Emile Faguet

S-ar putea spune că în tot acest teatru simţim ceva oarecum tulbure, nu chiar o simpatie, dar o milă plină de duioşie faţă de pasiunile inspirate de dragoste. Acest teatru s-a născut dintr-o mare putere de observaţie şi subtilitate; dintr-un mare instinct de artist; dintr-o nemaipomenită dibăcie de meşteşugar; dintr-o anumită exaltare a unor sentimente duioase; de asemenea, dintr-o profundă cunoaştere a teatrului antic; în sfârşit. Într-o măsură, într-o mică măsură, într-o măsură cât vrem de mică din iubirea puternică şi înfocată dintre un poet şi o actriţă.

V POEZIA LUI RACINE

Dar unde găsim la Racine ceea ce se înţelege pro-priu-zis prin poezia sa? Prin ce este Racine poet? Ne dăm bine seama de Corneille că este mai ales un mare orator şi că este poet prin măreţia neaşteptată a unei imagini scurte şi impresionante şi ne dăm bine seama, de asemenea, că Racine este poet şi poate mai poet decât Corneille. Dar în ce anume constă poezia lui? Ea constă poate în faptul că dă imaginaţie personajelor sale, în faptul că dă măreţie şi mister la tot ce le înconjoară, precum şi fundalului tabloului în care le plasează. El dă imaginaţie personajelor sale. Voltaire, care observă totul, a observat şi acest lucru pentru a-l blama. El vorbeşte de acele momente în care personajele tragediei devin în mod deplasat poeţi în loc să rămână oameni. Pentru această vină se cuvine să fie blamaţi Eschil, Sofocle, Euripide, Shakespeare, Cervantes, Lope, Corneille şi Racine. Desigur că există aici un exces care trebuie evitat. Şi apoi, e cât se poate de firesc ca nişte personaje de tragedie să se înalţe uneori destul de mult deasupra muritorilor de rând pentru a-şi exprima sentimentele într-un limbaj ales, care să ţină de stilul poetic. Scipio al doilea Africanul spunea, în faţa Cartaginei pustiite: „Va veni o zi în care vor cădea şi Troia şi Priam şi poporul

RACINE/143 dibaci în mânuirea lăncii”. Nu este neverosimil ca un personaj de tragedie să aibă imaginaţie. Racine le-a îngăduit personajelor sale să aibă imaginaţie ca să şi-o poată desfăşura pe a sa. Aşa se explică acele fragmente de elegie care se întâlnesc destul de des şi cum nu se poate mai firesc în vorbirea eroilor şi a eroinelor sale. S-a putut observa că elegia se pierde puţin, sau decade neobişnuit de mult pe la 1625, poate sub influenţa lui Malherbe, care este liric şi foarte puţin elegiac şi care e imitat. In realitate, elegia nu se pierde nicidecum; dar se refugiază în tragedie şi chiar puţin în comedie. Stanţele lui Rodrigo sunt, de fapt, o elegie; următoarele versuri sunt, în fond, o elegie (şi chiar într-un ritm liric):

O miracle d'amour!

— O comble de misères!

— Que de maux et de pleurs nous coûteront nos pères! Rodrigue, qui l'eût cru?

— Chimène, qui l'eût dit?

— Que notre heur fût şi proche et sitôt se perdit?

— Et que şi près du port, contre toute apparence, Un orage şi prompt brisât notre espérance! 1

Cupletul geloziei în Psyché şi declaraţia lui Psyché în aceeaşi piesă sunt elegii. Ceea ce urmează este tot o elegie (Urmare la Jocul amăgirii, IV, scena 1):

Quand les ordres du ciel nous ont faits l'un pour l'autre, Lise, c'est un accord bientôt fait que le nôtre.

Sa main entre les coeurs, par un secret pouvoir, Sème l'intelligence avant que de se voir;

Il prépare şi bien l'amant et la maâtresse.

Que leur ime au seul non s'émeut et s'intéresse.

On s'estime, on se cherche, on s'aime en un moment; 1 O, vrajă a iubirii!

— O, culme-a suferinţa! /– Ce de dureri şi lacrimi ne vor costa părinţii! /O, te-aşteptai, Rodrigo?

— Ximenă-ai fi crezut? /– Aşa curând norocul să ni-l vedem pierdut! /– Şi că aşa de-aproape de ţărm a fost să vie I Nădejdea să ne-o sfarme o cruntă vijelie!

— Corneille, Teatru, Cidul, trad. de St. O. Iosif, E. S. P. L. A., Bucureşti, pp. 103– 144

Tout ce qu'on s'entredit persuade aisément;

Et, sans s'inquiéter d'aucunes peurs frivoles, La foi semble courir au-devant des paroles:

La langue en peu de mots en explique beaucoup, Les yeux, plus éloquents, font tout voir tout d'un coup;

Et de quoi qu'à l'envi tous les deux nous instruisent, Le coeur en entend plus que tous les deux n'en disent.1

O elegie este şi aceasta (Don Garcia de Navara, I, scena I):

Un soupir, un regard, une simple rougeur, Un silence est assez pour expliquer un coeur, Tout parle dans l'amour, et sur cette matière Le moindre jour doit être une grande lumière.

Et que la différence est connue aisément De toutes ces faveurs qu'on fait avec étude A celles où du coeur fait pencher l'habitude! Dans les unes toujours on paraât se forcer. Mais les autres, hélas! Se font sans y penser, Semblables à ces eaux şi pures et şi belles, Qui coulent sans effort des sources naturelles. 21 Cïnd, din porunca cerului, făcuţi am fost unul pentru altul I Liza, legătura dintre noi va fi curând făcută. /Printr-o tainică putere între inimi mâna-i j Seamănă înţelegere înainte ca cei doi să se vadă; /El pregăteşte atât de bine pe iubit şi pe iubită, I Încât inima lor numai la nume se înduioşează şi este interesată. I Ei se respectă, se caută, se iubesc într-o clipă/Tot ce-şi spun unul altuia convinge cu uşurinţă j Şi, fără a se gândi la nici o teamă frivolă, Credinţa pare că aleargă înaintea cuvintelor: I Graiul în puţine cuvinte lămureşte mult/Ochii, mai grăitori, lasă să se vadă totul dintr-o dată I Şi cu toate că amândoi iţi dau de ştiinţă, /Inima înţelege mai mult decât spun amândoi.

2 Un suspin, o privire, o simplă îmbujorare, j O tăcere sunt de-ajuns pentru a explica o inimă/Totul vorbeşte în dragoste şi pentru aceasta/Cea mai neînsemnată zi trebuie să fie o mare lumină. /. /Şi ce uşor se cunoaşte deosebirea I De toate favorurile făcute cu stăruinţă/Celor cărora obişnuinţa le face inima să se încline/La unele mereu, pare a te sili/Dar celelalte, vai! Se fac fără a gândi/Aidoma acelor ape atât de limpezi şi frumoase I Ce curg fără efort din izvoarele naturale.

RACINE/145

Dar Racine este acela la care elegia, dealtfel drămuită cu discreţie şi dibăcie, vine să se însereze cel mai adeseori în vorbirea personajelor. Atunci sunt ele poeţi şi respectiv Racine este poet prin gura lor, fără să le altereze, dealtminteri, cu nimic caracterul. Andromaca e cea care, fără a înceta să-i spună lui Pyrrhus ceea ce vrea să spună şi ceea ce se cuvine să spună, lasă să-i scape această strofa:

Seigneur, tânt de grandeurs ne nous touchent plus guère.

Je les lui promettais tânt qu'a vécu son père.

Non, vous n'espérez plus de nous revoir encor, Sacrés murs, que n'a pu conserver mon Hector.

A de moindres faveurs des malheureux prétendent, 1 sau care, fără a înceta de a-i spune Cefisei, sau mai degrabă sieşi, ceea ce trebuie să spună, încadrează într-o scurtă elegie un admirabil tablou de Homer:

Quoi? Céphise, j'irai voir expirer encor

Ce fils, ma seule joie et l'image d'Hector!

Ce fils, que de ma flamme il me laissa pour gage!

Hélas! Je m'en souviens, le jour que son courage

Lui fit chercher Achille ou plutôt le trépas, Il demânda son fils et le priţ dans şes bras: «Chère épouse, dit-il en essuyant mes larmes, J'ignore quel succès le sort garde à mes armes.

Je te laisse mon fils pour gage de ma foi.

S'il me perd, je prétends qu'il me retrouve en toi.

Şi d'un heureux hymen la mémoire t'est chère, Montre au fils à quel point tu chérissais le père.»

Et je puis voir répandre un sang şi précieux! 21 Măririle acestea nu mă mai pot mişca, /Le-ar fi avut pe toate, de Hector mai trăia, j Deci, nu avea nădejde să te revăd vreodată/Tu, Troie, ce de Hector al meu n-ai fosrt păstrată! /Mult mai puţin râvneşte, acum, o prigonită.

— Racine, Teatru, Andromaca, éd. Cât., pp. 39–40.

2 Crezi oare că voi merge să văd din nou cum mor, I Acest copil, iubirea-mi şi chipul lui Hector, /Acest copil dat mie de el, drept chezăşie? /Vai! Mi-amintesc de ziua când marea-i vitejie/

— Studii literare – c. 1/949146

Iunia, pentru a-l convinge pe Nero, dar supunându-se totodată unei imaginaţii vii şi duioase de îndrăgostită, suspină următorul cuplet elegiac:

J'aime Britannicus; je lui fus destinée

Quand l'empire devait suivre son hyménée.

Mais ces mêmes malheurs qui l'en ont écarté, Şes honneurs abolis, son palais déserté, La fuite d'une cour que sa chute a bannie, Şont autant de liens qui retiennent Junie.

Britannicus est seul. Quelque ennui qui le presse, Il ne voit dans son sort que moi qui s'intéresse, Et n'a pour tous plaisirs, Seigneur, que quelque pleurs

Qui lui font quelquefois oublier şes malheurs.1

Bérénice, pentru a-l înduioşa pe Titus, dar mai ales pentru a se jelui dureros şi fermecător, ca o Ariadnă pe ţărmurile unde a fost părăsită, izbucneşte:

Pour jamais! Ah! Seigneur, songez-vous en vous-même Combien ce mot cruel est affreux quand on aime? Dans un mois, dans un an, comment souffrirons-nous, Seigneur, que tânt de mers me séparent de vous? Que le jour recommence et que le jour finisse Sans que jamais Titus puisse voir Bérénice, Sans que de tout le jour je puisse voir Titus? 2

Il căuta pe-Achile sau moartea căuta. /El îmi ceru băiatul, în braţe-l ridică: j „Soţie dragă, zise, ştergându-şi plânsul greu, /Nu ştiu, plecând la luptă, ce vrea destinul meu; /Iţi las un fiu, zălogul credinţei, să te-aline: j De mor, îţi cer ca dânsul să mă găsească-n tine. /Căsătoria noastră de-ţi este neuitată, /Copilului i-arată cât l-ai iubit pe tată!”/Şi pot, prea scumpul sânge, să văd cum o să moară?

— Op. Cât, Andromaca, p. 70.

1 A lui Britannicus i-a mea iubire, l-am fost lui hărăzită I Când moştenirea Romei tot lui i-era sortită. /Dar faptul că e singur, nefericit că-l ştiu/Cinstirile-i curmate, palatul lui pustiu, I Curtenii ce cu spaimă se risipesc la greu, /E tocmai ce mă-ndeamnă să nu-l trădez şi eu. /Britannicus e singur! Ori-când l-ar covârşi/Durerea, numai mie mi-o poate-mpărtăşi. /Doar lacrimile mele amarul i-l mângâie, /Făcându-l să mai uite ce-a fost şi astăzi nu e.

— Op. Cât., Britannicus, p. 197.

2 Niciodată! Ah, stăpâne, te gândeşti în sinea ta/Ce înfiorător este acest cuvânt când iubeşti/într-o lună, într-un an, cum vom răbda, j Stăpâne, ca atâtea mări să mă despartă de

RACINE/147

Antiochus, povestindu-şi istoria şi făcând expunerea piesei, găseşte, fără a părea că intenţionează acest lucru, următoarele versuri vrednice de Lamartine sau de May-nard în a sa „Frumoasa bătrână”:

Dans l'orient désert * quel devint mon ennui!

Je demeurai longtemps errant dans Césarée, Lieux charmants où mon coeur vous avait adorée.

Je vous redemandais à vos tristes États, Je cherchais en pleurant les traces de vos pas.

D'un inutile amour trop constante victime, Heureux dans mes malheurs d'en avoir pu sans crime

Conter toute l'histoire à ceux qui les ont faits, Je pârş, plus amoureux que je ne fus jamais.2

Fedra, la Racine ca şi la Euripide, ceea ce-l îndreptăţeşte, fără îndoială pe Racine să fie poet într-o tragedie, strigă:

Dieux! Que ne suis-je assise à l'ombre des forêts! Quand pourrai-je au travers d'une noble poussière Suivre de l'oeil un char fuyant dans la carrière? 3

Racine nu dă personajelor sale doar imaginaţia sensibilităţii lor, le dă, atunci când e cazul, imaginaţia pictorului şi găseşte aici o nouă ocazie de a fi poet prin gura tine? I Ca ziua să înceapă şi ziua să sfârşească I Fără ca vreodată Titus pe Bérénice s-o poată vedea/Fără ca, în vreo zi, să-l pot vedea pe Titus?

1 O singură fiinţă îţi lipseşte şi totul pare pustiu (Lamartine) (n.a.).

2 în orientul pustiu, ce se-ntâmplă cu plictisul meu! J Mult timp voi rămâne să rătăcesc prin Cezarea Locuri încântătoare în care inima mea te-a adorat. /Te rechemam din tristele tale State, I Căutam plângând urmele paşilor tăi. J Jertfă prea statornică a unei iubiri de prisos, /Fericit în nefericirile mele de a fi putut fără nelegiuire j Să povestesc întreaga istorie celor care au făcut/Asemenea fapte, plec mai îndrăgostit decât am fost vreodată.

3 O, zei! Aş vrea mai bine, în umbră de păduri I Să urmăresc cu ochii, pierzându-se în zare/Un car viteaz ce zboară pe câmpul de-alergare.

— Op. Cât., Fedra, p. 256.

Lor. Fedra zugrăveşte astfel un tablou elegiac în două versuri:

Ariane, ma soeur, de quelle amour blessée, Vous mourûtes aux bords où vous jutes laissée! 1

Bérénice, pentru că este emoţionată şi pentru că emoţia te face poet, cu condiţia să ai oarecare înclinaţie naturală, zugrăveşte un tablou istoric, somptuos, plin de fast, strălucitor şi învăluit în purpură, un fel de frescă a gloriei imperiale. Şi cu câtă măiestrie este alcătuit, lucru la care ea nu se gândeşte, bineînţeles; dar se gândeşte Racine pentru ea: fundalul tabloului; ceea ce-l înconjoară pe împărat; împăratul însuşi, în centru:

De cette nuit, Phénice, as-iu vu la splendeur? Ces flambeaux, ce bûcher, cette nuit enflammée, Ces aigles, ces faisceaux, ce peuple, cette armée;

— Cette foule de rois, ces consuls, ce Sénat, Qui tous de mon amant empruntaient leur éclat; Cette pourpre, cet or que rehaussait sa gloire Et ces lauriers encor témoins de sa victoire; Tous ces yeux qu'on voyait venir de toutes parts Confondre sur lui seul leurs avides regards;

— Ce port majestueux, cette douce présence Ciel! Avec quel respect et quelle complaisance Tous les coeurs en secret l'assuraient de leur foi: Parle! Peut-on le voir sans penser comme moi Qu'en quelque obscurité que le sort l'eût fait naâtre Le monde en le voyant eût reconnu son maâtre? 2

Şi, în sfârşit, Racine se arată poet prin felul său de a zugrăvi discret, în linii mari, dar în linii care zdruncina puternic imaginaţia, fundalul. Mai întâi, cel mai adesea, 1 Tu, soră Ariana, de care dor rănită I Te-ai stins pe ţărmul unde fuseseşi părăsită?

— Op. Cât., Fedra, p. 260.

2 Fenicia, ai văzut splendoarea ăstei nopţi? I Aceste flăcări, acest rug, această noapte învăpăiată j Aceşti vulturi, aceste torţe, această gloată, această armată. /– Această mulţime de regi, aceşti consuli, acest senat I Ce toţi îşi trag strălucirea de la iubitul meu; I Această purpură, acest aur pe care a lui glorie le face

RACINE/149 el îşi azvârle personajele într-o atmosfera îndepărtată, misterioasă, legendară şi, în consecinţă, poetică. Este vorba de Orientul confuz şi monstruos în Mitridate şi chiar în Andromaca şi în Bérénice. Este vorba de Constan-tinopol şi de seraiul ciudat şi cumplit în Baiazid şi Racine ştie bine ce face; căci în prefaţă spune: „Unii cititori ar putea fi surprinşi că am îndrăznit să aducem pe scenă o istorie atât de recentă. Dar depărtarea dintre ţări corectează în oarecare măsură prea marea apropiere în timp”.

— De aceea iubeşte el atât de mult mitologia şi, pe măsură ce înaintează în vârstă, o iubeşte tot mai mult (după Fedra, se gândea la o Alcesta, poate la un Oedip rege). Istoria îţi îngăduie să fii dramatic, iar şi mai mult decât istoria, mitologia îţi îngăduie să fii poetic. Ea este, în sine, o ţară de legendă, o ţară de vis. O ţară a închipuirii, unde e firesc ca personajele să fie poetice şi să fie poeţi, să fie asemenea nouă prin fondul pasiunilor lor şi acest lucru e necesar pentru Racine observatorul; să fie deosebite de noi în felul de a se exprima şi acest lucru este necesar pentru Racine care e poet şi care nu vrea să renunţe de a fi.

Mai mult, el nu se mulţumeşte cu acest mediu poetic în sine prin care le înfăţişează spectatorilor personajele sale; el indică, prin anumite evocări, prin câteva trăsături rapide de penel, lumea misterului şi a miraculosului, lumea fantastică şi stranie în care se mişcă personajele sale şi din icare vin. În spatele lor. În oricare dintre tragediile lui Racine există, ca să spunem aşa, o depărtare de vis pe care poetul o deschide prin nişte portiţe neaşteptate şi prin care imaginaţia spectatorului îşi ia zborul. Nu numai în jurul personajelor, ci şi în spatele lor, în perspective care se pierd, vedem un peisaj îndepărtat care se desenează vag şi care dă întregii opere să crească/Şi aceşti lauri ce şi ei, îi mărturisesc victoria; /Aceşti ochi ce se vedeau venind de pretutindeni/Pentru a-şi aţinti numai asupra-i privirile lacome; I – Această ţinută maiestuoasă, această dulce înfăţişare I Cerule! Cu cât respect şi cită servilitate I Toate curţile în taină îl asigurau de credinţa lor! Vorbeşte! Poate el fi văzut fără a spune ca mine/Că oricât de obscur i-ar fi fost sortit să se nască/Lumea, văzându-l, şi-ar fi recunoscut stăpânul?

Poezia şi totodată măreţia ei. În Andromaca este neîncetat evocată Troia în flăcări: pentru unii, remuşcări, pentru ceilalţi, amintirea sfântă şi doliul veşnic. In Baiazid e Orientul unde sultanul se războieşte şi de unde vin poruncile imperioase şi teoriile sinistre. In Bérénice, tot în Orient s-a înnodat legătura fericită, care acum este consumată şi aici trista regină se va întoarce în surghiun. În Ifigenia, este marea vrăjmaşă, marea prietenă şi complicea dintotdeauna a grecilor, astăzi duşmana lor vicleană, îngrijorătoare, închisă şi nemişcată. In Mitridate, găsim acele ţări necunoscute, perfide, pline de tot felul de lupte nocturne de unde se întoarce Mitridate. Şi Roma, unde „se duce el” şi ţările puţin cunoscute şi puţin sigure pe unde vrea să treacă şi unde se şi vede, în imaginaţia lui înflăcărată de oriental, păşind în triumf şi în apoteoză. În Atalia, templul, sumbru şi înşelător, în care se înfundă imaginaţia noastră şi, în spatele lui, în trecut, Moise şi misiunile sale supraomeneşti şi asprimile şi măcelurile sale şi sfânta sa mână de ucigător de oameni. În Estera, câmpiile Iordanului, malurile iubite ale cerului, patria scumpă şi în veci regretată. În Fedra, pe de o parte, acele maluri ale Styxului, acel Tartar ce trezeşte spaime, de unde se spune că s-a întors Tezeu; pe de altă parte, „valurile Cretei”, înfricoşătorul Labirint, ţara iubirilor monstruoase, ţara fiicelor lui Minos privind ceea ce vine de pe mare şi pământul fumegând de sângele Minotaurului. Numai Britannicus, tragedie istorică şi politică. Şi chiar şi aici, în dosul acelui cabinet banal, unde Nero se ascunde după o perdea, zărim pentru o clipă încăperea goală şi pustie unde Claudius, otrăvit, îşi va da ultima suflare şi de unde a fost scos în mare grabă şi pe furiş pentru a fi ferit de privirile curioase ale oamenilor.

Aici, precum şi în imaginaţia duioasă, melancolică sau triumfătoare a personajelor sale, şi-a pus Racine instinctul său poetic, magia sa poetică, care era limitată – şi se prea poate ca acest lucru să se datorească necesităţilor teatrului din timpul său şi obiceiurilor teatrului din timpul său – dar sugestivă, inspiratoare şi care era cea a artistului celui mai delicat, celui mai sensibil la frumuseţe, şi, uneori, celui mai viguros.

SAINT-SIMON

I

VIAŢA SA

Louis de Rouvray, duce de Saint-Simon, s-a născut la 16 ianuarie 1675, la Versailles. Era fiul lui Claude de Saint-Simon, paj şi favorit al lui Ludovic al XIII-lea. A fost crescut la Ferté-Vidame (Eure-et-Loir), unde se afla castelul tatălui său. A primit o educaţie de natură să facă din el un nemulţumit. Tatăl său nu-i vorbea decât de Ludovic al XIII-lea, „acest rege al gentilomilor” şi nu l-a învăţat altceva decât să-l urască pe Maza-rin. Prezentat de tatăl său lui Ludovic al XIV-lea, în 1692, la vârsta de 17 ani, s-a angajat la Muşchetarii suri. A fost căpitan la Nerwinden (1693). A cumpărat un regiment de cavalerie şi a făcut campaniile de la Rin, din 1694 până în 1697. În 1702 a fost scoasă o promoţie de generali din care el nu a făcut parte. Socotindu-se victima unei nedreptăţi, şi-a dat demisia şi a venit şi trăiască la Curte, înclinat să găsească totul prost. Acolo a dus o viaţă de om trândav, ambiţios, curios şi înăcrit. Făcea parte din partida monseniorului de Bourgogne (Beauvillier, Chevreuse şi, de departe, de la Cambrai, Fénelon). Pe de altă parte, era prieten personal al ducelui d'Orléans (mai târziu regent), dar numai al ducelui d'Orléans, fără a fi în nici un fel legat de prietenii acestuia, până-ntr-atât încât nu se ducea niciodată la recepţiile de la Palais-Royal. Avea ca duşmani cabala Marelui Delfin, lumea de la Meudon, curtea particulară a doamnei de Maintenon (d'Antin etc.), bastarzii (contele de Toulouse, ducele du Maine, în deosebi acesta), miniştrii (cu excepţia lui Chamillard), lumea Parlamentului, cea 152

Mai mare parte dintre generali (cu excepţia lui Catinat); Villeroy, pe care-l priveşte ca pe un comediant; Vi'llars care este pentru el un parvenit; Vendôme care este un stricat şi de obârşie nelegitimă.

Între 1710 şi 1715 a trecut prin tot felul de situaţii. În 1710 a luat parte la o treabă foarte importantă, căsătoria ducelui de Berry, nepotul lui Ludovic al XlV-lea, cu fiica ducelui d'Orléans. Şi a izbutit. În 1711, a murit Marele Delfin. Moştenitor devenea ducele de Bourgogne. Pentru Saint-Simon aceasta însemna că i s-a deschis cerul. A avut un moment când s-a bucurat de mare favoare. Ducele de Bourgogne lucra cu regele, iar Saint-Simon cu ducele de Bourgogne. În 1712 au murit mai întâi ducesa de Bourgogne, apoi ducele da Bourgogne. Saint-Simon se gândeşte să părăsească Curtea. Loviturile se abat asupra lui fără încetare. Chevreuse moare; Beau-villier moare; ducele de Berry moare; Fénelon moare; şi în acest timp ducele d'Orléans devine atât de suspect, încât la Versailles numai Saint-Simon avea curajul, care-i face cinste, de a sta de vorbă cu el.

La 1 septembrie 1715 moare Ludovic al XlV-lea. Saint-Simon ajunge în sfârşit la putere cu ducele d'Orléans. Face parte din Consiliul de regenţă. Joacă rolul unui politician pasionat şi fantezist, se pronunţă în favoarea convocării Statelor generale, a bancrutei, a alianţei cu spaniolii, studiază problemele de etichetă şi de protocol, se ocupă de treburi clericale, se împotriveşte rechemării protestanţilor proscrişi ca urmare a revocării Edictului de la Nantes; devine stânjenitor, nepopular şi dezagreabil şi dispare de pe scena politică.

Revine pe această scenă în 1722 având de împlinit o misiune diplomatică în Spania. Era vorba de a-l însura pe Ludovic al XV-lea cu fiica lui Filip al V-lea. Se achită foarte bine de însărcinările sale, deşi fără succes. Se înapoiază cu avantaje personale, cu Ordinul Lâna de Aur pentru fiul lui cel mare şi cu titlul de grande de Spania pentru mezin.

Făcea întotdeauna parte din opoziţie. Regenţa, precum mai înainte Ludovic al XlV-lea, nu făcea îndeajuns pentru marea nobilime. În legătură cu încoronarea (1722), el adresează Regentului un Memoriu pentru duci, care

SAINT-SIMON/153 dezvăluie rana din sufletul lui. Chiar şi titlul în sine e destul de ciudat: „Memoriu al ducelui de Saint-Simon prezentat Alteţei-sale regale Monseniorul duce d'Orléans cu privire la prerogativele pe care susţine că ducii le-au pierdut de la începutul regenţei Alteţei-sale regale şi alte câteva de care au fost lipsiţi spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, ceea ce, după părerea lui, desfiinţează cu totul demnitatea de duce”.

Expresiile violente abundă în acest memoriu. Saint-Simon relevă aici, pe un ton acru, întărâtarea oamenilor de rang (simpli nobili) faţă de duci, locurile date femeilor de rang şi celor care, sub răposatul rege, nu s-au putut bucura niciodată de asemenea distincţii cum sunt cea de a mânea la masa regală, de a intra în caleştile regelui şi de a fi aşezate la bal mai presus de ducese. „Aceasta este starea în care i-a adus Regenţa pe duci. Pot ei să aştepte altceva, sau să se încreadă vreodată în altceva decât în hotărâri bine duse la înfăptuire, chiar dacă îi încearcă veşnica nelinişte de a nu se lua a doua zi vreo hotărâre contrară, care să o anuleze pe cealaltă? A crede că a reda un punct din cele treizeci câte le-au fost răpite acestor oameni de curaj poate fi socotit ca o despăgubire pentru rest, înseamnă a abuza. A restitui promisiunile făcute, a-i pune din nou pe oameni după rangul lor. Acesta este singurul mijloc de a redobândi inimile, curajul şi încrederea”.

Tonul acestui memoriu arată îndeajuns de limpede că în acea perioadă Saint-Simon revenise la situaţia în care se afla sub Ludovic al XIV-lea. Era suportat, dar cu greu. Dubois era atotputernic. Saint-Simon, care-l detesta, trebuia să ţină seama de el şi să se poarte cu viclenie. Simţea că trebuie să plece. S-a retras în localitatea La Ferté (1722). În 1723, după moartea lui Dubois, s-a întors pentru a fi de faţă la moartea regelui. A căutat să intre în anturajul ducelui de Bourbon, noul conducător al Statului. I se dădu a înţelege, după trei zile, că prezenţa lui la Versailles era nedorită de cârmuire. A plecat şi de data aceasta pentru a nu se mai întoarce niciodată.