Emanuel Le Roy Ladurie

De la aceste frumoase teorii până la practica din parohie şi de la ţară, nu este decât o etapă. care nu este întotdeauna depăşită. Când Oamenii cei buni, în timpul lungilor seri petrecute lângă focul din vatră, declară, ca să-şi susţină propaganda, că preoţii nu-şi fac datoria, că nu-şi instruiesc enoriaşii aşa cum se cuvine, că sunt mulţumiţi că fac ce vor aceştia (II, 367), discursul lor este primit de urechi îngăduitoare, dovadă că situaţia nu este cu totul imaginară.

Din aceste vorbe ale Oamenilor celor buni, nu vom deduce totuşi absenţa predicilor doc-trinale şi pe înţelesul tuturor, ţinute în amvonul bisericii din sat. Dimpotrivă! Textele noastre afirmă limpede că, la slujba de duminică, după binecuvântarea pâinii şi a vinului, preoţii de la ţară predică în limba vulgară; în acest fel, de pildă, Amiel de Rieux, vicar permanent la Unac, ţine predica în faţa enoriaşilor săi rurali, printre care se află un nobil şi un preot: în total, vreo cincizeci de persoane îl ascultă pe Amiel. Acesta explică diferitele puncte din Credo şi din doctrina catolică, în limbaj occitan; profită, ce-i drept, de aceasta ca să răspândească şi „greşeli” ca cea despre nereânvierea trupului, sau despre absenţa sufletului din noii născuţi. Asemenea „neadevăruri' îi nedumeresc mult pe cei câţiva indivizi, foarte puţin „instruiţi„, care se află în acel moment în biserică; însă marea majoritate a ascultătorilor rustici ai vicarului rămâne ne-Păsătoare (III, 9-13). Cazul unei astfel de predici cvasieretice nu este cu totul izolat: un alt preot de ţară, adversar al reîntrupării „Fiului, spune, în biserică, în predica sa5'1, că Isus Cristos mănâncă şi bea (ca toată lumea),.

dar că, mâncând, are grijă să nu înghită (III, 55). După mulţi ani, în Sabarthes, lumea face încă ha2 de această glumă.

Nu trebuie totuşi, pe baza acestor citcva exemple, să ne închipuim că preoţii noştri, în predicile lor de duminică, dau dovadă de o ete-rodoxie radicală! Documentele noastre subliniază din plin, pentru a o reprima cu mai multă eficacitate, o deviaţie care rămâne, de fapt, relativ excepţională. Trebuie deci să corectăm perspectiva şi să privim realitatea direct; preoţii din comitatul Foix, în majoritatea lor, predicau, în biserică sau în altă parte, spunând ceva care, grosso modo, era compatibil cu dogma ca-tolică. Slujind într-o parohie, Barthelemy Amilhac, de exemplu, a fost suspectat de către inchizitori în privinţa corectitudinii moravurilor sale, dar niciodată în privinţa purităţii doctrinei sale. Era dascălul „şcolarilor” din Da-lou, fete şi băieţi, în biserica din localitate (I, 252). Făcând astfel pe pedagogul, scopul lui era evident să inculce minţilor tinere (de vreme ce conciliile meridionale spuneau că aceasta este datoria lui) adevărurile credinţei catolice. Mărturia lui Guillaume Austatz, bayle şi agricultor din Ornolac, pe care o rezum aici după depoziţie, este şi mai precisă în această privinţă: sub influenţa lui Pierre Authie şi a mamei mele, povesteşte Guillaume, nu mai credeam în reînvierea trupului. însă conştiinţa mea era trasă în toate părţile. Într-adevăr, la biserică, auzisem de reînvierea trupului; apoi, preotul Guillaume d'Alzinhac, care trăia cu mama (mea) la Lordat, s-a ocupat de instrucţia mea cit am fost mic: m-a încredinţat că bărbaţii şi femeile reînvie după moarte 5\par Am văzut că erezia se propagă (între cei patru pereţi ai casei, şi prin intermediul membrilor acesteia) mai ales de la înaintaş la urmaş, şi de la cel mai în vârstă către cel mai tânăr. Doctrina catolică, însă, este răspândită prin gura oamenilor bisericii, în biserica parohială: cu prilejul predicii sau la şcoala de duminică. Cazul lui Guillaume d'Austatz arată totuşi că este posibil ea religia catolică să pătrundă în casă datorită prezenţei unuipreot, care stă împreună cu mama şi care are rolul, de fapt, de preceptor al copilului. Este adevărat că marna lui Guillaume Austatz, ţărancă bogată, este deosebit de bine plasată: ţăranii prea puţin înstăriţi, adică masa, nu-şi pot oferi luxul de a avea un cleric la domiciliu şi, ca să zicem aşa, la îndemână.

Orice ar fi, şi în toate ipotezele, activitatea preotului din sat apare ca un element esenţial pentru transmiterea Catolicismului şi ca o parte integrantă a reproducerii culturale, de de la o generaţie la următoarea. Se va admite că, din acest punct de vedere, Montaillou, la epoca de care ne ocupăm, nu era foarte bine împărţit! în ciuda învăţământului, în. teorie, catolic pe care-1 răspândea Pierre Clergue prin nu ştiu ce elev din sat, eterodoxia radicală şi cinismul afişat, profesate de preotul acesta care afirma singur că nu-şi face meseria decât ca să primească veniturile ce i se trăgeau de aici (I, 227), făceau din predica lui duminicală o tribună destul de mediocră sub aspectul acultu-raţiei montalioneze la Catolicism. Din această pricină, satul nostru trebuia, cu atât mai mult, să găsească deschisă calea pentru a bascula, majoritar, către erezie; sau măcar către toleranţa complice faţă de aceasta. Câteva matroane catolice, printre care mama Vuissanei Testaniere şi cea a lui Jean Maury, încercau, desigur, de bine de rău, în propria lor casă 50, cu multă bunăvoinţă, să transmită copiilor lor făclia credinţei catolice care, în satul nostru, începuse să se cam întunece57. întrucât nu exista un preot cum se cuvine, femeile acestea nu prea aveau greutatea necesară pentru a contrabalansa influenta acţiune a ereticilor de seamă!

Absent sau prezent, cuvântul nu este singurul factor în răspândirea unui învăţământ religios. El este însoţit de arta sacră. Nu poate Ii despărţit de cântecek* din biserică, despre care nu ştim altceva decât că existau (I, 145, 146). Este completat, de asemenea, de pedagogia vizuala pornită de la statuile, picturile şi vitraliile aflate pe pereţii şi ferestrele sanctuarului. în Sabarthes, pietatea populară şi superstiţioasă este captivată mai ales de statuile rustice, de lemn cioplit cu securea. Ele provoacă, în chip de reacţie, reprobarea ereticilor-par-faits: Gavet, Gavet, crezi că nişte bucăţi de lemn pot face minuni? îi spune Belibaste lui Sicre, ridiculizând credinţa oamenilor mărunţi, potrivit căreia statuile sfinţilor, în biserici, sunt miraculoase prin ele ca atare (II, 54-55). Statuile sfinţilor, care se află în „casa idolilor” (în biserică), le-aţi cioplit cu securea şi apoi vă închinaţi la ele! izbucneşte Pierre Authie, într-o conversaţie cu crescătorii de animale (II, 420). Mama lui Cristos este şi ea cinstită tot în lemn: Fecioara nu este niciodată altceva decât o simplă bucăţică de lemn, fără ochi, picioare, urechi şi gură adevărate! afirmă fără să clipească Bernard Gombert, din Ax-les-Thermes 58.

NOTE

V. de exemplu, scrisorile lui Inocenţiu III, care, mai ales împotriva valdenzilor, reafirmă că botezul „şterge” sau „iartă” păcatul originar (scrisori citate de G. Dumeige, 1969, pp. 384-385).

În schimb, în afara mediilor rustice, Jean Roques (II, 245), personaj ce nu are nimic dintr-un ţăran, ştie că botezul este socotit ca ceva ce are puterea să şteargă păcatul originar; se pare însă că el refuză această credinţă (?). Tot astfel, cei câţiva valdenzi care-şi aleseseră reşedinţa la Pamiers cunoşteau foarte; bine problemele păcatului originar (I, 51).

Despre ritmul anual al spovedaniei, ordonat de coneiliul de la Laterano, din 1215, v. C. Carozzi în Cahiers de Fanjeaux, no 8, 1973, p. 321 („Le ministere de la confesskm chez Ies precheurs de Provonce”).

V. Şi Tousaert, p. 106.

III, 27; şi III, 29 (spovedanie în postul Paştelui, enre, probabil, este singură în tot anul).

I, 226 (cuvintele preotului Pierre Clergue, credin cios catar; Pierre Clergue declară de asemenea, în I, 227, că primeşte spovedaniile numai pentru venitu rile materiale pe care i le aduc lui ca preoi).

II, 173; II, 446: şi III, 231; la Pierre Maury, acest obicei mai mult sau mai puţin anual, nu poate fi despărţit de dubla adeziune. în cazul său obişnuită, care-l face să socotească ambele credinţe, catolică şi catară, ca având puterea, şi una şi cealaltă, de a-i mântui sufletul.

III, 10-1; I, 232 (Beatrice).

III, 229 (după Pierre Maury).

I, 224-226; despre problemele „păcatului” şi ale „ruşinii”, v. infra, cap. XXIV.

I, 61. în acest mediu de avangardă, valdenz, eterodox şi urban, apare, mai mult decât în zona ru râla, un sens intim, individualist, nu îndrăznim să spunem pasealian, al păcatului (îhid.).

1/196; v. şi II, 120. Starea de spirit saluţist-catolică este răspândită printre femeile din Ornolac, mai fidele Wedinţei romane decât femeile din Montaillou (v. cazul femeii Munier: I, 194).

Despre problema generală a spovedaniei în Occitania şi, în sens mai larg, în Occident, la epoca avută în vedere, v. Cahiers de Fanjeaux, no 8 (artico lul lui C. Carozzi, pp. 321-354); v. şi Mansi, t. 23, p. 830 sq. (trebuie să te spovedeşti înainte de fiecare împărtăşanie: conciliu! de la Albân 1254); Hefele, voi. D-2. p. 1498; coneiliul de la Toulouse, în 1229: spovedanie obligatorie de trei ori pe an (mult mai mult decât norma sabarthesiană!); Mollat, C. D. U., 1962 (p. 42, 43), şi 1965, p. 71; Rapp, p. 137; Toussaert, p. 106.

Ar putea surprinde faptul că eu consider prima comuniune ca un „rit de trecere” chiar din epoca avută în vedere în această carte Cu toate acestea, mărturia depusă de Aude Faure (II, 83) indică foarte bine că este vorba de im moment important, Şi că este simţit ca atare.

11. Despre caracterul neregulat şi lacunar al administrării sacramentului de confirmare, mai ales la ţară şi printre-săraci, la epoca pe care o avem noi în vedere şi. în general, în secolele XIII-XIV-XV. această carenţă fiind legată, printre altele, de slaba înclinare a episcopilor de a se deplasa în dieceza lor, v. Chelini, pp. 306 şi 318; Q. Duby, Humanisme, 261 p. 108; G. şi A. Duby, Les proces da Jcanne d'Arc., p. 93; Rapp, p. 143; Mollat, C. D. U., 1965, faso. 1, p. 52; Toussaert, pp. 103-104. şi J. Delumeau, p. 282 (pentru perioada clasică, în secolul al XVIl-lea, în ciuda reformelor conciliului de la Trenţe).

15? Expresia este a lui Chelini, p. 321. P. Adam, La Vie., p. 97, a notat şi el importanţa foarte mică a niaslului, la acea epocă, în Franţa meridională; faptul se explică, se pare (?), prin caznele extrem do mari la caro erau supuse după aceea persoanele care „scăpau”. (V., de asemenea, problemele puse de con-solamentum celor care nu mureau foarte curând după administrarea lui). în orice caz, chiar în II, 55 (text care descrie, departe de Montaillou, discuţia foarte aprinsă dintre un preot şi un muribund, prieten cu Belibaste). maslul nu intervine nicidecum ca atare.

16. I, 255; I, 462.

Ni s-ar putea obiecta că actuala absenţă a con firmării şi a rnaslului în partea rurală a ţinutului Sa barthes provine pur şi simplu din ignorarea teore ţică şi profundă a clerului regional, a acestor două sacramente: însă lucrurile nu stau aşa. V. lista (foarte completă!) a celor şapte taine care este dată, în pre zenţa episcopului locului, în I, 514; v. şi I, 61.

II, 199. Prescripţii din regiunea Languedoc re lative la redactarea testamentelor în Mansi, voi. 23, p. 830 sq., conciliul de la Albi în 1254.

III, 235.

Ceremonia din miercurea cenuşii este bine cu noscută la Pamiers şi poate că şi la Prades d'Aillon (notaţie ambiguă din acest punct de vedere în II, 238); este cunoscută şi practicată, cu siguranţă, în zona rurală a ţinutului Sabarthes (III, 8).

Referinţe relative In diverse amănunte culturale în legătură cu moartea şi cu pregătirea ei: luminări de seu sau de ceară: I, 145 (în ţinutul din vale), şi III. 307 (în zona rurală din Sabarthes). Slujbe pentru morţi, însă într-un mediu ce se dovedeşte mai curând urban sau de târg, decât rural: II, 450 şi 455 (chiar şi în zonă citadină, aceste slujbe mortuare sunt con testate, de altfel fără convingere, de către câţiva valdenzi din partea locului: I. 65); a se compara cu Rapp. p. 155; rugăciuni (printre care şi Ave Marin) pentru morţi (însă contestate în mediu nobil); II, 123: stropirea cadavrului cu agheasmă: II, 5P>.

I, 255. (De la pomana făcută pelerinului, se Ir. ece ci. uşurinţă-la „pomana făcută ereticilor banshommcx: ibid. j „

I, 249. Capela Saint-Paul din Arnavo (Ariecre) pfectiv prevăzută ou relicve vechi, era centrul unui pelerinaj pentru vindecarea epilepsiei (nota preotului Fştebc, din Arnavo. în fruntea registrului de c; Vtorii din acel loc, în 1860, după A. Moulis, Vieux sanctuaires ariegeois, Verniolle [Ariege], 1972, p. 17), II, 382 (cazul lui P. Maury).

11, 382. în schimb, Arnaud Sicre, mic burghez de târg, cu o bună educaţie catolică, posteşte în cu noştinţa de cauză, în ajunul sărbătorii Fecioarei (II, 54).

Supra, cap. VII.

„De data aceasta”, deoarece, aşa cum se va ve dea mai departe (injra, cap. XXIV), anomia nu este regula. Dacă îndrăznesc s-o spun.

Evoluţia limbajului introduce, bineînţeles, o îm bogăţire a termenului „militant”. Biserica pe pământ era militantă deoarece trebuia să asigure membrilor ei mântuirea viitoare; în acelaşi timp, ea constituia un aparat „militant”, în sensul contemporan pe care-1 dăm acestui cuvânt.

I, 224; cf. şi, prin contrast, I, 459 (confesional, într-un orăşel).

Am lăsat de o parte problema celor câţiva că lugări sau călugăriţe, puţini la număr, întâlniţi ici şi colo, izolaţi, ţinând de câte o biserică din Sabarthes sau din comitatul Foix (I, 255 şi II, 316); despre fran ciscanii de la Parniers, v. tot dosarul homosexualului Verniolles (III, 14-53); despre dominicanii din Pamiers, aprigi apărători ai dijmei, ostili celor care nu o plăteau, v. II, 321; despre puternica implantare, la acea epocă, a ordinelor de călugări cerşetori, mari predicatori (deşi lipsesc din Sabarthes), în mediul urban din Sud, v. Le Goff, şi alţi autori, Annales, 1970; Cahiers de Fanjeaux, no 8; Rapp, pp. 128-130.

Şi în general: Duby, Humanisme, p. 90 şi 108; Fliche, 12-2, p. 459; Chelini, p. 345. In total, în privinţa femeilor, carenţa ordinelor călugăreşti (cerşetori, sau de tip vechi) este mai puternică, pe valea superioară a râului Ariege, decât în privinţa femeilor.

Puternica personalitate a preotului Clergue este dotată cu un impact cu atât mai percutant – şi mai aberant – având în vedere că parohia lui este mică (a se compara cu Rapp, p. 123). Pe deasupra, lunga absenţă de la Montaillou a unui senior rezident, sau chiar (după moartea lui B. de Roquefort) a unui cas telan rezident, sporeşte acest impact.

În privinţa problemei reşedinţei, a se compara cu Chomel, 1957; în 1404, în dieceza Narhonne, nu locuieşte în parohia pe care o serveşte decât un sfert din clerici; şi jumătate din totalul celor ce slujesc în biserică locuieşte la oraş. Pe valea superioară a râului Ariege, unde reşedinţa (potrivit dosarelor noas tre, care, cu siguranţă, nu formează o masă statis ţică) este, se pare, mai bine asigurată, v. totuşi, în III, 9, cazul unui preot de ţară nerezident. Alături m de problema reşedinţei, se pune cea a prezenţei unui, i sanctuar parohial în sat: inexistenţa unei biserici Io-„. cale se „xplieă, se pare, în foarte rarele cazuri eând este notată în Subarthes, prin prezenţa i'oarte apropiată a unui vestit sanctuar regional (II, 320: sătenii,. din Quie se duc la biserica din Sabart-Tarascon). Lu-; crurile sunt mult mai puţin limpezi la Goulier (I, 350, 351, şi 352-355?).

III, 50-53, şi îndeosebi III, 53; cf. şi II, 199.

Nu m-am ocupat de dosarul, subiacent celui al: reşedinţei, privind formarea însăşi, în comitatul FoiV; a unui număr de preoţi pe măsura necesităţilor cul tului: nimic nu arată că această formare ar fi fost.

insuficientă (v. exemple de exportare de preoţi către, ţinutul de jos: I, 336; precum şi cazul lui Barthelemy Amilhac: I, 251-259).

Să amintim cu această putere este asigurată şi1., de spovedania ţăranului, primită de însuşi preotul satului (I, 223-224; II, 200 etc).

Problema generală a puterii preotului şi a con ştientizării ei de către comunitatea laică a satului sau a târgului, potrivnică acestei puteri (casa din oraş p împotriva bisericii parohiale, jus potrivnic lui jas), se află în centrul înţelegerii mentalităţilor meridio- ' nale, după perioada avută în vedere de cartea aceasta, în epoca modernă şi contemporană. Chiar de prin 1300-1320, îşi face apariţia, în Sabarthes, împotriva clerului care încasează dijmele, o revendicare tara nească îndreptată către sanctuarul parohial, conside rat ca un bun al comunităţii, nu al clericilor: bisericile sunt ale noastre, spune un ţăran (II, 316). Ţăranii sunt de altfel foarte capabili să facă deosebirea între con diţia lor de săteni (locuitori ai unui anumit locus sau loc) şi starea lor de enoriaşi (parohia putând să nu coincidă cu acest^îoc: v. textul lui Raymond de Laburat, sătean din Quie, şi enoriaş din Sabart [II, 316]).

B. Clergue către B. Amilhac, în închisoare (II, 273-304). V. şi III, 8 (dominus Nicholaus, vicar), şi III, 297-299.

Suprn, cap. III; şi III, 193. Faptul că preotul de ţară este un om înstărit este bine stabilit, însă în alte regiuni (v. lucrările D-rei F. Piponnier despre inven tarele rurale după deces, în Bourgogne, în secolul al XIV-lea). sau în alte epoci (J. P. Desaive, 1970). To tuşi, D-na Gramain, în Introducerea tezei şale de doctorat, subliniază că preoţii, care nu sunt admişi în casele senioriale (decât ca amanţi) rămân foarte apropiaţi de ţărani.

III, 297-299. Numele „Durând de Presbyteria” este probabil legat de preoţia celui care4 poartă (po reclă? toponim? apartenenţă la o familie care a dat mulţi preoţi?).

40 III 357; Gauzia Clergue este, într-adevăr, ve-risoâră cu preotul Pierre Clergue (III, 70). Cuvântul latin pe care-1 traduc eu prin familie (Lr. liynuge) este genus.

Puterile magice ale preotului sunt subliniate de Beatrice de Planissoles (supra, cap. IX). în secolul XX, folclorul din Montaillou păstrează urme din această credinţă (preotul care înlătură grindina; preo tul de care nu se prind vrăjile etc).

Focăria a preotului, obişnuită în dieceza Palhars (I, 251). Acelaşi termen este folosit în Anglia (Fliche, 12-2, p. 412).

V. şi, în Dufau de Malauquer. Rolul contelui de Foix în 1390 (menţionează soţii de preoţi, concubine de preoţi etc). V. şi bastarzii de preoţi (III, 163). La Montaillou, preotul care i-a precedat lui Pierre Cler gue trăia cu o femeie (poate că o slujnică? I, 223).

Reproşul de concubinaj adresat preoţilor este, evi dent, curent la predicatorii noştri catari (II, 178, şi passim). Preoţii din dieceza Palhars, apropiată de a noastră, trăiesc efectiv în stare de concubinaj legal (I, 252). însă, uneori, religia şi doctrina lor sunt şi ele suspecte (II, 318). Prin contrast, catarii bonshommes pretind (uneori fără temei) că ei înşişi sunt mo dele de castitate. Despre „clerogamie” şi despre lipsa de stăpânire a clericilor în acea epocă, în general, v.

Chelini, p. 205, 210, 228, 288.

Mollat (C. D. U.), 1965, voi. I, p. 45, dă o statistică a preoţilor care trăiesc în concubinaj în diecezele din Grenoble, Ax şi Narbonne, pe la 1315-1425: aceşti preoţi formează o minoritate faţă^de confraţii lor, însă o minoritate numeroasă.

A se compara eu Tilly, Vendce; şi cu Bouehard, Village immobile.

Problema vocabularului (chapelains sau recleurs) este interesantă (II, 224 şi 332, III, 237, şi pas sim). Preotul Pierre Clergue, el însuşi, este calificat uneori de rector (mai ales de către Beatrice de Pla nissoles), alteori de capellanus. Biserica din Montail lou avea poate la origine un statut de capelă, legată de cultul local al Fecioarei (despre problema cape lelor medievale, v. de ex. Duby, Humanisme, p. 93; despre Montaillou, P. Moulis, Pays de Sault, 1958).

Despre slaba Reformă gregoriană în unele zone occitana şi din Languedoc, v. Chelini, p. 331.

I, 350 (aceşti clerici ajută la slujba din bisencă); I, 35i (Cei puţin doi clerici, în acest sat). De spre problema clericilor în general, în acea epocă.

(înainte de epoca, deocamdată îndepărtată, a copiilor care ajută la oficierea slujbei), v. Chelini, p. 282 şi P. 4o7: Fliehe, voi. 14-2, p. 736. Un cleric, la Ornoiac, este delator: I, 195-196.

II, 198 („lucrători” sau paracliseri din Lordat).

Despre problema mai generală a acestor lucrători şi paracliseri, Mollnt, C. D. U., 1965 (cazul Languedoc-ului), p. ii4; Fliche, voi. 12-2, p. 418.

I, 234. Teoretic, sinodul din Pamiers trebuie, (cel puţin) începând cu succesorul lui Jacques Fournier, să se întâlnească de două ori pe an (ibid., nota 92). De fapt, înainte de această dată, în orice caz, el se adună mai rar. Nu dispunem de date, în schimb, despre raporturile dintre preoţii care se succed la Montaillou şi eparhia din Sabarthes, ca subdiviziune pertinentă pentru ei a diecezei Pamiers. (Despre pro blema eparhiei, v. supra, cap. XVIII; precum şi, în general, Fliche, 12-1, p. 206; Chelim, p. 151.) '

(Fr. „le pape qui palpe”, N. T.). II, 54. Tradu cerea exactă este „papa care înghite'*.

Mansi, t. 23, p. 230 sq, Ibid., p. 837. A se compara cu notaţiile gene rale, mai mult sau mai puţin valabile pentru tot Occidentul, în Fliche 12-2 („îndatoririle preotului” în partea din carte redactată de G. Lebras).

Este de prisos să folosim, în legătură cu aceasta, expresia „din amvon”, de vreme ce cuvântul amvon, folosit aici metaforic, nu ar corespunde existenţei reale a mobilei, care poartă acest nume, în biserica rurală din acel timp (Mollat, C. D. U., 1962, fâşc. I, p. 45). „4

I, 206. Guillaume Fort, din Montaillou, a auzit, şi el, în biserică, predici despre învierea din morţi (I, 447).

A se compara cu Rapp, p. 329.

I, 461 şi supra, cap. XXI (mama lui Jean Maury); a se compara: Rapp, 142; Mollat, C. D. U., 1962, fâşc. I, pp. 40-42.

II, 333. Despre problema generală a aeulturaţiei catolice, în mediul popular, prin artă şi mai ales prin plastică, la acea epocă. v. (de exemplu): Duby, Huvianisme, pp. 9a 106-107; Mollat, C. D. U., fâşc. I, pp. 63 sq şi 97.)

Capitolul XXIII

DEVIANTUL

Ş! OMUL CEL BUN

Am tratat pină acum despre ortodoxia catolică – întotdeauna aproximativă: la Montaillou, când această ortodoxie există, şi în Sabarthes. Bevianţia nu am examinat-o decât prin raportare la „doctrina cea dreaptă”. Acum aş vrea să analizez această devianţă în ea însăşi şi pentru ea însăşi. Mai întâi, millenarismul. în ce măsură se manifestă acesta în munţii noştri, cu simp-tomele lui caracteristice: angoase profetice provocate de sfârşitul lumii, socotit a fi foarte aproape l; aşteptarea unei retopiri totale şi a unui regat fericit2; antisemitism exterminator? Răspunsul este limpede: destul de puţin. Mediile rurale nu sunt atinse de „millenarâsm”: târguşoarele sunt atinse, dar atâta tot. Belibaste poate profetiza, în exilul său spaniol, că popoarele se vor ridica împotriva popoarelor şi regatul împotriva regatului: un urmaş al regelui Aragonuhu îşi va paşte calul pe altarul Romei 3. Omul cel sfânt, exprimându-se în a-cest fel, nu determină la ascultătoarea lui, Gu-illemette Maury, din Montaillou, decât o reacţie de curiozitate politicoasă: Şi când se va în-t; mpla aceasta, Domnule? (Răspuns: când o vrea Dumnezeu).

Pe de altă parte, am văzut vă, venită din ţara de oi/, influenţa brutală a „păstoraşilor” '*, 26?

millenarişti populari şi ucigaşi de evrei, nu cle-tj* păşeşte ţinuturile Garonne şi Toulousain. La Pamiers, desigur, mulţimea bigoţilor este anti-^j semită, aşa cum se vede din poveştile cu strigoi, israelite şi creştine: se aud prin toate sa*-*-cristiile oraşului. Printre fantome, pe evrei H recunosc după mirosul lor, spune Arnaud Ge-lis, specializat în dialogurile cu morţii. însă la Montaillou, şi pe bună dreptate, evreii sunt inexistenţi, dacă nu necunoscuţi: în dosarele noastre săteşti nu apar decât indirect, în legătură cu o evreică botezată care i-a dat Beatri-cei de Planissoles câteva reţete pentru nişte operaţiuni de magie minoră. Nu este deci vorba, pentru eventualii milenarişti locali, să-i persecute pe israeliţi, în absenţă5.