Emanuel Le Roy Ladurie

Să fugim, să mergem la creştinii cei buni.

Îi spune înflăcăratul Roussel Beatrice, cu nădej dea tainică de a profita de acest exod în doi ea s-o seducă.

Când bărbatul meu va afla că am fugii împreună, se va lua după noi; şi mă va ucide, răspunde Beatrice (I, 219).

De fapt, frumoasa montalioneză, cutezătoare şi pasionată în timpul celor două văduvii ale ei, se dovedeşte, în schimb, de o mişcătoare fidelitate faţă de cei doi soţi ai ei, atâta vreme cât aceştia au trăit. Faţă de contractul de căsătorie, nu are decât două abateri neînsemnate: prima, involuntară, atunci când a fost violată de Pathau, pe vremea celui dintâi soţ. A doua este la fel de puţin însemnată, şi unică în Mul ei (I, 239).

În general, dacă ne luăm după acele părţi din registru care se referă la Montaillou, reţinerea femeilor măritate mi se pare remarcabilă, în comparaţie cu purtarea prea puţin castă avută, adesea, de fete, de văduve şi de slujnicile celibatare. Numai în refugiul catalan purtarea aceasta virtuoasă a femeilor măritate îşi pierde din rigoare: acolo, mamele de familie sunt despărţite, având în vedere exodul, de multă vreme de bărbaţii lor; ele îşi pot deci îngădui o legătură nouă şi ilegală, deşi nu sunt sigure că bărbatul legitim a murit. Ochii care nu se văd, uită de contract! Aşa cum lasă să se înţeleagă şi Belibaste, vorbind despre Arnaud Piquier, soţul absent al concubinei lui, Raymonde: viu sau mort, Arnaud nu prea are cum să ne stingherească în acest loc (III, 188).

În Catalonia însă, sunt evocate cazuri de dezintegrare a căminului ca urmare a exilului.

3S6 ţ, a Montaillou, în măsura în care cuplurile stau laolaltă şi sunt relativ stabile, cine spune căsătorie spune nevastă cinstită. Măcar până la viitoarea văduvie (I, 491). Aceasta pentru femeie, bineînţeles: Grazide Lizier, sub auspiciile lui Pierre Clergue, nu este decât excepţia care confirmă regula 19. Dar şi pentru bărba'. i, deşi într-o măsură mai mică; donjuanii din Montaillou, atât cât îi cunoaştem noi, sunt celibatari. Totuşi, unul dintre ei este căsătorit: cizmarul Arnaud Vital se ţine după fuste, fără să i se întâmple ceva, chiar şi după ce s-a însurat20. în general, Pierre Authie, bun cunoscător al văii superioare a râului Ariege, ţinutul său, socoteşte căsătoria ca principalul Ioc al activităţii sexuale: acolo fac oamenii, cel mai adesea, dragoste, îi declară el crescătoarei de animale Sybille Pierre21.

NOTE

1. Această echivalenţă, Într-adevăr „absurdă”, nu are decât o semnificaţie limitată: una din cele două propoziţiuni despre care este vorba este formulată de un orăşean relativ cultivat; cealaltă, de către ţărani sau asimilaţi, care nu s-au „cioplit”, în sensul urban al termenului.

2. I, 244: la Montaillou, se face deosebirea între a întreţine în mod public o concubină şi a avea, mai mult sau mai puţin clandestin, o legătură cu o amantă.

> I, 414. V. şi complicitatea prietenească dintre ~ra Mengardei Clergue şi concubina lui Guillaume ^ergue, el însuşi fiu al Mengardei şi frate al preotu-lui (I, 222).

4. Este cazul lui Bernard Belot, al lui Raymond? isL V1 Arnaud Vital; Pathau Clergue nu este înre-la fâL °a eretic însă Pierre Clergue, care i-a urmat favorurile Beatricei, era cât se poate de eterodox. gup _? 4~225: argumentaţia sofistului Pierre Cler” e lmrii-teşte în jurul următoarelor două idei; a face dragoste este, oricum, un păcat, peatru o femeie, indiferent că este vorba de bărbat sau d? amant. Cu bărbatul, este chiar mai rău, de vreme re nu se ştie că se săvârşeşte un păcat. Aşdar, doam nelor, luaţi-vă amanţi.

Oricum, este de ajuns să fii primit de către un Parfait, în ajunul morţii, pentru ca păcatele să-ţi fie şterse. Deci, de ce să te stăpâneşti? (Acest extremism anomic al lui Pierre Clergue nu este totuşi repre zentativ pentru opinia medie a ţăranilor, chiar şi catari, din valea superioară a râului Ariege. Voi re veni asupra acestui lucru).

I, 456; II, 126. Concubinajul ţărănesc, sub forme minoritare şi neagresive, va reînflori la Montaillou în secolul al XlX-lea, după o eventuală perioadă de regres în timpul rigorilor ascetizante ale catolicis mului din secolul clasic: v. copiii naturali, destul de numeroşi, ce vor fi găsiţi în listele nominative din Montailiou, din 1880 până în 1920 (AC din Montaillou, şi AD, 10 M 4).

I, 243-244. Despre „dublul sector”, v. J.- L. Flandrin, -1969, 1970 şi 1975.

V. K. Thomas, 1971; Retif de ha Bretonne, La Via-de raon Pere, ed. Rouger (capitolul consacrat bas melor populare). Ideea potrivit căreia preotul este vrăjitor mai subzistă şi astăzi în resturile de folclor de la Montaillou (anchetă personală).

I, Dioscoride, 2, 21 (citat de J. Noonan, ed. fran ceză, p. 23); şi Magnino, Regimen sanitatis, citat în Sarton, Introd. to the hist. of Science, III, 1, p. 854, p. 268 (după J. Noonan, ibid., p. 268). V. şi Chr, Martineau, 1974, p. 548.

Texte de Marcabru, în ed. Dejeanne, citată de R. Nelli, op. cit., pp. 108-109. V. cu deosebire poezia XXIX, strofele 4 şi 5.

V. totuşi puternicele obiecţii, în privinţa aceasta, făcute de II. I. Marrou, dans Cahiers de civ. med., 1965.

Loup de Foix, bastardul lui Raymond-Roger şi Louve de Pennautier, este unul dintre personajele importante ale comitatului Foix în perioada pe care o avem noi în vedere (J. Duvernoy, L'Inquisition. – p. 148, nota 17).

V. şi în III, 267 şi 268, numeroşii bastarzi, de preoţi şi de laici, menţionaţi în regiunea Junac.

I, 416. V. şi cazul lui Guillot, bastard al preotu lui din Merens: în ciuda poziţiei relativ bune pe care o ocupă tatăl său natural, Guillot este un simplu păzitor de capre la Na Ferriola, din Merens (III, 163) II, 227. Arnaud Clerfiue avea grijă şi de exe cutarea misiunilor date de preot (unchiul său) în sat (I, 476).

18. I, 302; şi supra, cap. IX; despre bastarzi, destul de numeroşi în rândurile burgheziei de pe valea superioară a râului Ariege, v. de ex. II, 197, şi II, 209 (bastarzi din familia Authie-Teysseire); v. şi Moli-nier, L'lnquisition. (genealogia, incluzându-i şi pe bastarzi, a numeroasei familii Authie).

I, 302; şi supra, cap. IX.

I, 329. Şi supra, cap. IV şi IX.

Alte „excepţii”, însă localizate la Tignac şi în alte părţi, nu la Montaillou: Arnaud Laufre, din Tignac, în propria lui casă, îşi găseşte nevasta în pat cu fratele lui, Bernard Laufre. Arnaud îl opreşte pe Bernai'd tocmai la timp (II, 131; v. şi I, 283). Insa, încă o dată, cu o floare nu se face primăvară: apre cierile mele despre deosebirile de comportament, în cadrul şi în afara căsătoriei, se sprijină pe faptul că eterosexualitatea nelegitimă apare cu o frecvenţă de cel puţin zece ori mai mare la femeile nemăritate, la văduve, la slujnice celibatare, decât la femeile măritate.

Despre imprecaţiile trubadurilor (Cercamon, Bernart Marţi, Jaufre Rude!) la adresa soţilor jluşturaiici, v. R. Nelli, op. cit., p. 110. în Catălonia, de ase menea, concubinajul este mult mai răspândit decât adulterul (Bennassie, II, pp. 311-312).

II, 411. Chiar şi slujnicele sărace şi bastardele, Brune Pourcel, Raymonde Arsen etc, ajung, cu tim pul, să-şi găsească un bărbat. Din acest punct de vedere, Montaillou şi valea superioară a râului Ariege se situează printre modelele demografice cu procen taj foarte scăzut de fete bătrâne: modele ce se vor mai întâlni şi în epoca modernă şi contemporană, în Europa orientală (Hajnal, în Glass şi Eversley, Population în history.,.).

Capitolul XI

JOCURILE CĂSĂTORIEI Şl ALE DRAGOSTEI în ciuda „imperfecţiunilor” sistemului, căsătoria (alături de concubinaj ca satelit minoritar), este, de regulă, piesa centrală şi finalitatea edificiului demografic la Montaillou; în această parohie, nu întâlnim nici măcar o singură femeie definitiv celibatară. Filosofia căsătoriei, aşa cum este ea răspândită în valea superioară a râului Ariege şi în ţinutul Aude, este magistral rezumată de Belibaste, pentru credincioşii din mica lui bandă. Guillaume Belibaste, fiul patriarhului din Cubieres, a devenit, cum se spune în termeni catari, omul cel sfânt din Morella. Nu are deci nici un motiv să-şi însuşească teologia pur catolica ce supradetermină instituţia conjugală. Ştie, pe de altă parte, că ar fi zadarnic să tragă nădejdea că, într-o zi, simplii credincioşi catari ar putea adopta idealul de castitate absolută preconizat teoretic de secta albigenză. Refuză de asemenea nietzcheismul anomic pe care îl profesează unii catari, cu preotul Clergue în frunte. între ortodoxia creştină şi maximalis-mul eretic, Belibaste, în predica, lui despre căsătorie, se află ca să zicem aşa agăţat în aer: îi lipseşte, parcă, terenul speculaţiilor religioase, pe care se dezvoltă de obicei cugetarea lui. Atunci, omul cel sfânt, care se situează, ca întotdeauna, la extremul centru, trebuie să se mulţumească, în ceea ce priveşte teoria lui despre căsătorie. cu justificări laice şi prozaice: ele susţin viaţa zilnică a căsătoriilor din ţinutul lui. Belibaste, o singură dată, ajunge să facă, pentru edificarea noastră de etnografi, un curs de sociologie concretă despre legătura conjugală. Este totuna, spune ell, căci păcatul este acelaşi, să-ţi cunoşti trupeşte propria nevastă sau o concubină. Aşa stână lucrurile, este mai bine ca bărbatul să se lege de o anumită femeie, decât să alerge din una în alta, şi să zboare printre ele ca un bărzăun mare printre flori: rezultatul, în acest caz, este că da naştere unor bastarzi; pe Ungă aceasta, când umblă pe la mai multe femei, fiecare din ele caută să apuce sau să ia câte ceva, şi deodată, toate împreună îl sărăcesc pe un bărbat. Dim-portivă, când bărbatul nu este legat decât de v femeie, aceasta îl ajută să ţină un ostal bun.

În ceea ce priveşte incestul cu femei con-sancvine sau înrudite prin căsătorie, continuă Belibaste, în acest caz, este vorba de ceva ruşinos, şi-i sfătuiesc pe credincioşi să nu facă acest lucru.

Voi doi vreţi să vă căsătoriţi? Dacă vă doriţi unul pe altul, mă învoiesc. Făgăduiţi-vă aşadar fidelitatea unul altuia, şi servicii reciproce, şi la bine şi la rău. Sărutaii-vă. Vă declar legaţi prin căsătorie! Asta-i l Nu~i nevoie să mergeţi la biserică!

Text capital. Incestul este proscris (ca într-o sociologie locală ce se respectă), nu numai cu cei din familie, lucru de la sine înţeles, dar şi cu femeile înrudite prin alianţă. Legătura cu n^u multe concubine este arătată ca pricină de sărăcie pentru amant, în domeniul bogăţiilor niateriale. Legătura monogamică, adică, de iapt, căsătoria, pe baza fidelităţii, a serviciilor Şi a dorinţei reciproce, este prezentată de Beli-Daste ca posibiltate cheie de a menţine şi a face să prospere un ostal: deoarece amanta este femeia care ia (bunurile); pe când soţia este soţia care dă (dota). Căsătoria este deci, în mod explicit, legată de casă care, ea însăşi, constituie valoarea de bază a societăţilor pire-neene. Pe valea superioară a râului Ariege, toate drumurile duc la domus. Cine spune o căsătorie bună, spune un ostal bun.

Se înţelege de la sine că, în acest caz, căsătoria la Montaillou implică mult mai mult decât simpla înţelegere dintre indivizi. O soţie, spune Levi-Strauss, este întodeauna dată viitorului ei bărbat de un alt bărbat. în satul nostru, acest dar poate fi făcut nu numai de un bărbat, ci şi de un grup de bărbaţi, cărora li se adaugă şi câteva femei. în această privinţă, este remarcabilă depoziţia Raymondei d'Argelliers care, după ce a rămas văduvă, s-a recăsătorit, pentru a doua oară, cu Arnaud Belot. Când a fost pusă la cale această a doua căsătorie, Raymoncle nu mai era o fetiţă! Cu toate acestea, afacerea ei conjugală a fost negociată de către rude sau de către prieteni, împreună cu preotul locului; cea interesată era un fel de miză, nu prea hărăzită să ia hotărârea finală: După uciderea primului meu bărbat, Arnaud Lizier din Montaillou, povesteşte Raymonde, am stat aproape trei ani văduvă. In urma discuţiilor dintre Guillaume Bernard şi Jean Barbes, fraţi, din Niorţ, Bernard şi Arnaud Marty, fraţi, din Montaillou, Pierre-Raymond Barbes, preot, din Freychenet, Bernadette Taverne şi Guillemette Barbes, din Niorţ, m-am căsătorit cu Arnaud Belot, din Montaillou, care, pe vremea aceea, avea vreo treizeci de ani: era frate cu Bernard, Guillaume şi Raymond Belot din Montaillou 2. Text frapant: Raymonde d'Argelliers locuieşte la Montaillou de mult timp, datorită primei ei căsătorii cu răposatul Lizier. Cu toate acestea, nu se gândeşte să se căsătorească din nou fără ca, între ea şi alesul interesului său, să intervină nişte grupuri de fraţi: din raţiuni amicale sau familiale, aceştia sunt în măsură să ajungă la o înţelege. Căsătoriile montalioneze nu implică întotdeauna acest lux de intermediari. Dar de căsătorie „între patru ochi” nu prea pare fi vorba. Există foarte adesea mijlocitori, tată, mamă, fraţi, prieteni, amanţi, rude, mătuşă, preoţi; Pierre Azema, din Montaillou, îşi oferă fiica pe o tavă de argint Gauziei Clergue, în vederea căsătoriei cu umil din fiii acestuia: totul este făcut ca să li se consolideze casa, sau casa comună ce avea să se nască din această căsătorie. Rixende Cortil, văduvă după Pierre Cor-til, din Ascou, o sugerează pe fiica ei Guil-lemette ca posibilă soţie pentru ciobanul Jean Maury, din Montaillou: acesta se arată interesat de propunere, de vreme ce, spune el, cele două familii împărtăşesc aceeaşi credinţă eretică, lui Jean fiindu-i transmisă de tatăl său, iar Guillemettei de mama ei. Procedând astfel, oare Rixende aplică regula pomenită mai înainte care cere ca o femeie să fie întotdeauna dată unui bărbat de către un altul? Da şi nu: această ofertă maternă, fapt vrednic de remarcat, care de altfel nu este singura pe care o cunoaştem, se face cu prilejul unei mese în familie: această masă i-a adunat, la domiciliul tatălui Rixendei, pe acest tată, pe soţia lui, pe fiul şi pe fiica cea mare, măritată, ai Piixen-dei, şi, bineînţeles, pe Rixende în persoană; Şi pe Jean Maury. Masa despre care este vorba era pusă la cale de familie ca să-l atragă pe Păstor, căruia îi plăcea să se lase îmbiat cu o căsătorie care, în cele din urmă, nu se va face. s>i câte alte exemple de negociatori intermediari se pot da: Belibaste i-o dă pe Raymonde în. căsătorie„] ui Pierre Maury. Preotul Pierre dce acelaşi lucru cu Grazide, pe care o dă lui „*re Lizier. Preotul din Albi (sat catalan) ifgoaaza cu Esperte Cervei, mama Mathenei, tatona acestei feţe cU Jean Maury3. Fraţii 363

Belot îşi mărită sora. Chiar când ceremonia este cum nu se poate mai intimă, cei absenţi nu sunt uitaţi, dacă fac parte din familie. Nu uita să-i spui unchiului meu, celălalt Pierre Maury, că mă însor, îi spune Pierre Maury lui Belibasto, înainte de a se „căsători” (pentru atât de puţin timp) cu Raymonde'. Slujnicele sărace, în schimb, gravitează în jurul casei lor de obârşie; să fie ele mai libere să se mişte şi să hotărască decât fetele cultivatorilor mai înstăriţi?

Dar să nu ne ocupăm de cazul special al slujnicelor foarte sărace. O căsătorie „normală” poate justifica o adevărată expediţie colectivă (la fel de primejdioasă şi de dramatică cum osie cea descrisă de Faulkner – dar în legătură cu un mormânt – în In vreme ce ev trag să mor). Să luăm de exemplu căsătoria pusă la cale între sora lui Arnaud Sicre şi Arnaud Maury, fiul Guillemettei, din Montail-lou: această căsătorie derivă, în inima Cata-loniei, dintr-un ideal, mereu viu, de endo-gamie, aşa cum este el întreţinut în Ariegc şi printre catari. Este mobilizată, pentru o emigraţie către nord, o parte din mica bandă a lui Belibaste. Lunga călătorie în care pornesc astfel belibastienii se va sfârşi rău, în capcana întinsă de Inchiziţie.

Căsătoria montalioneză este precedată de o perioadă de logodnă, în cursul căreia tinărul, dornic să fie pe placul casei viitoarei sale soţii. îi dăruieşte, tot timpul, (dacă este înstărit) vin soacrei sale5. Pentru data căsătoriei, este consultat un parfait care trebuie să arate ce fază a lunii este cea mai potrivită pentru încheierea căsătoriilor (! C) invitaţie la nuntă, făcută unor terţe persoane, este un act foarte important. Poate fi' acceptată sau refuzată; în fiecare caz, răspunsul este încărcat de semnificaţie: Dacă îl căsătorim pe fiul nostru Jean cu femeia pe care o iubeşte, vom trimite după dumneavoastră pentru ziua nunţii, îi spune Guillemette Maury lui Belibaste (III, 189), La. – are omul cel sfânt, care nu duce niciodată lipsa „ie replica, ripostează refuzând modali tăţile. Şi ştie el de ce o face: Nu, spune ei, nu mă duc la nunta celor care nu ştiu ce est a binele. Dintre rudele şi prietenii care se duc la nuntă, unii sunt invitaţi mai formal derit alţii. Aceştia sunt martorii: şase femei, surori, soacră, prietene, sau neveste de prieteni, sau slujnice, sunt martorii lui Raymond Belot şi ai G'uillemettei Benet (I, 371, 455). Aceste şase femei, chemate să „mărturisească”, fac parte din sociabilitatea feminină a ţinutului Aillon; voi mai vorbi despre ele.

Adaug că unul din invitaţii aceştia de seamă la festivităţile nupţiale se poate distinge şi prin calităţile lui de dansator: l-am văzut pe Guillaume Authie în persoană venind să danseze în felul acesta, cu prilejul celei dintâi căsătorii a Beatricei Planissoles cu Berenger de Roquefort. înconjurată de un roi de martori şi de prieteni, căsătoria este prin excelenţă evenimentul îmbrăcat, în biografia ţţărăncilor montalioneze. îşi păstrează cu grijă, până la moarte, rochia de mireasă. Când Guillemette Piquier, sora lui Pierre Maury, fuge de la domiciliul conjugal, îşi ia în boccea hainele de la nuntă şi un cearceaf (III, 154).

Act serios, social şi care angajază, căsătoria montalioneză reprezintă o investiţie care costă scump; se socoteşte însă că va aduce câştig, mai târziu, pe măsura cheltuielilor. Să te căsătoreşti, să ai copii, înseamnă, iniţial cel puţin, sa rişti să te ruinezi; Emersende Marty nu umblă cu ocolişuri ca să-i expună această idee Jui Pierre Maury: fiule, îi spune ea bunului ntc °f' mal tânăr dedt ea Şi încă celibatar> n'ai în* f – niCi tiică' n'ai pe nimeni în 9riJa ta aJaru de tine; ai putea deci trăi, muncind puţin d fără sa te oboseşti, ia această regiune (III, 182), Pierre Maury, am văzut, comentează favorabil aceste cuvinte (cu toate ca, alteori, se crede bogat, în funcţie de sistemul lui, foarte personal, de apreciere a bogăţiilor): nu vreau nevastă, fiindcă nu am cu ce s-o ţin. Nu vreau soţie, fiindcă am destulă bătaie de cap ca să nu am din ce trăi (III, 186, 188).

Pe termen scurt, căsătoria este ameninţarea cu sărăcia. Insă pe termen mediu, după cinspre-zece ani, sau chiar mai mult, căsătoria este o făgăduială de bogăţie, de securitate, de fericire. Aceasta vine de la speranţele, uneori iluzorii, trezite de desfăşurarea ciclului familial; acesta va transforma, într-adevăr, tânărul copil „parazit” în adult producător. Să nu uităm nici faptul că soţia aduce o dotă şi că ea va face pe infirmiera în timpul bătrâneţii soţului. Bătrâneţea aceasta atacă adesea un corp uzat; din pricina aceasta, ea se poate arăta mai devreme decât în zilele noastre. O soţie legitima, îi spune, în esenţă, Belibaste lui Maury, va avea grijă de bunurile tale; te va ajuta la – bătrâneţe, la suferinţă, îţi va dărui fii şi fiice care te vor sluji la bătrâneţe. Nu mai fii nestatornic şi însoară-te '.

Soţiile prezintă un avantaj nepreţuit; ele veghează până la capăt asupra bătrâneţii şi bolilor bărbaţilor lor. însuşi Belibaste ajunge să se plângă de acest lucru; nu o dată, spune el, nevasta unui muribund refuză să se desprindă de patul conjugal în care zace lungit bărbatul ei. în aceste condiţii, omul cel sfânt nu-şi poate face nici măcar treaba lui de parfait; nu-i poate da muribundului acel consolamentum: impuritatea pe care o generează ipso facto orice prezenţă feminină, la căpătâiul oricui ar fi, îl împiedică pe ereticul nostru să se apropie de aşternutul bolnavului mascul! (III, 189).

În ciuda marilor cheltuieli pe care le determină, căsătoria este un izvor bogat de bine-cuvântare, inclusiv pentru rudele fiecăruia din366 tre soţi: ştiu nişte soţii care ţi s-ar potrivi, pierre Maury, şi care s-ar potrivi şi cu Jean, fiul meu, spune Guillemette Maury. Căsătoriile acestea pe care le vom face ne vor aduce tuturor bogăţii şi prieteni (ibid.). în Cum să-ţi faci prieteni”, practicat de fiecare montalionez, botezul şi căsătoria sunt cei doi poli: botezul, datorită cumetrilor şi cumetrelor, naşilor şi naşelor care sunt creaţi cu acest prilej, şi care apoi pot fi frecventaţi; căsătoria, datorită prieteniilor care se leagă în urma alianţelor şi a invitaţiilor. Căsătoria înseamnă ruina imediată pentru a te îmbogăţi după aceea şi pentru a îmbogăţi totodată grupul familiei tale. (Este adevărat că dota ce va fi fost primită de la soţie va fi dată mai târziu unei fiice care va părăsi căminul. Sunt lucruri care stârnesc plânsete şi scrâşneli din dinţi: a se vedea, în legătură cu aceasta, lamentările lui Pierre Clergue. Insă aşa este viaţa: ceea ce ai primit cândva de la o soţie va trebui dat unui ginere. Cercul se închide, pentru a duce mai departe ciclul casei.,).

Alianţa conjugală, la montaiionezi, este aşadar instituţionalizată, ritualizată. Ea nu se operează într-un cerc al cărui centru ar fi pretutindeni şi circumferinţa nicăieri. în satul Montaillou din secolul al XlV-lea, găsim, încă de pe atunci, endogamia locală de care se va bucura demografia din timpul Vechiului Regim. Bărbaţii şi femeile din satul nostru se căsătoresc între ei. Să notăm mai întâi că, în această localitate de altitudine, se numără foarte Puţini emigranţi. Lumea coboară de la Montaillou ca să se expatrieze, să transhumeze. Dar nu^prea urcă acolo ca să-şi stabilească reşe-dlnva definitivă. Nu avem, desigur, registrele parohiale care să ne permită quantificarea pre-ua a fenomenului endogam. însă statisticile QUffSe' cu multă trudă, din registrele lui Jac-l'ournier sunt. grăitoare s: „Din 63 femei din Montaillou, scrie F. Giraud, numai 7 s”au căsătorit în afara comunităţii; una singură este originară din alt sat. Din 50 de cupluri cunoscute, 43 sunt alcătuite de un bărbat şi de o femeie originari, amândoi, din Montaillou, şi numai 7 au implicat o persoană din Montaillou şi o persoană originară dintr-un alt sat9”. Dacă adăugăm la acestea câteva legături pe care F. Giraud nu le-a socotit (cu deosebire cele făcute în Catalonia de bărbaţii din familia Maury), se poate considera că montalionezii sunt endo-gami, în parohia lor, în proporţie de 80% din cazuri. Putem chiar socoti mai mult: vom reţine, tot după F. Giraud, că cinci din cele şapte sate exogame care dau vreun soţ comunităţii noastre sunt situate la mai puţin de zece kilometri de aceasta. Pe scurt, poate că Montaillou este un cuib de vipere. însă oamenii sunt legaţi între ei.

Satul poate fi socotit ca un connubium, cu alte cuvinte, ca o unitate endogamă de rudenie difuză. Aşa se explică, printre altele, particularismul eretic şi lingvistic al comunităţii: există, într-adevăr, aşa cum remarcă într-o zi Arnaud Sicre, o limbă specifică a satului Montaillou şi a ţinutului Aillon, o limbă occitană, dar cu anumite particularităţi.

Deşi procentul emigraţiei transhumante şi catare este ridicat, procentul de exogamie este scăzut: mai întâi, mulţi ciobani se socotesc prea săraci sau prea liberi ca să-şi ia o nevastă; aceştia rărnân celibatari. In al doilea rând, foarte mulţi exilaţi caută să se însoare cu o „con-săteancă”, cu o femeie din Montaillou; sau, dacă nu găsesc aşa ceva, cu una din zona muntoasă a ţinutului Ariege. De pildă, cei trei bărbaţi din familia Maury, plecaţi din sat şi care trăiesc în sudul Pirineilor: unul singur se căsătoreşte, din dragoste, cu o fată catalană. Ceilalţi doi, Pierre şi Jean, se căsătoresc, cum o da Dumnezeu, cu o fată şi cu e femeie originară din Tarascon-sur-Afiege şi, respectiv, din