Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə41/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   37   38   39   40   41   42   43   44   ...   65

Mai semnificativă este totuşi sociabilitatea cvasimunicipală care adună elementele masculine dintr-o localitate în stradă, şi mai ales în piaţa satului, sub ulmul comun; de exemplu, duminica. Este eterna agora, creştinizată de liturghie, a colectivităţilor mediteraneene; se vorbeşte despre femei, dar cu deosebire despre religie. In anul acela, povesteşte Guillaume Aus-tatz, bayle-ţăran din Ornolac, în 1320, după ce fusese ars, aproape de Pamiers, ereticul Ray-viond de la Cote'17', şa&e bărbaţi din Ornolac se aflau, într-o duminică, în piaţa satului, lingă ulm; vorbeau despre rugid ereticului; atunci am sosit şi eu; le-am zis:

— Iată ce vreu eu să vă spun. Omul acela care a jost ars era un preot de treabă… Etc.

Altă dată2fi, tot la Ornolac, şapte bărbaţi (dintre care patru sau cinci erau de faţă şi la discuţia de mat înainte) s-au adunat, din nou, în aceeaşi piaţă. Acum se discută despre soarta sufletelor după moarte; şi despre dimensiunile respectabile pe care trebuie să le aibă paradisul ca să poată găzdui sufletele atâtor oameni care mor în fiecare zi. (Poate că este o perioadă de epidemie). Judecătorul seni92 orial Guillaume Austatz, tot el, despică aşadar mulţimea celor care stau de vorbă. şi linişteşte pe toată lumea. Le spune celor şapte bărbaţi care-1 ascultă că paradisul este mai mare decât o casă ce s-ar întinde de la Tou-louse până la trecătoarea Merens din Pirinei: prin urmare, nici un fel de criză de locuinţe nu ameninţă cerul în, viitorul apropiat.

La Bedeilhac, preotul satului, Bernard Jean, zugrăveşte, în 1323, o mică scenă de grup a bărbaţilor: în acel an, povesteşte el, într-o zi de sărbătoare, în duminica dinaintea S Untului Ion, cred, după prânz, între orele de rugăciune, eu, Arnaud de Bedeilhac şi alţi bărbaţi din sat, din care nu-mi amintesc decât trei nume (urmează numele acestea), stăteam sub ulmul de lingă cimitirul bisericii din Bedeilhac. Numai eu eram aşezat, ceilalţi stăteau în picioare. Vorbeam despre recolta de grâu:

— Ne-a dat mari temeri (spune un bărbat), însă, mulţumesc lui Dumnezeu, este bună (111,51).

Unul dintre participanţi, Arnaud de Bedeilhac, răspunde atunci că nu Dumnezeu are grija griului; ci natura, doar ea, care dă roadele! Preotul protestează, dezgustat! Arnaud priveşte pieziş, şi, văzând la ce scandal a dat naştere, pleacă, pe nesimţite, de la întrunire.

La Bedeilhac, întâlnirile de acest gen, în piaţă, vara, neorganizate şi masculine, sunt frecvente. La câteva zile după cea de care am pomenit, are loc o alta, furtunoasă şi totodată folclorică: în acel an, povesteşte Adhemar de Bedeilhac, eu, Arnaud de Bedeilhac, preotul Bernard Jean, şi alţi bărbaţi ale căror nume le-am uitat, ne aflam sub un ulm, în faţa bise râcii din Bedeilhac, şi vorbeam despre un izvor care se găseşte în dieceza Couserans. Se spune că, pe vremuri, Ungă izvorul acesta, în timpuri îndepărtate, au fost fripţi nişte peşti în tigaie. însă peştii au sărit în izvor, şi pot fi văzuţi şi astăzi, fripţi doar pe o parte! (III, 52)., 93

— Pe vremurile acelea, Dumnezeu făcea multe minuni! spune atunci cu o voce ascuţită, intervenind în discuţie, liber-cugetătorul nostru Arnaud de Bedeilnac! Din nou, preotul Bernard Jean, iute la mânie, tună şi fulgeră împotriva lui Arnaud care, pe loc, repetă blasfemiile lui naturaliste. Piaţa satului joacă deci, din punct de vedere funcţional – în mic, desigur! – rolul pe care-1 va avea, în secolul al XlX-lea, cafeneaua liberilor-cu-getători. La Goulier (parohia din Vicdessos), lucrurile merg şi mai departe: agora locului, în alternanţă cu recoltarea meiului, este teatrul unor discuţii masculine între clcrici-cul-tivatori şi simpli ţărani, la care asistă uneori câteva femei; în cursul acestor dezbateri sunt schimbate, ca nişte palme peste cap, argumente procatare relative la existenţa celor „doi Dumnezei” (I, 350-369).

Din când în când, sociabilitatea masculină-de-piaţă-publică se deschide, în comunicare directă, asupra unor dezbateri de acelaşi tip, care se desfăşoară chiar în inima intimităţii familiale, între părinţi şi copii, acasă sau în timpul muncii agricole (I, 350). Se pare totuşi că sociabilitatea bărbaţilor se poate manifesta şi departe de familie: prupul de bărbaţi din localitate îşi defineşte, în acest caz, originalitatea, prin raportare la arhipelagul de domus şi prin raportare la lumea feminină, şi mascu-lin-feminină. A se vedea depoziţia lui Ray-*i; mond de l'Aire (II, 132), ţăran din Tignac, şţj (liber-cugetător foarte îndrăzneţ (i se întâmplăy să nege în bloc reînvierea din morţi, răstig-it nirea şi reîntruparea!). într-o zi, în piaţa pu-ţ. blică din satul său, stă de vorbă cu trei sau, patru consăteni, sau chiar cu mai mulţi. Fără; să se sfiască, Raymond le declară interlocutorilor săi că sufletul nu este decât sânge; că su-” fâetul este muritor; că nu există o altă lume decât a noastră etc. Până aici, totul este banal, la urma urmei, cel puţin în optica aceea con-testalară în care se situează persoanele ce vor fi mai târziu interogate la Pamiers. însă atunci, ancheta lui Jacques Fournier, pe lingă Raymond de l'Aire, devine mai presantă:

Ai vorbit despre rătăcirile acestea cu soţia dumitale Sybille?

Nu, răspunde Raymond, care nu se sfiise totuşi să-i mărturisească episcopului (cu ne ruşinare) delicte mult mai grave decât o simplă confidenţă conjugală.

— Dar cu cumnata dumitale, Raymonde Rey, care ţi-a fost câtva timp concubină, deşi îţi era cumnată?

Din nou răspuns negativ.

Dar cu fiul dumitale Raymond?

Nici cu el.

Dincolo de certurile de idei, sociabilitatea masculină ajunge, verbal, să pună în discuţie instituţiile, îndeosebi cele ale Bisericii, mai mult examinate de oamenii din ţinut, decât structurile laice. Cu brutalitate, grupul masculilor critică persoanele responsabile de organismele amintite: păstorul îl atacă pe însuşi prelatul care ridică dijma pe animale. La Lor-dat, în 1320, sub ulmul din piaţă, cinci bărbaţi din sat discută despre apropiata piaţă a dijmei pe miei („carnelage”):

— Va trebui să plătim dijma pe miei. spu ne unul din ei.

— Să nu plătim nimic, replică un altul, mai bine facem rost de o sută de livre şi plătim doi oameni ca să-l ucidă pe episcop.

— Voi plăti bucuros partea mea, încheie un al treilea; mai bine decât aşa nici că pot fi folosiţi banii. (II, 122).



Acest grup de bărbaţi adunaţi la un loc, con-testatari şi totodată comunitari, se face simţit cel mai bine în satul Quie, nu prea deosebit de Montaillou, situat mai jos de acesta. Raymond de Laburat, crescător de animale şi podgorean (II, 325), aduce într-adevăr o mărturie amănunţită despre numeroasele adu95 nări de bărbaţi, neorganizate şi, mai mult sau mai puţin, populate, care se constituie de Paşti şi de Rusalii în cadrul social al acestui sat'27. Spun „cadru social” şi nu „cadru geografic”, deoarece, cel puţin o parte din întrunirile bărbaţilor din Quie se înscrie, ca o ta-rasconnadă, în afara teritoriului comunal. Cei interesaţi se întâlnesc în „oraşul” Tarascon-sur-Ariege, în piaţa din faţa bisericii din Savart i aceasta este sanctuarul parohial al celor din Quie. Pe aceeaşi piaţă, pot vizita şi târgul local. Mai pot fi văzuţi, la Savart, lângă moara de postav a lui Cabesses (moara de postav adună bărbaţii, tot aşa cum moara de grâu adună femeile [II, 323, 326, 327]. Să stăruim asupra rolului foarte particular pe care-1 joacă biserica urbană din Savart-Tarascon, pentru populaţia rurală masculină din Quie: sociabilitatea masculină, în acest caz, este o trăsătură de unire oraş-sat. (Poate că este vorba, în acest caz, de o situaţie veche, asemănătoare aceleia ce putea fi întâlnită în primele veacuri ale crşetinismului în Galia: în vremurile acelea protocreştine, exercitarea cultului presupunea drumuri lungi pe care ţăranii le făceau ca să ajungă la sanctuarul citadin.). Oricum, şi chiar când sunt excentrate faţă de perimetrul comunei, biserica, piaţa din faţa bisericii, liturghia şi mai ales slujbele de dinainte şi de după liturghie, figurează printre teatrele privilegiate ale sociabilităţii bărbaţilor: oare ţăranii de pe valea superioară a râului Ariege dispun de un loc privilegiat în sanctuarul lor parohial (în cor?), în vreme ce nevestele lor stau în navă? Nu ştim acest lucru. Este sigur, în orice caz, că jumătatea masculină a populaţiei consideră biserica din satul ei ca pe ceva al său, pz'oprieta-tea sa, edificiul pe care muncitorii locului, fă-dnd corvezi sau lucrând ca voluntari, l-au construit cu mâinile lor bătătorite. în această perspectivă, ierarhia episcopilor şi a pre96 oţilor nu poate dispune, în ceea ce priveşte casa de cult, decât de un fel de uzufruct: biserica şi clopotele ei sunt ale noastre, noi am construit-o, noi am cumpărat şi am pus în ea toate cele necesare: noi o întreţinem; blestemaţi să fie episcopul şi preoţii care ne alungă din biserica noastră parohială; care nu ne lasă acolo ca să ascultăm slujba, şi ne silesc să rămânem afară în ploaie, declară, în faţa unui grup de săteni bărbaţi şi excomunicaţi, Raymond le Laburat. Ca şi ei, a fost şi el excomunicat fiindcă nu a vrut să plătească dijma28. încheind, cere celebrarea unei slujbe „sălbatice”, în mijlocul câmpiei, în locul slujbei rituale, interzisă excluşilor alungaţi din acest sfânt lăcaş, care totuşi le aparţine (II, 311, 320).

În spatele acestor interjecţii puternice, ceea ce se profilează, în agora bărbaţilor, este revendicarea unei comunităţi ţărăneşti, cu dominantă masculină. Este centrată pe casa comună, adică pe biserică; pe asistenţa la slujbă, şi încă, în şi mai mare măsură, pe întâl-nirile şi pe adunările de dinainte şi de după slujbă. Aceste întâlniri şi adunări masculine formează comunitatea oficioasă: şi-a dat carnea şi sângele şi poate că a dat şi numele comunităţii oficiale, alcătuită din domni, din-tr-un pristav (II, 453) şi din consuli; aceştia, aleşi eventual de capii de familie, sau cooptaţi.

Cine spune comunitate spune şi cutumă grupul neorganizat al bărbaţilor apără privilegiile cutumiare (II, 322, 324) ale muntenilor, împotriva noilor dijme impuse de prelaţi, are chiar de gând să susţină violenţa brută, agricolă şi corporală, pornită de la cei ce muncesc, spre deosebire de prerogativele ierarhice, ba chiar parazitare, pe care pretind că le au asupra ţăranilor domnii din dieceză şi din cler. Dacă măcar toţi clericii, şi preoţii s-ar duce să sape pământul, şi să-l are; cât despre episcop, pe el l-aş chema într-o trecătoare

(din munţi); ne-am bate pentru dijma aceasta pe miei. Atunci aş vedea eu ce zace în episcopul acesta l spune furios Raymond de La-burat, tot el, în faţa unei adunări de vreo douăzeci de ţărani bărbaţi, cărora agenţii episcopului şi consulii au venit să le ceară dijme pe animale (II, 315).

La Montaillou şi în ţinutul Aillon, sociabilitatea masculină este fără îndoială mai latentă, mai puţin manifestă decât la Quie sau la Lordat. Marile dimensiuni din satul nostru, mai mult decât jumătate eretic, frica de delaţiune, uşoara devalorizare a instituţiilor bisericeşti explică oare această eclipsare parţială a unei masculinităţi-de-piaţă-publică? Trebuie de asemenea adăugat că la Montaillou, ţinut de ciobani călători, adevăratele întruniri de bărbaţi au loc adesea. departe de sat: în tre-cătorile din munţi, în colibă, la tunsul şl la mulsul oilor, sau pe pieţele orăşeneşti unde îşi vând lâna şi mieii; mai curând decât sub ulmul aflat în faţa bisericii 30. Ceea ce nu înseamnă totuşi, că în acest mic ţinut, Aillon, comunităţile nu au personalitatea lor masculină. La Prades şi la Montaillou, scrisorile oficiale aie episcopului, în legătură cu vreun caz de erezie din parohie, sunt citite în faţa notarului, de faţă cu un grup de bărbaţi şi de notabili, printre care regăsim numele familiare: Benet, Clergue, Argelliers etc. Grupul acesta constituie pesemne „partea cea mai sănătoasă” – adică masculină – a locuitorilor satului. Există deci, şi aici, subiacentă instituţiilor oficiale ale consulatului, o colectivi-1 tate de bărbaţi influentă, care dă societăţi^ locale osatura ei politică. Vreau să spun că apartenenţa privilegiată a acestora la comună este subliniată de fapte de onomastică: la porţile satului Montaillou, la Prades d'Aillon, cel puţin şapte bărbaţi poartă prenumele toponimic „Prades” (Prades Tavernier, Prades Buscailh etc). Faptul acesta' subliniază legă98 turile esenţiale, şi de esenţă cvasitribală, dintre numele locului şi geniul locului, pe de o parte, şi porţiunea masculină a populaţiei3I.

După sociabilitatea bărbaţilor şi cea a femeilor, rămâne de explorat cea a tinerilor, la limitele adolescenţei şi ale copilăriei. Am spus mai înainte că, la Montaillou, structurile sociabile sunt oarecum fagocitate de fragmentarea în domur., în interiorul cărora fiecare fratrie are pe cineva deasupra, este controlată de generaţia superioară, reprezentată de un văduv, de o văduvă sau de un cuplu; în satul cu cruci galbene nu există aşadar, şefi tineri„. în afară de aceasta, diversele „rupturi” pe care le vor introduce în tineretul sătesc din ultimele secole, şcoala comunală, apoi consiliul de revizie al recruţilor, nu se produc, desigur, printre adolescenţii analfabeţi şi nemilitarizaţi din secolul al XlV-lea montalionez. în ciuda acestor lacune, se pare că o oarecare doză de sociabilitate tânără, chiar puerilă, se manifestă, discret32, în textele noastre privitoare la zona rurală a văii superioare a râului Ariege. La Bastide-de-Se-rou, la Junac, copiii păzesc boii şi porcii: se joacă împreună, mâncând napi şi gulii: taie o felie de nap, pe care unul din participanţii la joc o ridică apoi cu mâna în sus, aşa cum preotul ar face cu ostia (ostentaţia napului-ostie se va întâlni, mai târziu, în vrăjitoria pireneană din^secolul al XVI-lea). Altă dată, doi tineri servitori agricoli, care culeg meiul, fac tot felul de glume (Iruffes) în şura care le slujeşte da dormitor; patronul i-a îngrămădit acolo, clţtva în fiecare pat; partida de râs depăşeşte curând stadiul a ceea ce, în zilele noastre, ar fi o simplă bătaie cu pernele; unul dintre tinerii muncitori, Pierre Aces, în dormitorul improvizat, ridică din nou, în bătaie de joc, o felie de nap-ostie; compară potirul cu im pahar. Ceilalţi tineri sunt scandalizaţi. Dintr-o dată, sunt cuprinşi de spaimă: patronul lui Pierre Aces îl va concedia, în zilele următoare, pe acest tânăr rândaş, socotit a fi amator de jocuri, primejdios şi vorbăreţ. O denunţare, obţinută de la unul din martori sub ameninţarea cu cuţitul, va permite trimiterea celui ce glumise până la tribunalul lui Jacques Fournier (III, 455-456).

Jocurile, râsetele şi glumele adolescenţei nu sunt lipsite, după cum se vede, nici de gravitate, nici de conţinut cultural. Faptul acesta este oare de-ajuns pentru a recunoaşte existenţa unei clase de vârstă, şi a unor activităţi specializate, de ordin ludic, practicate în grupul tinerilor? Este destul de probabil. Aude Faure, măritată la Murviel (Ariege), însă originară din Lafage (Aude), nu se împărtăşise niciodată până a se căsători, adică până la vârsta de şaptesprezece sau optsprezece ani (II, 82-83). De ce această abţinere? o întrebă bărbatul ei, posac. Deoarece, răspunde ea, în satul Lafage, de unde sunt eu, nu există obiceiul ca băieţii şi jetele să primească trupul lui Cristos. Era, aşadar, în regiunile acelea, un grup de vârstă al celor tineri, cu două subsecţii (masculină şi feminină): din acest grup nu se ieşea (pe la nouăsprezece sau douăzeci de ani?) decât o dată cu „prima comuniune”, concepută ca rit de trecere către vârsta adultă (coincidea adesea cu măritişul fetelor) 33. Chiar şi în localităţile unde ritul în chestiune nu exista sub această formă, grupul celor tineri şi cele două subgrupuri ale lui (băieţi şi fete) erau probabil socotite că alcătuiesc entităţi originale. Aceasta se petrecea cu mult înainte de a se gândi cineva să le oficializeze, cum se va face mai târziu în Pro-venţa, prin crearea unui şef abate al tineretului. Celor mai tineri de douăzeci de ani sau de douăzeci şi cinci de ani, le place într-adevăr, să cânte (mă gândesc la cântecelc de pahar care însoţesc flirtul, când Pierre Maury, abia ajuns la vârsta adultă. scoate o fală” la cârciumă din Ax-les-Thermes). Acest grup de vârstă se specializează în jocuri şi în dansuri, la care sunt poftiţi şi tinerii soţi, însuraţi de curând: de sfântul Petru şi Pavel, povesteşte Guillemette Clergue, născută şi măritată la Montaillou, după slujbă şi după prânz, m-am dus să joc şi să dansez cu băieţii şi fetiţele din satul Prades; seara, m-am întors acasă la unchiul meu, la Prades, ca să cinăm (I, 338).

Tot astfel, băieţii seduşi de homosexualul Arnaud de Verniolles, luptă şi dansează înainte de a-i satisface dorinţele *. Dansul nu este totuşi unicul privilegiu al vârstei fragede. In 1296, la căsătoria Beatricei de Planissoles, Guillaumo Authie, matur chiar de pe atunci, este unul dintre „ţopăitori”. Îşi va face mai târziu o popularitate în Montaillou, datorită acestei iscusinţe de dansator (I, 218).

În sat, lăsând la o parte chestiunile ce privesc activitatea profesională, sociabilitatea femeilor se specializează aşadar în informaţie şi spionaj de uz intern; cea a bărbaţilor, în decizia politică şi în înfruntarea cu societatea înglobantă; cea a tinerilor, în sfârşit, în măsura în care se exercită ca atare, are mai puţină legătură cu învăţătura, educaţia sau acţiunea, şi mai multă cu afectivitatea şi gratuitatea, concretizate în joc şi în dans. Educaţia fetelor, care constă în primul rând în muzică, dansuri şi cântece, va păstra mult timp, în secolele următoare, urmele acestei stări de spirit. Pentru băieţi, se va impune, dimpotrivă, încetul cu încetul, o educaţie mai represivă şi mai intelectualăH '

NOTE


II, 316 şi III, 33. V. şi „mănăstirea” în care se retrage momentan, la Castelnaudary, Blanche Marty, din Junac (III, 285).

Infra.


III, 67-68 şi III, 71. Această Guillemette „M.aurine” nu este alta decât Guillemette Maury a noastră, însă menţionată aici la locul ei de baştină, înainte de a pleca. în Cataloma. Textele citate aici ^i în I, 229 sugerează discret existenţa a două pături de sociabili tate feminină, ambele eterodoxe şi ţărăneşti, în sat: ele corespund grosso modo, în materie de snobism şi de frecventări preferenţiale, cu două niveluri economice (superior şi mijlociu-inferior) ale stratificării sociale, M. Clergue, G. Belot şi Na Requa fac parte din pro tipendada locului; iar al doilea grup sau „cvartet” face parte mai mult din ţărănimea „modală” din loca litate. Se va nota (fără vreo contradicţie cu ceea ce am spus mai înainte) importanţa, pentru sociabilita tea feminină, a legăturilor de rudenie naturală sau artificială (mamă-fiică, mătuşă-nepoată, verişoare, cumetre).

II, 224: Mengarde Clergue, de pildă, este cumă tră cu Guillemette Belot. Se va nota şi că Beatrice de Pianissoles este x^nniătra preotului Clergue, fiul Men gardei Ciergue. De aici, dublarea legăturilor între fosta castelană şi clanul matriarheâor catare (I, 253).

I, 214, 215. La aceste date, ar trebui să se adauge, post mortem, faptele de sociabilitate specific feminine care se întâinesc la strigoi, sau mai curând la strigoaice (infra, cap. XXVII).

I, 222 şi 256; III, 286. V. şi personajul Sybille Teisseyre, din Montaillou, servantă şi confidentă, ju mătate guvernantă, jumătate mijlocitoare, a Beatricei de Planissoies. Vezi şi Aude Faure, ţărancă bogată, în conjurată de servante şi de doici, care o asistă când îşi face rugăciunile, când este cuprinsă de convulsii şi.



când strânge recolta de pe ogorul ei (II, 95).

III, 496. Rixende Palhares, de altfel, frecventează şi ea, la Ax-les-Thermes, un grup de femei cu simpatii eatare: acestea sunt situate, în general, la un nivel social superior, faţă de propriul ei nivel (I, 281).

I, 151. V. şi Guillemette Maury (II, 21), şiGauzia Clergue.

Un alt caz de denunţare de către o fetiţă, în I, 438.

III, 67; II, 291, 366.

I, 462-463; III, 288.

I, 335-337; I, 316.

I, 254. V. şi supra, cap. II. veghea funebră pentru Pons Clergue şi comentariile femeilor despre agonia Guillemettei Belot. V. şi I, 314, 315, trăncănelile fe meilor din Montaillou, după înmormântarea Mengardei Clergue. Trăncăneli feminine la întoarcerea de la un muribund: I, 240. Despre „mutualitate”. v. I. 386.

I, 310: Alazaâs Azema colportează „şuşotelile din Montaillou” (sic) despre iubirea discutabilă a Beatricei de Planissoies cu Pathau şi cu Pierre Cler102 gue. Despre şuşotelile din sat, a se vedea şi: II, 92. A se compara, astăzi, în registru urban, cu E, Morin, La Rumeur a'Orleans.

16. V” în II, 415, im text remarcabil despre naşterea bruscă a unei prietenii intre două ţăran ei, împotriva bărbaţilor (v. şi I, 338, un fenomen analog).

1G. 111, 107, Haymonde Marty, soţia lui Guillaume îvî; irty, este sora lui Pierre JMaury.

Acest personaj nu trebuie confundat cu Bernard Marty, din Junac.

L.- F. Caline, D'un château ă l'autre, Gallimard, coli. Folio, ed. 1973, p. 10.

i, 459-4G0. Despre credibilitatea acestui episod, V. 1, 465, 467, 469.

Această sociabilitate feminină este cu atât mai importantă cu cât dezechilibrul demografic este mai mare: la Montaillou, într-adevăr, femeile deţin pro babil majoritatea numerică, o urmare a exodului cio banilor, care sunt, eu toţii, bărbaţi.

Acest lucru a fost demonstrat de M. Pierre, pp. 77-80, în legătură cu Alazaâs Azema, Raymonde Arsen, Brune Pourcel, Alazaâs Faure, Allemande Guilhabert, Guillernette Argelliers, Guillemette Maury şi Gauzia Clergue, din Montaillou: întâlnirea cu un parfait sau chiar „adorarea” lui nu a fost, în cazul lor, un gest cu totul spont'an, departe de aşa ceva (I, 311, 373-375, 386, 415, 423; III, 68, 99, 363). '

I, 238; v. şi, tot cu privire la „inima” Beatricei: II, 296. Despre noţiunea de., inimă”, în gândirea medie vală târzie şi renascentistă, v. remarcile lui D. Julia, în J. Le Goff şi P. Nora, Faire de l'histoire, t. II.



p. 156. Trebuie observat că, pe de altă parte, la Mon taillou şi în Sabarthes, „inima” nu este totuşi un monopol feminin (II, 328).

2.1. Nu este vorba să negăm certurile dintre femei, care bântuie în parohia noastră. Cu toate acestea, ceea ce spune Anaâs Nin despre dragostea dintre femei mi se pare că se referă, într-o oarecare măsură, şi la sociabilitatea feminină de la Montaillou, sat în care era totuşi refuzat, după cât se pare, lesbianismul ca atare: „dragostea între femei este un refugiu, o fugă înspre armonie şi narcisism în loc de conflict. în dragostea dintre bărbat şi femeie, există rezistenţă şi conflict. Două femei nu se judecă una pe alta. Ele alcătuiesc o alianţă. Într-un sens, este vorba de o dragoste faţă de sine” (Anaâs Nin, Journal. 1931-1934. Paris, Stock, 1969: notele din 30-12-1931).

Mai concret şi mai politic, mă întreb dacă sporirea sociabilităţii masculine, instituţionalizată în pieţele publice, care însoţeşte progresele instituţiei consulare m secolele XIII-XIV (vezi teza deocamdată inedită a D-nei Gramain), nu a fost însoţită de vreo influenţă feminină. „Democratizarea” consulară se făcea oare cu acest preţ? A se vedea, în tot cazul. Bernard Clergue, reprezentant tipic (în calitatea lui de bayle) al unei puteri de origine seniorială, nu consulară, şi preeonsulară: acest Bei nard este literalmente plin de atenţii faţă de casa soacrei sale, 2-i. I, 3J5; I, 311; şi supra (serile lungi de taifas).

I, 208: Raymond de la Cote este un valdenz care locuieşte la Pamiers. Conversaţii masculine despre femei: III, 301. Despre sociabilitatea de stradă, v. I, 475.

I, 202. Sociabilitatea masculină (, şi municipală) de piaţă publică de ţară este şi ea atestată în partea de eâmpie a ţinutului Languedoc, în aceeaşi perioadă (D-na Gramain, teză, ms., „Le village et lhabitat”.

p. 5).

II, 319, 323, 326., şi pa. saim în mărturia lui Raymond de Laburat, din 11, 309 la II, 328. Una sin gură din aceste întâlniri comportă şi prezenţa câtorva femei.


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   37   38   39   40   41   42   43   44   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin