Emanuel Le Roy Ladurie

În sens invers, Prades Tavernier, „parjaiv” ce se bucură de un anumit prestigiu, se ridică pentru a-1 saluta pe un simplu cioban ca Pierre Maury, apoi se aşează la loc '. Intre egali, ridicarea în picioare este de la sine Înţeleasă: Pierre Maury, din nou cl, aşezat pe o bancă, se ridică, răzind din toată inima, ca să-i spună bun venit cizmarului Arnaud Sicre (II, 28). Oare bărbaţii se ridicau în picioare, la sosirea unei femei, ca s-o salute? Este posibil, dar deloc sigur, mai ales dacă ne gândim la puternicul „masculinisnr' al societăţii montalioneze. De fapt, singurele texte care vorbesc despre ridicatul în picioare de felul acesta evocă un parfait, care se ridică voind să fugă de o femeie, căci se temea de impuritate; sau tot nişte eretici – parjaits, doi bărbaţi care se dau repede îndărăt ca să nu atingă sânii unei tăranci din satul nostru5. Suntem departe, în aceşti munţi, de buna şi vechea galanterie franţuzească ce nu se născuse încă; şi chiar şi de pura şi simpla „curtoazie” (cel puţin aşa cum o înţelegem noi. Deoarece ţăranii din comitatul Foix au ideile lor proprii despre ceea ce trebuie să fie curtoazia, după moda mon-talioneză).

Tot despre politeţe: oamenii din Montaillou nu au obiceiul, aşa cum facem noi astăzi, să-şi strângă, sau chiar să-şi strivească, reciproc, mâinile, în chip de salut. După o despărţire mai mult sau mai puţin lungă, ei subliniază, cu simplitate, reluarea legăturii apucându-se de mână: pe când urcam către trecători ca să petrec vara, povesteşte Pierre Maury, l-am întâlnit în apropiere de La Palma pe ereticul Raymond din Toulouse, însoţit de o femeie. Tocmai îşi făcea rugăciunea, după obiceiul eretic, la răscruce de drumuri, după o stâncă. M-o văzut, m-a strigat. M-am dus numaidecât către el; recunoscându-l, l-am apucat de mână, aşa cum se obişnuieşte6. Textul lui Pierr”

Maury este limpede; el arată că faptul de a apuca pe cineva de mână în semn de recunoaştere constituie un obicei acceptat de toată lumea; şi care, ca atare, se deosebeşte de obiceiurile eretice, cum ar fi cele referitoare la rugăciune sau la salut între catari.

Aşadar, oamenii se apucă de mână când se „recunosc”. Apoi, în viaţa cotidiană, cumetrele se ţin de braţ, cu familiaritate, şi una o strânge de braţ pe alta ca să o prevină de primejdiile din spusele unei terţe persoane „.

Despăduchere ş; gesturi de higiena

De la gesturile de sociabilitate şi de politeţe, să trecem la cele de curăţenie şi de higiena; ele sunt, de asemenea, ceva cu totul sociazil: la Montaillou, lumea nu se prea rade şi nu se spală decât foarte puţin; nimeni nu se scaldă scufundându-se în apă; în schimb, toată lumea se despăduchează, lucrul acesta făcând parte din prietenie; prietenie eretică sau pur şi simplu plăcută şi mondenă. Pierre Clergue se lasă despăducheat de amantele lui, de pildă. Beatrice de Planissoles şi Raymonde Guilhou; operaţia se desfăşoară în pat, sau la gura sobei, sau pe masa de lucru a unui cizmar8; preotul profită de împrejurare ca să Ic ţină iubitelor sale lecţii doctorale despre felul în care concepe el catarismul şi donjuanismul, Raymonde Guilhou, despăduchetoare oficială a casei Clergue, îşi exercită talentele asupra Jiului şi asupra mamei.; îl despăduchează pe preotul Clergue, dar şi pe nevasta bătrânului Pons Clergue, în văzul tuturor, pe pragul ca-sei: în timp ce ucide cu râvnă insectele para-Zlte, îi povesteşte pacientei sale ce se mai aude prin sat (II, 223). Cei din familia Clergue, n°tabilităţi ale satului, pot recruta lesne o fe291 mcie care, îndemânatică la o treabă ca aceasta, să fie în stare să-i scape de fauna de pe ei. Bernard Clergue recurge, cu gândurile cele mai bune, la serviciile bătrânei Guillemette „Bclote”. La lumina soarelui, pe pragul casei, Guillemette, femeie de treabă, caută păduchii din capul lui Bernard, recomandându-i acestuia să dea grâu ereticilor. Întrucât Bernard este nebun după Raymonde, fata Guillemettei, se grăbeşte, bineînţeles, să se supună ordinelor calei care-1 despăduchează (II, 276). La rigoare, despăducherea montalioneză se face în ultimul Ioc unde se stă de vorbă; pentru aceasta, lumea se instalează la soare, pe acoperişurile plate ale caselor joase, care sunt alăturate, sau faţă în faţă ca nişte oglinzi gemene. Pe vremea când ereticii dominau la Montaillou, povesteşte Vuissane Testaniere, Guillemette „Benele” şi Alazais Rives se lăsau despăducheate la soare jiecare de fiica ei, Alazis Bcnct şi, respectiv, Raymonde Rives; toate patru, pe acoperişul caselor lor. Treceam pe acolo şi le-am auzit vorbind. Guillemette „Benete” spunea către Alazais:

— Cum de suportă omul durerea arsurilor de pe rug?

La care Alazais a răspuns:

— Habar n-ai de nimic! Păi Dumnezeu ia durerea asupra sa (I, 462, 463).

De reţinut că despăducherea este întotdeauna executată de o femeie, fără ca aceasta să fie neapărat o slujnică dintre cele mai umile (Beatrice de Panissoâcs, persoană nobilă, nu ezită să se dedea la această activitate pe craniul unui preot îndrăgit).

Despăducherea consolidează sau marchează legăturile de familie şi de dragoste; s-ar zice că implică relaţii de rudenie, sau de căsătorie, chiar şi nelegitimă. Iubita îşi despăduchează amantul, dar şi pe mama acestuia. Viitoarea soacră îşi despăduchează ginerele prospectiv. Fiica o scapă pe mama ei de păduchi.

Este greu să înţelegem astăzi rolul afectiv pe care-l avea, în raporturile umane, acea faună parazită pe care au pierdut-o °. Să mai spunem şi că despăducherea este intensă, feminină, supradeterminatăJo. în schimb, abluţ-i-unile sunt ultrasumare, chiar inexistente. Oamenii sunt în mare primejdie când trec o apă, prin vad, în barcă sau pe o seândură; se şi îneacă. Nu se scaldă, nici nu înoată. Le place să ajungă în apropiere de Ax-les-Thermes, dar numai ca să-şi vândă oile sau să se închine la prostituate. Băile, de altfel foarte rudimentare, sunt rezervate îndeosebi leproşilor şi celor cu boli de piele.

„Toaleta” propriu-zisă, după câte ştim noi, este atestată la parfaits şi la pseudo-parfaits: este socotită ca o tehnică pe care o folosesc pentru a-şi recâştiga puritatea rituală. Dacă Guillaume Belihaste s-a atins cu mâinile de carne, şi le spălă de trei ori înainte să mănânce sau să bea ceva (II, 31; I, 325). Marea problemă pentru Belibaste nu este curăţenia mânilor, ci cea a feţei şi mai ales a gurii, organ care binecuvântează, dar şi organ pe unde intră hrana poluată în trup11. Avem aici o trăsătură de mentalitate care explică foarte bine remarcabila murdărie externă a oamenilor din Montaillou. Nu atât exteriorul trupului trebuie ţinut curat, ci mai ales interiorul lui; nu atât pielea, cât măruntaiele. Este ceva chiar atât de absurd? chiar şi în secolul al XVII-lea, mulţi vor socoti că faptul de a răspândi un miros puternic de corp prost spălat este, la urma urmei, (cel puţin pentru bărbaţi, şi prin definiţie) un semn de virilitate personală.

La Montaillou, toaleta, când există, ignoră zonele anale şi genitale; ea se limitează la acele părţi ale corpului care binecuvântează, manipulează sau înghit hrana: mâini, faţă, gura. Să dai cuiva apă să se spele pe mâini este un semn de politeţe şi de prietenie. Atât pentru cei vii, cât şi pentru morţi. La Montail293 lout spune Alazaâs Azema12, nu se spală trupul mortului, i se stropeşte cu apă numai faţa După care, se trage, se pare, o stol'â pe capul defunctului (tot ca să fie îndepărtată posibila impuritate?). Este cazul să notăm, de asemenea, în legătură cu abluţiunile celor vii, că doar ereticii-par/a/ts folosesc o pânză subţire ca să se şteargă pe faţă. Vulgurn pecus foloseşte, în cel mai bun caz, o pânză grosolană (I, 416-417).

Tot la capitolul higiena: oamenii din Montail-lou, şi din ţinutul Ariege sau Aude, se dezbracă înainte de a se culca. Exemplu: Jeanne Befayt, într-o dimineaţă, îl ameninţă rău de tot pe Belibaste care se dă jos din pat; îi doreşte ca focul rugului să-i ardă coastele. Doar atât! (III, 175). Omul cel sfânt este în-spăimântat de vorbele acestea de femeie flecară; o ia la fugă pe câmp, fără încălţai^i, şi aleargă aşa două leghe; şi-a lăsat o parte din haine în patul unde dormise noaptea. Aşadar, înainte de a se urca în pat, Belibaste avusese grijă să se dezbrace: îşi scosese cămaşa, precum şi pantalonii aceia scurţi, „cuissards” (II, 33).

Totuşi, la drum, când era silit, la han, să se culce în acelaşi pat cu concubina lui, Belibaste dormea îmbrăcat; în felul acesta nu se atingea cu pielea goală de Raymonde: şi îi înşela mai uşor pe credincioşii săi în privinţa aşa-zisei lui căsătorii. însă simplii ţărani sau meşteşugari nu aveau motive din acestea, nici astfel de scrupule ipocrite; ne putem închipui, destul de des, că se culcau în pielea goală: Arnaud Sicre povesteşte, într-adevăr, că, într-o noapte, la San Mateo, s-a culcat într-un pat cu Belibaste. Omul cel sfânt, notează spionul, şi-a scos cămaşa, dar nu şi izmenele. Notaţia aceasta ne lasă să credem că Arnaud, în ceea ce-1 privea, se dovedise mai puţin pudic: el se despuiase de tot (II, 31, 32).

Locuitorii din Montaillou, noaptea, îşi scot rufăria. Din când în când li se mtâmplă chiar s-o schimbe!

Pierre Maury, la intervale foarte mari, cere fratelui său Arnaud să-i aducă, la păşune, o cămaşă de schimb: faptul îi pare, bunului nostru păstor, proaspăt schimbat, destul de important ca să-i noteze în depoziţia lui (III, 34, 181). Hainele sunt schimbate, chiar şi spălate, fără să ne putem pronunţa asupra frecvenţei fenomenului: Raymonde Arsen, slujnică la familia Belot, spală hainele vreunui parfait mai mofturos, şi, poate, pe cele ale patronilor ei1: i.

Gest obscen şi gest sacru

Să ieşim din norme, de higiena sau de politeţe.

În registrul obscen, derizoriu sau sacru, sunt atestate câteva gesturi obişnuite printre ţăranii din Ariege, şi mai ales printre cei din Montaillou, chiar din 1300-1320. Aceste gesturi aveau să dureze şi să străbată veacurile. Mai întâi, registrul sacru: ciobanii Pierre Maury şi Guil-laume Maurs, în ciuda simpatiilor lor eretice, fac întotdeauna semnul crucii pe mâncare, înainte de a o băga în gură. (Aşa vor face, chiar şi în secolul al XX-lea, mulţi ţărani francezi care, cu vârful cuţitului, vor „închina” pâinea, înaintea a o tăia s-o mănânce). Gestul de bine-cuvântare practicat de cei din Montaillou nu este totuşi unanim: Bernard Clergue, bayle în acest sat, şi puternic marcat de erezie, refuză să facă semnul crucii peste hrana lui. Acelaşi refuz, bineînţeles, la Guillaume Beli-baste, care-şi zice parfait: nu vrea să facă gesturile creştine de la începutul mesei, atât de obişnuite pentru ceilalţi ţărani. Cu toate acestea, importanţa gesturilor mâinii, care bine-cuvântează hrana ce va fi mâncată, este atât de mare pentru ţăranii şi ciobanii simpli, încât Belibaste, ca un bun catar, face un gest circular pe deasupra pâinii pe care o mănâncă, în lye de tradiţionalul semn al crucii Kl.

Oamenii se închină şi înainte de culcare; şi numai un rău creştin sau, mai curând un eretic aşa cum este Bernard Clergue, poate refuza, nesilit de nimeni, un gest atât de simplu (II, 283).

În categoria derizoriului, să notăm acum, l; repede, gestul cutezătorului gânditor Arnaud '* din Savignan, cioplitor de piatră: ca să-şi bată joc de subtilităţile unei profeţii apocaliptice, proferată pe podul din aTrascon, Arnaud ră-sucindu-şi scurt încheietura, aşa cum facem: şi noi astăzi, îşi învârtea mina, în semn de batjocură 13; de unde, alături de alte motive, i s-a tras o acuzaţie de erezie.

În sfârşit, un gest obcen, care şi el a străbătut veacurile: constă în a lovi cu palma în cealaltă palmă (sau a lovi cu palma unei mâini în pumnul celeilalte) pentru a simboliza actul sexual. Iată acest gest, în contextul său, povestit de doi ţărani din Tignac (valea superioară a râului Ariege), care stau de vorbă. Scena ne este redată de Raymond Segui, unul din eroii acestui episod:

Ştii cum a fost făcut Dumnezeu, l-am întrebat eu pe Raymond de l'Aire, din Tignac.

Dumnezeu a fost făcut din spermă şi ra hat, mi-a răspuns Raymond de l'Aire, şi spunând aceste cuvinte bătea cu o palmă peste cealaltă.

Spui prostii, i-am întors-o eu. Ai merita să fii ucis pentru astfel de vorbe (II, 120).

De la emotivitate la dragoste

Subiacentă gesturilor, lacrimilor, zâmbetelor, atitudinilor ironice sau obscene: emoţia. In problemele afectivităţii, mai precis, ale vieţii eretice, sexuale şi, prin urmare, conjugale, registrele appameene nu sunt zgârcite în date.

Am mai avut prilejul să ne ocupăm de acestea indirect, după cum a fost cazul, într-o monografie despre coliba ciobănească, despre domus, despre comunitate. Documentul nostru ne-a permis, nî trecere, să semnalăm geografic, ca să zicem aşa – diferitele „etaje” ale vieţii sexuale, afective şi conjugale; celibatul şi „legăturile trecătoare” sunt caracteristice pentru păstori, care nu pot decât în-tâmplător întreţine iubita, având uneori reputaţia de târfă, la păşune sau prin târguri. în schimb, dacă cercetăm ceea ce se petrece în sat, de exemplu, la Montaillou, ca colectivitate de agricultori, viaţa cuplurilor, determinată din când în când de delincventa sexuală, se dovedeşte de o complexitate normală; ea oferă, aşa cum se cuvine, toate varietăţile de căsătorie şi de concubinaj: mari pasiuni cvasi-trubadureşti; lsgături conjugale cu sau fără dragoste; legături de aşteptare, de obişnuinţă, de interes sau de afecţiune. în sfârşit, numai la nivelul oraşelor, băieţii de familie bună, veniţi de la ţară ca să studieze, la şcoli”, riscă să intre, departe de casele lor, în cele câteva reţele de homosexualitate care pot funcţiona la vremea aceea. Reţelele acestea sunt, aşadar, mai curând urbane decât rurale, şi mai curând clericale decât laice. Orice ar spune Virgiliu, ele fac parte din rafinamentele existenţei citadine în mult mai mare măsură decât rustici-tăţile vieţii pastorale. Asupra acestei probleme a homosexualităţii în afara satelor, registrul lui Jacques Fournier devine, din nou, o adevărată biografie psihologică. Depăşeşte simpla notaţie, trecând la un adevărat studiu de personalitate, în cazul de faţă, autorizează elucidarea unui dosar de homosexual. Să mi se îngăduie, în această conjunctură specială, să ies din satul meu de referinţă: satele nu pot fi înţelese decât în raport cu cetatea care le domină; dragostea la Montaillou nu poate fi descrisă decât prin comparaţie cu dragostea la Pamiers, unde varietăţile sunt mult mai numeroase. Faţă de foarte relativa inocenţă câmpenească, Pamiers este Oraşul, marele Babilon. Este Sodoma, dacă nu Gomora.

Homosexualul

Arnaud de Verniolles, originar din Pamiers, sub-diacon, şi franciscan renegat, a fost iniţiat, în copilărie, în „homofilie” de către un prieten mai mare, codiscipol şi viitor preot lfi. Aveam pe vremea aceea zece sau doisprezece ani. Asta acum vreo douăzeci de ani. Tata mă dăduse să învăţ gramatica la Magistrul Pons de Mas-sabucu, învăţător, care. mai târziu, a ajuns Frate predicator i7. Dormeam în aceeaşi odaie cu acest Magistru Pons şi cu ceilalţi elevi ai lui, Pierre de VIsie (din Montaigu), Bernard Bales-sa (din Pamiers), şi Arnaud Auriol, fiul cavalerului Pierre Auriol. Acest Arnaud era din La Bastide-de-Serou; era la vârsta când îşi rădea barba, iar acum este preot. Mai era şi fratele meu Bernard de Verniolles, şi alţi elevi ale căror nume le-am uitat.

În această, odaie comună, in-am culcat, timp de şase săptămâni, în acelaşi pat cu Arnaud Auriol. A patra sau a cincea noapte petrecută împreună, Arnaud, care credea că eu dorm dus, a început să mă sărute, să se bage între coapsele mele. şi să se mişte de parcă eu aş fi fost o femeie. Şi a păcătuit astfel mai departe, noapte de noapte. Nu eram decât un copil, numi plăcea ce se întâmpla. Insă, fiindu-mi ruşine, nu am îndrăznit să dezvălui cuiva acest păcat.

Mai târziu, şcoala Magistrului Pons de Mas-sabucu se mută. Arnaud de Verniolles are alţi tovarăşi de dormit, printre care şi profesorul. Ca să nu folosească prea multe aşternuturi, acesta, pentru a face sconomie, doarme cu doi din elevii săi. In această perioadă, nimeni nu încearcă să atenteze la virtutea tânărului Verniolles. Insă „răul” s-a produs. In promiscui tatea în care doarme, elevul appamean a actualizat o tendinţă latentă. Victimă a unui act de seducţie infantilă, este hărăzit să devină homosexual.

La Toulouse, oraş mare, unde Arnaud de Ver-niolles îşi continuă câtva timp studiile, orientarea aceasta davine definitivă. Totul se petrece în urma unor incidente neaşteptate, pe care studentul nostru are probabil tendinţa să le îngroaşe, şi pe care le interpretează abuziv: pe vremea când leproşii erau arşi, povesteşte. Arnaud, locuiam la Toulouse; într-o zi, am făcut „ceva”' cu o prostituată. După ce am săvârşit acest păcat, a început să mi se umfle faţa. Am crezut, îngrozit, că sunt lepros; am jurat că, pe viitor, nu mă mai voi culca cu o femeie; ca să nmiân credincios acestui jură-mlnt, am început să umblu cu băieţaşiiis.

Cauzele reale ale umflării feţei lui Arnaud de Verniolles, după plimbarea la peripateti-ciana din Oraşul Trandafiriu, nu sunt cunoscute: poate să fie vorba de un oedem al lui Quincke, sau de un alt tip de puseu alergic; acesta ar fi putut fi provocat de polenul florilor din camera prostituatei, sau de înţepătura unei insecte mari – albină, păianjen, scorpion. Ipoteza unei infecţii (cu streptococi?) nu trebuie nici ea înlăturată cu totul. Un lucru este sigur: Arnaud nu avea lepră. însă frica de această boală intervine într-o perioadă de isterie populară împotriva leproşilor, sporită de nelinişti sexuale; frica aceasta produce asupra psihicului tânărului un efect asemănător celui căruia îi va da naştere mult mai târziu, în anumite medii, teama de boli venerice transmise de prostituate.

După aceste două traumatisme, Arnaud se îndepărtează de femei. Pederast activ, dar încă nu notoriu, are succese masculine incontestabile. Seduce adolescenţi, sau tineri, în vârstă de Şaisprezece până la optsprezece ani: de exem-Plu (III, 49), Guillaume Ros, fiul lui Pierre Ros, 299 din Ribouisse (actualul Aude) şi Guillaume Eernard, din Gaudies (actualul Ariege). Şcolarii aceştia, mai mult sau mai puţin naivi, sunt posedaţi de fostul şcolar, care odinioară fusese sedus la şcoală: reproducere culturală. Guillaume Ros şi Guillaume Bernard sunt originari de la ţară, dar loccuiesc în oraş. Din când în când, Arnaud se năpusteşte asupra uneia din cuceririle lui, fără nici o pregătire, răsturnând-o pe o grămadă de bălegar. Alte ori, face o curte mai ceremonioasă; îşi duce tânăra lui „pradă” într-o colibă mică, la ţară, în mijlocul viilor. Acolo se bucură de ea, şi o face să se bucure de el, smulgându-i victimei sale un consimţământ mai mult sau mai puţin entuziast: Arnaud m-a ameninţat cu un cuţit, mi-a răsucit braţul, m-a târit cu forţa, deşi eu mă trăgeam înapoi, m-a azvârlit pe jos, m-a strâns în braţe sărutân-du-rnă şi răspândindu-şi sămânţa între picioarele mele, povesteşte Guillaume Ros (III, 19). Insă Arnaud ' de Verniolles refuză sa admită că o asemenea scenă de violenţă ar fi avut loc între el şi acel tânăr: amlndoi voiam acelaşi lucru, spune el în legătură cu acest episod (III, 43). Foarte firesc, Arnaud se străduie să găsească diferite poziţii ca să săvârşească actul de sodomie: ca şi cum ar fi cu o femeie, sau prin spate etc. (III, 31).

Uneori, în. micuţa colibă de la ţară (meridi-emie) care-i adăposteşte pe amanţi, aceştia se lasă doar în tunică, se iau la trântă şi dansează înainte de a săvârşi păcatul de sodomie. Sau se dezbracă de tot (III, 40, 41, 42, 44 şi passim). După ce fac dragoste şi se sărută, Arnaud şi prietenul lui de moment jură pe cele patru evanghelii, sau pe calendar (III, 40), sau pe biblia din refectoriul unei mânăstiri, să nu destăinuie nimănui, niciodată, cele petrecute între ei. Studentul oferă cuceririlor sale, nu fără reticenţă, mici daruri, de pildă un cuţit etc. Toate aceste activităţi umplu timpul liber al bărbatului nostru, mai ales în zilele când nu se lucrează: petrece şi el în timpul sărbătorilor. Sunt însoţite, la adolescenţii care se pretează la ele, şi printre călugării şi fraţii cerşetori care formează mediul social al lui Arnaud, de puternice tendinţe de masturbare (III, 43 şi passim). Arnaud de Verniolles, dacă vrem să-1 credem, nu are o idee prea limpede despre caracterul criminal pe care îl are sodomia în optica Bisericii de la Roma. I-am spus lui Gnillaume Ros, cu foarte multă bună credinţă, declară si, că păcatul de sodomie şi cele de preacurvie şi de masturbare deliberată, erau, ca gravitate, totuna. Ba chiar îmi închipuiam, în simplitatea inimii mele, că sodomia şi preacurvia erau păcate de moarte, desigur, însă mult mai puţin grave decât deflorarea de fecioare, adulterul sau incestul (III, 42, 49). Spunând acestea, Arnaud este cuprins ds îndoială; are un fel de revenire de cultură religioasă, dogmatică şi disciplinară. Ştiam, adaugă el, că păcatul de sodomie nu poate fi iertat decât de episcop, sau de un împuternicit al episcopului (IU, 43).

Grupurile sociale în care se practică sodomia, evocată în registrul appamsan, alcătuiesc un mediu destul de distins, urban, dar nu lipsit de legături sau de origini ţărăneşti: există chiar, în acest „ansamblu”, un individ a cărui reşedinţă este pur agrestă. însă acesta nu este nicidecum un simplu ţăran: se situează în grupurile ceva mai spălate, din care provin homosexualii din epoca aceea. Este scutier; locuieşte în regiunea Mirepoix. Acest nobil scutier al câmpiei a fost cel dintâi care 1-a sedus pe Guillaume Ros când era copil (III, 41), care, la rândul său, va deveni tovarăşul de plăceri al lui Arnaud de Verniolles.

În general, şcolarii cărora Arnaud şi semenii Iui le aduc omagii sunt de extracţie ţărănească;! nsă familia lor este destul de înstărită, de motivată ca să-i trimită să studieze la oraş: aLeşti tinerei ies din burghezia rurală, sau cniar din mica nobilime de ţară.

Totuşi, într-un caz, una dintre tinerele „ţinte” ale iui Arnaud provine direct dintr-un mediu popular (dar nu os te vorba de un copil de ţăran). Băiatul acesta este ucenic cizmar; are optsprezece ani; este originar din Mire-poix; îşi face ucenicia la Bernard din Tou-louse, cizmar la Pamiers. Acest cizmar în devenire pretinde că ştie el nişte femsi frumoase (III, 45); nu împinge prea departe experienţa homosexuală cu Arnaud. Aceasta se efectuează pe o grămadă de bălegar (o astfel de grămadă există aproape în curtea fiecărei case, atât la Pamiers cât şi la Montaillou). Totul rămâne la stadiul de încercare sau de flirt foarte avansat.

Într-o privinţă, registrul lui Jacquas Four-nier este foarte categoric: oricare ar fi originile rustice ale unui copil, sodomia înseamnă Oraşul. La Parmiers, există peste o mie de persoane atinse de sodomie, spune Arnaud, care exagerează amplitudinea numerică a fenomenului, dar care situează bine cadrul lui urban (III, 32). Un cadru mai curând distins: am văzut că homosexualii sunt recrutaţi mult mai mult printre elevii din şcoli decât printre ucenicii meşteşugarilor. La o vârstă care nu mai este atât de fragedă, pot fi întâlniţi şi în rândurile clerului secular: Arnaud evocă adesea un anumit canonic care, ameţit de băutură, îşi pune servitorul, sau pe un păzitor de capre care stă în ca^a lui, să-i frece picioarele: încălzit bine, foarte curând, canonicul îl sărută pe cel ce-1 fricţionează, îl strânge în braţe; şi poate, până la urmă, face şi mai mult (Iii, 41, 44).

Fraţii minoriţi, al căror capricios satelit estă însuşi Arnaud de Verniolles, sunt învinuiţi şi ei că se îndepărtează de la „calea cea dreaptă” a heterosexualităţii. Un anumit frate minorit din Toulouse, fiu sau nepot al Magistrului Raymond din Gaudies, îşi părăsise ordinul, deoarece călugării din acest ordin, dacă ne luăm după învinuirile numitului frate, se dedau la păcatul sodomiei (III, 31, 32).

Arnaud de Verniolles se conformează modelelor urbane, clericale, relativ elitiste, pe scurt, ne-ţărăneşti (şi ne^domiciliarc), ale homosexualităţii din Ariege şi Toulouse. Este un om fin (în sensul citadin al epitetului); cultura lui, literară, nu se poate compara cu cea, aproape pur orală, care se întâlneşte la Montaillou. In satul cu cruci galbene, posedarea sau doar împrumutarea pe termen scurt a unor cărţi venite din exterior este un fapt extraordinar, rarissim; pentru Arnaud de Verniollas, dimpotrivă, cartea, dobândită, luată cu împrumut, dată cu împrumut lui Pierre sau Jean, este obiect uzual. Printre cărţile cu care umblă Arnaud, şi pe care, din când în când, într-o clipă de mânie, le aruncă în capul micilor lui prieteni, se găsesc biblii, evanghelii, un calendar. Dar şi, la aceste începuturi ale unei Renaşteri foarte timpurii: un Ovidiu. Ovidiu, teoretician şi practicant al tuturor felurilor de dragoste. Arnaud a frecventat oraşul Toulouse; a călătorit până la Roma (III, 33). La Pamiers, îl întâlneşte pe vaklenzul Ravmond de la Cote. Pe scurt, este învăţat, are relaţii, are experienţa lumii.