Emanuel Le Roy Ladurie

Examinat fără romantism şi fără anacronism, sentimentul naturii, la ţăranii noştri, se lasă invadat de conştiinţa destinului, care exprimă legătura dintre microcosm şi macro-c°sm. a fost realizată o monografie a atitudinilor faţă de animale, insultante, amicale sau neutre; ea precizează limitele datorită cărora amli omenească se deosebeşte de animalele ice cele mai apropiate, înglobate sim-^ îQ tabu-ul incestului; datorită cărora Se deosebeşte de asemenea, la distanţă mai lungă, de fauna primejdioasă sau respingătoare, care formează dincolo de animalele domesticităţii binevoitoare sau neutraliste, cel de al treilea cerc al repulsiei insultanite.

Ancheta noastră s-a ocupat apoi de morala socială şi politică, de atitudinile faţă de ceea-ce-se-face-sau-nu-se-îace, şi de idealul, mai mult sau mai puţin împărtăşit, al sărăciei: în aceste domenii, ne-am oprit la valorile greu de contestat ale casei (domus), ale non-acumu-lării şi ale vecinătăţii, aceasta din urmă func-ţionând ca dispensator al stimei şi al dispreţului, lântrucât nu au întotdeauna simţul păcatului, oamenii din Sabarthes cunosc, dacă trebuie, sentimentele de ruşine şi de onoare.

O scurtă examinare a valorilor religioase şi mitice ne-a pus, din nou, pe pista acestei oi cu cinci labe sau cu cinci picioare, adică pe pista culturii populare: un picior în credinţa catolică; un altul în cea albigenză; un al treilea într-un soi de materialism sau de naturalism ţărănesc, pe care l-am numit, în lipsa unui termen mai potrivit, spinozismul sălbatic; iar ultimele două în folclor. în toate cazurile, cealaltă lume porunceşte v>. Această cealaltă lume este folclorizată de unii, negată de alţii, anticipată, în modalităţi diferite, de către catolici şi de către catari. Evocarea „dublului” fantomatic şi cvasicorporal, care rătăceşte fără casă după moarte, le dă ghes montalionezilor şi locuitorilor din Sabarthes, care se lansează în căutarea soluţiilor, adesea variate: soluţia „orizontală” a strigoilor tereştri, propusă de folclor; soluţia „verticală”, propusă de lumea cealaltă cerească a religiilor, revelate, din Scriptură. în sfârşit, concilierea realizată de ca-tarism: acesta stăruie, orizontal, asupra metempsihozei printre animale şi printre oameni; vertical, asupra lumii celeilalte terminale, care se defineşte, ca ceva aflat deasupra. Mântuirea este pentru mulţi gândirea supremă: tot ce ştiu eu despre Dumnezeu, declară un sătean din Sabarthes u, este că a fost făcut pentru a ne mântui. Divinitatea este concepută, naiv, prin antropocentrism, ca fiind subordonată mântuirii sufletului individului. Cinstindu-1 pe Dumnezeu, omul ajunge aşadar să se iubească pe sine, în casa sa, apoi în afara ei, într-o durată imperisabilă. Iubeşte-te singur şi te va iubi cerul. Homo homlni deus. ~ Domus, pe lumea aceasta, şi paradisul, pe cealaltă, aceasta ar fi, simplificat, idealul trăit al satului Montaillou. Acest ideal constituie, în respectul faţă de un naturalism antropocentric, un fel de umanism la puterea a doua 13. Un umanism pe care nu-1 modifică deocamdată fascinaţia cadavrului descompus: fascinaţia aceasta va obseda în mult mai mare măsură secolul următor 1{i.

Aceste două elemente, pământesc şi ceresc, domiciliar şi paradisiac, dincoace şi dincolo, pot intra în contradicţie, chiar şi în coliziune. Dacă eşti eretic, de pildă, este greu să ai şi domus şi mântuirea sufletului. Trebuie să te resemnezi să pierzi una ca să capeţi cealaltă.

Încercările de conciliere, chiar de sinteză, între domus şi lumea cealaltă nu lipsesc totuşi: într-o epocă mult posterioară celei pe care o am eu în vedere în cartea aceasta, se vor vedea, cu prilejul Carnavalului, strigoii mascaţi, întorşi în case, sub auspiciile grupului de tineri, ca să ia hrană: sunt deghizaţi uneori în „domnişoare”, potrivit exigenţelor unei inversiuni sexuale şi sezoniere. Se va trece deci, de-a lungul inversiunilor de tot soiul, de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă. însă cu mult înainte de uriaşa trezire a gândirii contestatare şi folclorice (care se va exprima prin „războiul măştilor” sau războiul domnişoarelor” în ţinutul Îriege, în secolul al XlX-lea), vizita regulată a morţilor fantomatizaţi, la fosta lor casă ce există încă, era limpede prevăzută în dezvăluirile lui Arnaud Gelis. Ţăranca fixende Cortil stabilea o legătură explicită lntre fertilitatea pământului viu şi mântuirea sufletului morţilor, asigurată de Oamenii cei buni: nu era posibilă una fără cealaltă. Alte indicaţii, convergente: paradisul din credinţa catolică arată ca o casă foarte mare; în sălaşul ceresc prevăzut de albigenzi, toate sufletele ce vor putea sta acolo se vor iubi ca fraţii şi ca surorile, aşa cum se iubesc părinţii şi copii din-tr-o aceeaşi familie. Jacques Fournier s-a putut chiar întreba, fără să primească răspuns, dacă ciobanii din Montaillou nu credeau cumva în posibilitatea unui mare ciclu al întoarcerii veşnice între minusculele case de pe lumea aceasta şi casa cea încăpătoare din înaltul cerului. Inchizitorii, ca să dea o dublă lovitură, distrugeau locuinţa sătească a celui vinovat şi, dacă era mort, mormântul, lipsindu-1 în felul acesta de odihnă pe lumea cealaltă.

O apreciere de ansamblu în privinţa sistemului bipolar care operează la Montaillou nu poate decât să accentueze remarcabilele sale facultăţii de reproducere, de implantare, de înrădăcinare solidă în pământul din Sabarthes. Să treacă două treimi de secol: suntem în 1390. Represiunea severă ce se abătuse asupra satului, între 1308 şi 1325, se va domoli probabil după aceea şi, în cele din urmă, va dispărea; vor mai exista însă câteva episoade sângeroase, aspre sau crude: în 1348, va interveni ciuma neagră (al cărei impact – poate că slab? – pe valea superioară a râului Ariege nu-1 cunoşteam); vor fi apoi alte ciume; apoi, ravagiile trupelor de trecere, cele ale războinicilor. în 1390, Montaillou nu va mai număra decât 23 de vetre, adică jumătate, sau chiar mai puţin, din cifra anilor 1300-1320 „. Sângerare nemiloasă. Chiar şi decimate, familiile cele mai importante nu vor fi totuşi dezrădăcinate; în ciuda Inchiziţiei, în ciuda epidemiilor, în ciuda războaielor. Locuitorii satului Montaillou, în 1390, se numesc Benet, Clergue, Maurs, Ferri-er, Baille, Fort, Azema, Pourcel, Rives, Authie, Argelliers. Toţi se trag din familiile de la înce398 putui secolului, încercate, totuşi, sau lovite greu. Un singur nume este poate (?) nou. Domus au ţinut aşadar piept. Imigraţia către vârf de munte, prea puţin atrăgătoare, nu i-a amestecat. Montaiâlou va persista ca atare; în anii 1970, va mai fi acolo un Clergue, menţionat în cartea de telefon. După mulţi alţi Clergue. Viaţa acestui sat se desfăşoară astfel fără Istorie, dar nu fără întâmplări, de la întemeierea lui (în vremurile carolingiene?) până în epoca noastră; părăsirea zonelor muntoase ameninţă astăzi stabilitatea unui vechi habitat, care nu a putut fi distrus nici de represiunea pentru cauze ideologice, nici de microbii molimelor ucigătoare. Cultura montali-oneză era orientată, aşa cum am văzut, către reproducţia simplă, către păstrarea individului şi către perpetuarea caselor (domus) pe lumea aceasta. Singurul element de „creştere„ pe care această comunitate ajungea întâmplător să-1 sublinieze, prin 1305, nu avea nimic de a face cu economia, în afară de transhumantă. Avea legătură cu lumea de dincolo de moarte şi cu o transcendenţă spirituală, centrată local pe paradisul albigenzilor: aceştia erau nişte creştini deviaţi, creştini pe departe, răsuciţi, exacerbaţi cum erau în credinţa lor, atât de deosebită de „buni creştini”.

Jacques Fournier, episcopul inchizitor, a vrut, aşa cum ştim, să facă ordine în toate acestea. Astăzi, catarismul nu mai este decât un astru mort, a cărui lumină fascinantă şi rece o primim din nou, după o jumătate de mileniu cât a stat ascuns. însă Montaiâlou, oprimat cumplit de acel poliţist conştiincios din 1320, este mult mai mult, mult mai bine decât 0 devianţă trecătoare şi curajoasă. Montaiâlou este evenimenţialul oamenilor mărunţi; cutremurul vieţii, redat de un text exemplar şi represiv care constituie, în limba latină, unul „'n monumentele literaturii occitane. Monta-uiou este dragostea dintre Pierre şi Beaţricc, 399 precum şi turma lui Pierre Maury. Montaillou este căldura trupească a casei (ostal) şi făgădui al a ciclică a unei lumi ţărăneşti dincolo de moarte.18. Una în alta. Una conţinând-o pe cealaltă.

SFÂRŞIT