cL ' dedară mai mulţi indivizi în sul unei conversaţii săteşti în jurul focului, când afară ningea, a avut, rând pe rând, ca amante, o anumită Guillemette, din Caussou, apoi pe nepoata acesteia, Gaillarde, care era şi slujnică la Raymond. Vai, ce mare păcat!

— Nici vorbă! nu este nici un fel de păcat, răspunde Aycard Boret, din Caussou, care participă la această discuţie; şi care, dintr-o dată, este făcut ţăran (- persoană grosolană) de interlocutorii săi (III, 346-347).

Aycard Boret ar fi putut, dacă ar fi mers aşa cum pornise, să califice drept ruşinos (deşi fără păcat). incestul” de care era învinuit neruşinatul Planissoles. Beliba^te, în tot cazul. ar fi putut lesne lua pe seama sa o formulare de acest Ren: omul cel sfânt, care zvârlea coala teologică a năc. Gtvlui, descoperea fără nici o Greutate, sub aceasta, tuful antropologic al ruşinii şi eriia fundamentală pentru reputaţia pe lângă vecini 7.

Conceptul de ruşine se leacţă de tot sistemul de valori care domneşte în valea suneri-oq„ă a râului Arieffe si. dincolo de aceasta, în aria ibero-pireneo-occitană. Am menţionat, mai înainte, noţiunea, oarecum, exigentă, care valorizează onoarea feminină fata de căsătorie şi fată de familie: este o noţiune mai ourârd nobiliară decât. ţărănească: cu toate acestea, printrp simplele cultivatoare, nu este necunoscută8. Ar trebui evocat şi acel nnratnp aristocratic, îndrăgit de trubaduri9. La celălalt capăt al scării sociale, sau mai de-rrabă al scurte' casrade a dispreţului, conceptul de ruşine îl poate întâlni pe cel de excludere, chiar de intansibilitate: acesta îi afecta pe leproşi şi ne ereticii obligaţi să poarte cruci calbene I0. CUeodată, îmi anat crucile cele a^~ bene într-un pruv ruşinea (verecunăia) mfi iace să caut. ve cit cu putinţă, să nu le port. sdupp un tăietor de piatră din Ax. Fără a merpe atât de departe, sărăcia, pierderea casei, decăderea economică sau pur şi simplu mobilitatea socială descendentă pot fi sursă de ruşine, de „descumpănire” şi de pierdere a cin298 steiil i ele pot într-adevăr duce la scăderea stimei pe care v-o poartă vecinii: nu prea sunt preţuit în Sabarthes, din pricina sărăciei mele, spune Arnaud de Bedeilhac. Am sărăcit, şi m-am acoperit de ruşine în ţinutul nostru, din vina maniei mele (care m-a făcut să-mi pierd casa părintească), spune Arnaud Sicre. Textele acestea sunt cu atât mai interesante cu cit sărăcia se dovedeşte ambiguă: când este factu-ală (cazul lui Sicre şi ai lui Bedeilhac), este sursă de ruşine. Dar ca un concept ideal, sau când este practicată pentru ea însăşi şi în ascetism, sărăcia este pozitivă. Există aici o vie contradicţie, legată de contrastele pe care le implică practica religioasă şi practica socială. Ecnivalentul ei s-ar putea găsi astăzi în atitudinile unor intelectuali, pozitive şi totodată negative, faţă de societatea de consum.

Este, de la sine înţeles că onoarea se pierde şi că ruşinea se creează, într-o lume cu valori externalizate, din momentul când a fost încălcat sau falsificat jurământul rostit în faţa altora: nu prea sunt preţuit, din pricina sărăciei mele, spune Arnaud de Bedeilhac, pe care l-am mai citat. Şi aş fi şi mai puţin preţuit, dacă s-ar afla, în Sabarthes, că am săvârşit un sperjur. Pe deasupra, mă tem de păcat u. Se va reţine gradaţia foarte interesantă: pierderea stimei din pricina unui eventual sperjur; în al doilea rând, deficit de stimă, însă mai puţin important, din pricina sărăciei; în sfârşit, în al treilea rând, temeri creştineşti de a nu păcătui, care vin tocmai la urmă în şirul de griji ale omului care refuză sperjurul.

Încălcarea cuvântului dat, a bunei credinţe (I. 308), trezeşte aşadar ruşinea. Aceasta este cu atât mai prezentă cu cât, în Sabarthes şi la Montaillou, oamenii jură cu uşurinţă, de îndată ce este vorba de ceva important lJ.

— ternalizarea valorilor ^ nu se desparte de morală întemeiată pe vecinătate şi recipro-tate: aj grijă de reputaţia ta pe imga vecjni; îţi este frică, adesea în mod justificat, să nu se coalizeze împotriva ta. Mai concret, trebuie să ai grijă (.) să nu-ţi laşi turma să calce în picioare ogorul altuia, aflat în vecinătatea păşunii oilor tale. Să nu rupi iarba (subînţeles: ca s-o dai animalelor tale) de pe câmpul altuia; invers, să nu arunci, pe câmpul altuia, buruienile pe care le-ai smuls când ţi-ai plivit propriul ogor, se spune în mod obişnuit în Sabarthes (II, 107). Regulile acestea sunt cu atât mai imperioase cu cât ele sunt frecvent violate, mai ales de către ciobanul Pierre Maury. Recomandaţiile privind buna vecinătate vor să fie hotărâte, din motivul foarte temeinic că, de fapt, vecinătatea este adesea proastă.

La rigoare, unui bărbat i se cere, mai ales dacă se trage din elita relativă a ţimitului, să fie nu numai bun vecin, dar chiar curtenitor, curialis. Să-i placă şi să practice glumele care dilatează splina şi favorizează convivialitatea. Astfel de calităţi au asigurat, la Montaillou, succesul unor bărbaţi ca Pons Baille şi ca ere-ticul-parfait Guillaume Authie, dansator neobosit. Cel dintâi avea într-adevăr totul ca să placă: mai întâi, o soţie frumoasă; apoi, copii; bogăţie şi veselie, totul pe potriva frumuseţii nevestei (I, 313). Acest stereotip favorabil – inteligenţă, curtoazie, râs şi surâs – este, bineînţeles, mult mai des un ethos al teoriei valorilor, decât un habitus al vieţii practice. Pentru a reuşi în sat, într-un secol de fier, trebuie uneori să dovedeşti cinism, moravuri brutale şi îndrăzneală occitană, aşa cum dovedea Pierre Clergue; în aceeaşi măsură ca şi curtoazia sau, poate, în mai mare măsură decât aceasta şi decât respectul faţă de alţii, aşa cum le practică Guillaume Authie: t5. Nu mai este nevoie să subliniem, încă o dată, cât de mult este legată etica ruşiniiJ (i şi a vecinătăţii de fenomenul central domus; ca întotdeauna, domiis este luată ca realitate familială (soţie, copii etc.) şi ca clădire. Toate discuţiile despre ru300 şine se învârtesc în jurul problemelor incestului, care încalcă tabu-ul familial prin excelenţă. Vecinătatea este legată, bineînţeles, de proximitatea caselor în perimetrul locuit şi de parcelele însămânţate sau de cele pentru păşuni din teritoriul satului.

Dincolo de aceste premise, trebuie oare să credem că societatea montalioneză şi cea să-barthesiană sunt delincvente în mod special? în ceea ce priveşte furtul şi „crima împotriva lucrurilor”, se pare că etica externalizată practicată de ostal şi care preconizează, între diferitele domus, respectul mutual al proprietăţilor, duce la rezultate destul de fericite. Când se spovedesc, oamenii se învinuiesc de găinării mărunte, cum ar fi furatul fructelor, al finului, Jean Maury şi Pierre Maury îşi atrag o săpuneală zdravănă din partea lui Belibaste şi a lui Pierre Authie, întrucât îşi însuşiseră, cî-teodată, foarte rar, o mieluşea grasă sau trei oi, din altă turmă care se amestecase cu a lor. Un furt de obiecte (sau de bani)? este semnalat la Ornolac: Fecioara din Montgauzy trebuie să îndrepte acest lucru. La iarmaroc, există riscul de a ţi se şterpeli postavul (I, 158-157). Câţi-vă calpuzani şi hoţi de drumul mare sunt menţionaţi uneori (însă drumuri mari nu prea sunt şi nici bani nu sunt prea mulţi.). La Montail-lou, toată lumea se cunoaşte, străinii sunt nu-maidecât reperaţi: „crima împotriva lucrurilor”, ca atare, este aşadar destul de derizorie. Desigur, încrederea reciprocă este departe de a fi totală, iar uşile caselor pot fi încuiate cu cheia. Mai sunt menţionate şi câteva turme sau pietoni, care au pătruns pe ogoare străine şi le-au călcat în picioare, însă pândarul i-a scos încetişor afară; sărăntoacele satului cer lesne cu „împrumut” fân, lemne sau sita de la o rudă sau de la o vecină, care nu întotdeauna Je dă din toată inima. Aceste mici „deviaţii” nu dezmint faptele de ansamblu: în satul nostru, în generai, proprietatea altuia este respectată.

Puternicii locului, desigur, îşi îngăduie mari abateri faţă de acest „respect”: familia Cler-gue sau familia Azema confiscă un ogor sau o turmă ce aparţin unei persoane mai slabe, insă confiscările acestea au în principiu o bază „legală”: sunt efectuate în numele judecătorului seniorial, al contelui sau al castelanului, în cadrul-pretext al luptelor împotriva ereziei, care maschează conflictul local între fracţiuni. „Furtul”, în acest caz, este manifestat, dar nu este un scop în sine; nu este practicat pentru el însuşi, cum se întâmpla în oraşele noastre, unde crimele împotriva proprietăţii cunosc o expansiune fulgurantă; el se interesează, de fapt şi de drept, ca un mijloc sau ca o etapă, în strategia sătească a luptei între domus, pentru cucerirea puteriil! Prudhon ar fi spus, în acest caz, senioria, sau judecata seniorială, este un jurt. Un furt odios, dar care nu are nimic „ilegal”, în litera dreptului cutumiar, dacă nu în spiritul lui.

Faţă de relativa inocuitate a „crimei împotriva lucrurilor”, luată ca atare, crima împotriva persoanelor, sau săspunem mai simplu violenţa, apare local ca un fenomen mai grav. Deşi, grosso modo, respectă proprietatea altuia în viaţa cotidiană, morala ieşită din domus încurajează, în schimb, răzbunarea, în marile ocazii. Iar acestea nu lipsesc. Răzbunările sunt primejdioase mai ales când pornesc de la un ostal bogat, puternic sau nobil, împotriva unui ostal sărac, în privinţa aceasta, nu poate fi subapreciat riscul reprezentat de seniorii locali şi mai ales de judecătorii lor pentru cei administraţi de ei.

Lista fărădelegilor celor puternici, în stadiul de infantilism statistic în care ne lasă sursele noastre, se dovedeşte, prin definiţie, exagerată; sau, mai curând, exagerantă. Ea pune în valoa'c,; r cadrul elitei, nelegiuirile unei minorităţi criminale, şi lasă în umbră non-agre-siime'7', care cric cazul unei majorităţi inocente. Lista este totuşi destul de spectaculoasă 1S, îndeosebi când o comparăm cu datele noastre (contemporane) relative la criminalitatea împotriva persoanelor; în secolele XIX şi XX, aceasta va fi săvârşită mai ales de clasele inferioare şi nu, grosso modo, de elită.

La Montaillou, familia Oergue, hayle şi preot, la un anumit moment, este stăpână pe sat; îi smulge, legal, limba Mengardei Maurs, ca să o pedepsească pentru un denunţ (foarte exact) pe care ea 1-a formulat împotriva lor. Se pare că familia Clergue nu este străină nici de uciderea (ilegală!) lui Arnaud Lizier, catolic îndărătnic şi duşman al grupului lor l9. Este drept că, pentru acest asasinat, au beneficiat de complicitatea, pasivă sau voluntară. a majorităţii satului, simpatizantă a credinţei albigenze. La Junac, domnii de Junac, seniori şi castelani ai locului, îl sugrumă cu mâinile lor, sau cu cele ale ucigaşilor plătiţi de ei, pe fierarul Pierre Marty, bănuit de denunţ anti-catâr la adresa lor. Apoi, spălaţi de erezie prin uciderea acestui posibil delator, domnii de Junac îşi pot oferi luxul de a redeveni buni catolici, căci nimeni nu mai îndrăzneşte de acum înainte să spună vreun cuvânt împotriva lor: în general, denunţătorii riscă asasinatul şi uneori chiar îi cad victimă, fiind ucişi de supravieţuitorii din familia celui denunţat: un delator este zvârlit de pe un pod. unaltul este ameninţat cu aceeaşi soartă 2n.

Puse la cale chiar de către cei puternici sau de spadasini ce le sunt devotaţi, crimele care pornesc de la elită nu sunt totdeauna reprimate foarte aspru. Departe de aşa ceva. Vre-me de mulţi ani, cei din familia Clergue nu su fost pedepsiţi, datorită înaltelor lor relaţii ^n Carcassonne. Cei din familia Planissoles. rude apropiate cu draga noastră Beatrice, mj erau nici ei albi ca zăpada. Ba chiar erau vinovaţi, ca şi cei din familia Junac, de omucidere prin sugrumare. Dar nu se sinchiseau ei de aceasta. Se poate judeca după următorul dialog:

Raymond de Planissoles a săvârşit un foarte mare păcat, declară Raymond Bec, din Cassou, către Ayeard Boret, complice al celor din familia Planissoles, în ziua când l-a strâns de gât şi l-a ucis pe Pierre Plan, pe care apoi l-a îngropat în grădina tatălui său, Pons de Planissoles. Raymond nu ar fi trebuit să facă păcatul acesta şi mai rnare, deflorând-o pe Gaillarde, propria sa slujnică!

— Este drept, răspunde Ayeard Boret, că Raymond şi cu mine l-am ucis pe omul acela şi că l~am îngropat într-un loc nesfinţit. Insă nu ne temem de păcat, nici Raymond, nici eu. Am mărturisit totul procurorului din comitatul Foix Guillawve Cmirtete, cu care am căzut la înţelegere (III, 347).

Înţelegere cu ajutorul banilor şi ungând pe toată lumea? Este destul de probabil. Guilla-ume Courtete, o ştim din altă depoziţie, era venal (III, 381).

Asigurată de o relativă impunitate, omuciderea, practicata de unii membri ai elitei, se agrava din pricina conjuncturii inchizitoriale şi represive. Cei puternici ucideau sau puneau să ucidă când aveau puterea socială, pentru a evita, în ceea ce-i privea, denunţul, închisoarea, moartea. Sau ucideau, sau erau ucişi.

Mai trebuie notată încă o sursă de delicte violente, chiar sângeroase, independentă de această stare de lucruri: ciobanii, între ei, sau împotriva riveranilor din transhumantele lor, au tendinţe destul de puternice să se încaiere, putând ajunge (în mod excepţional) până la moarte de om. Fără să se poată vorbi, totuşi, de un adevărat antagonism fundamental între sedentari şi păstori nomazi.

La capătul acestei treceri în revistă a diferitelor cauze de ucidere, sau de cvasiuciderc, 304 se Cade să fim moderaţi: Montaillou nu este Chicago; în Sabarthes, oamenii din clasele populare nu trec în mod sistematic la fapte şi nici la vărsare de sânge. Chiar şi crimele elitei se explică, în parte, prin idiosincrazia violentă pe care o favorizează cultura puternicilor vremii; însă crimele acestea sunt agravate, sporite, ca număr, din pricina împrejurărilor excepţionale ce decurg din teoria inchizitorială. Oricum, ideea de ucidere se loveşte, aşa cum vom vedea, de rezistenţe foarte mari, sprijinite pe tabu-urile vremii. Lumea nu ucide la fel de lesne cum respiră. Uciderea unui om ră-mâne o faptă foarte gravă, mai ales pentru cei de condiţie joasă, neocrotiţi de frumoasele şi costisitoarele relaţii ale familiilor nobile sau bogate. în general, a ucide o persoană înseamnă (în cazul unui omor clandestin) lipsirea cadavrului de un mormânt în loc sfinţit; mai înseamnă – cu certitudine, de această dată – şi faptul că i se refuză posibilitatea de a muri. înseamnă deci, în această dublă perspectivă, osândirea sufletului defunctului la rătăcire, sau chiar la infern. înseamnă împiedicarea acestui suflet de a-şi găsi odihna, dacă nu fericirea, care i se cuvine pe lumea cealaltă2! înseamnă, poate, compromiterea reînvierii din urmă a acelui cadavru. De aceea, mortul, când este pus în situaţia aceasta supărătoare, face în aşa fel încât să se afle urb'i et orbi că nu este mulţumit. Şi cu ce energie! Când a fost ucis Valentin Barra, povestesc femeile şi morarul din Ax-le-Thermes, a fost citita zarvă, noaptea, în cimitirul din Ax, încât preoţii de acolo nu se mai încumetau să se culce în biserica de lingă cimitir, nici să iasă afară din ea (I, 151, 156).

Înainte de a ucide un om, se chibzuieşte îndelung. De la ameninţări la fapte există o Prăpastie care nu este trecută uşor. Structurile familiale întemeiate pe domus încurajează, iară îndoială, un fel de vendetta, eventual, une-Ol'i mai mult simbolică dccât sângeroasă22. Nu ne aflăm totuşi în Corsica anilor 1680-1720, când din archebuze se va trage de parcă ar fi fost artificii; şi când, în fiecare an, unul la sutei din locuitorii insulei, sau aproape, va pieri de moarte violentă (procentajul este de fapt de 0,75% ~J). La Montailâou, procentul de omucidere este infinit mai scăzut: în cursul unei generaţii, în satul acesta cu 250 de locuitori, rm se înregistrează decât un asasinat („procent” de omucidere anual: 0,013%). Acest „procent” (calculat pe o bază statistică foarte nesatisfăcătoare!) este poate puţin mai mare decât cel din perioadele cele mai cuminţi ale veacurilor XIX şi XX. Este totuşi de douzeei până la treizeci de ori mai mic decât cel din cartierele cele mai primejdioase ale Harlemuiui, din Manhattan, la începutul anilor 1970 Vl.

În genera], oamenii din clasa populară şi ţărănească folosesc destul de des ameninţarea cu moartea; sunt însă mai reticenţi când este vorba să treacă ia înfăptuire25. Violenţa lor este mai mult simbolică, decât de fapt. Oamenii au asupra lor un cuţit, sau chiar o sabie; însă, în general, semulţumesc să ridice aceste arme, menite să descurajeze sau să sperie, fără să fie totuşi înfipte în trupul adversarului. Angajaţi un ucigaş plătit: acesta este, un prăpădit, care vă ia banii şi nu ucide pe nimeni. Poate fiindcă îşi dau seama că, în adâncul sufletului, nu ţineţi atât de mult să se facă vărsare de sânge. Chiar şi faţă de Inchiziţie, rezistenţa populară, cu rare excepţii, se dovedeşte pasivă, non-violentâ, dacă nu inexistentă, în regiunea aceasta, se săvârşeşte, desigur, o crimă colectivă, zi şi noapte, de către autorităţile represive din dieceze, în numele legilor scelerate ale Inchiziţiei dominicane; ea are în vedere persoanele, bunurile, ideile. Insă între indivizi, delincventa împotriva proprietăţii rămâne modestă; ea este numaidecât rezolvată, în cele mai multe cazuri, de judecătorii senioriali ai satului. Criminalitatea împotriva persoanelor este sporită de laxismul elitelor care îşi sugrumă inferiorul mai repede decât ar face-o astăzi; însă ea se desfăşoară în cadrul unor limite tolerabili.