Emile Faguet

4 Op. Cât., p. 23, maxima 69.

LA ROCHEFOUCAULD/107 beşte despre pretinsele virtuţi ale orarului în societate, el le neaga, în afară de unele excepţii; aceste virtuţi sunt prea amestecate cu interesul pe care-l avem de a le practica sau de a le simula, pentru a ne putea da seama dacă există cu adevărat. Serutând şi mai în adâncime, când ajunge la virtuţile instinctive, la bunele sentimente spontane şi care par a ţine de fondul omului, le neagă şi pe ele, dar cu mai puţină asprime, se opreşte şi păstrează tăcerea în faţa unor impulsuri fireşti care par a nu putea fi reduse la interese personale şi sunt ca o necesitate a însăşi firii noastre de a se revărsa în efara ei.

În sfârşit, în ceea ce priveşte aceste impulsuri, i se întâmplă uneori să le recunoască în mod categoric puritatea. Numai că atrage atenţia că nu sunt cu adevărat 1 pure decât dacă sunt ascunse în adâncul inimii noastre. _E_ destul să fie scoase la iveală, că s-au şi alterat. De cum ies la lumină, se amestecă, fără voia noastră, cu interesele noastre, cu pasiunile noastre, cu dorinţa noastră de a le arăta, ceea ce alcătuieşte deja un prost amestec; cu plăcerea noastră de a le simţi, ceea ce reprezintă deja o cucerire a egoismului din noi. Sentimentul bun ignorat de noi este curat; simţit de noi şi mângâiat cu complezenţă (numai prin faptul că îl simţim) este mai puţin curat; ieşind la lumină, suferind complicitatea orgoliului nostru, el nu mai este aproape nimic altceva decât orgoliu propriu-zis; pus în practică statornică, devenit procedeu obişnuit, amestecat şi mânjit cu toată rugina satisfacţiilor egoiste pe care ni le dă folosirea, lui, el se topeşte şi e absorbit de tot ceea ce-l învăluie, şi-şi pierde numele, ca şi natura.

— Iată, după noi, întreaga gândire a acestui rafinat al virtuţii, care nu admite binele în om decât fără ştirea omului şi crede că omul de îndată ce ia cunoştinţă de scânteia divină care e în el, o întinează sau o acoperă cu cenuşă.

Aşa arată sufletul omenesc pentru el, în afară de câteva suflete nobile, pe care ne dăm bine seama că le exceptează întotdeauna şi le lasă deoparte în mod insistent, fie numai din prietenie, fie numai dintr-un orgoliu de castă, fie aplicându-le propriile-i teorii numai din amor propriu.

— El a contestat foarte des virtuţile din dragoste pentru virtutea pură şi i-a dispreţuit foarte mult 108

Pe oameni cu intenţia ascunsă de a sublinia şi mai mult existenţa rarilor privilegiaţi care se deosebesc în această privinţă; fiind stăpânit de un profund orgoliu, la el pesimismul este mai ales o idee aristocratică.

IV

IMPRESIA PRODUSA.

— ÎNCERCĂRI DE COMBATERE.

— INFLUENŢA.

Asemenea idei şi modul în care sunt exprimate aveau să stârnească numeroase proteste şi să dezlănţuie aproape mânii. La Rochefoucauld ştia şi a spus acest lucru pe acelaşi ton pe care l-a folosit întotdeauna: „Numai cei vrednici de dispreţ se tem să nu fie dispreţuiţi” 1. Iar într-o Înştiinţare către cititor la ediţia din 1665, spune: „Nu există nimic mai potrivit pentru a stabili adevărul acestor Reflecţii decât căldura şi subtilitatea de care se va da dovadă pentru combaterea lor. Lucrul cel mai bun pe care îl are de făcut cititorul este să-şi vâre mai întâi în cap că nu există niciuna din Maximele acestea care să-l privească personal şi că numai el este exceptat, deşi Maximele par generale; după aceasta, îi garantez că va fi primul gata să le subscrie” 2.

Pe vremea lui La Rochefoucauld, publicul, de altfel foarte rafinat, căruia îi erau adresate Maximele, nu era prea departe de a împărtăşi ideile autorului. Era pregătit prin morala predicată de la amvon, mai puţin dură decât cea a lui La Rochefoucauld, dar de asemenea aspră, fie că venea de la Port-Royal, fie de la Bourdaloue şi care nu-şi făcea prea mu'lte iluzii în privinţa bunătăţii naturale a omului. A fost mult aplaudat. La Fontaine, Boileau şi-au exprimat în mai multe rânduri admiraţia. Doamna de Maintenon, cu marea ei experienţă de viaţă, precum şi cu gândirea ei de asemenea lipsită de iluzii, îi aduce acest mare elogiu: „Iov şi Maximele sunt singu- 1 Op. Cât, ip. 84, maxima 322.

2 Op. Cât., p. 301.

LA ROCHEFOUCAULD/109 rele mele lecturi”, uitându-l o clipă pe François de Sales, pe care de asemenea îl citeşte şi face bine că-l citeşte, ca un mijloc de temperare. Saint-Évremond aplaudă mai ales „uşurinţa exprimării şi claritatea gândirii”. Doamna de Sévigné, întotdeauna neasemuit judecător al chestiunilor de spirit, spune cuvântul hotărâtor, foarte elogios, cu o rezervă care ţine de un exces de subtilitate: „Citesc aceste Maxime. Sunt unele divine; şi, spre ruşinea mea, sunt altele pe care nu le pricep” 1. Dar sufletele drepte şi simple, lipsite de profunzime, au şi început să protesteze. Doamna de Schomberg (domnişoara de Hautefort) se revoltă împotriva unor sentinţe atât de imperative şi de hotărâte împotriva omului.

Mai târziu, Vauvenargues care, la începutul secolului al XVIII-lea, reprezintă spiritul de reacţie generoasă şi puţin cam naivă împotriva moraliştilor amari din secolul al XVII-lea, intervine, cu elocvenţă, în sprijinul omului calomniat: „Astăzi omul ë în disgraţie la cei care gândesc şi care se întrec în a-l împovăra cu mai multe vicii; dar poate că el este pe punctul de a se ridica din nou şi de a-şi redobândi toate virtuţile şi chiar mai mult. Poate că nu făceau bine decât. Pentru că în acest sacrificiu găsim plăcerea noastră. Ciudată obiecţie! Fiindcă mă complac să practic virtutea, este ea oare mai puţin de folos, mai puţin preţioasă pentru întregul univers, sau mai puţin deosebită de viciu care este pierzania spiţei omeneşti? Binele în care mă complac îşi schimbă oare natura? Încetează de a mai fi un bine? Suntem în stare de prietenie, de dreptate, de omenie, de compasiune. Oh! Prieteni! Ce este oare virtutea?” – Vauvenargues rezumă în chip foarte fericit impresia produsă de către necruţătorul mare senior asuora inimilor bune şi străine de subtilităţi. Oamenii simpli se revoltă împotriva acestor sentinţe şi aproape le resping, prin-tr-un cuvânt căruia merită să-i acordăm atenţie: „Jur că nu mă recunosc”.

— Oamenii de acţiune relevă că acestea nu sunt adevăruri bune de spus şi că virtutea, fie ea şi amestecată, tot este „de folos, preţioasă pentru univers”, legătură şi sprijin ale „spiţei omeneşti”.

Vezi şi: op. Cât, p. 281.

Adevărul este că e foarte greu să vorbeşti despre aceasta deschis şi fără să cazi în vreuna din capcanele amorului propriu pe care el nu va întârzia să ni le semnaleze. Există o ipocrizie care constă în a-l respinge, pentru a face să se creadă că, negând virtutea, ei ne nedreptăţeşte. Există o fanfaronadă de scepticis n, o ipocrizie pe de-a-ndoaselea care constă în a-l proclama adevărat pentru a face să se creadă că suntem dezamăgiţi, că nu ne lăsăm păcăliţi nici de noi înşine, nici de alţii-El este întotdeauna triumfător; căci grija de a-l respinge lasă să se vadă că ne dăm seama de pătrunderea lui şi resemnarea de a-i accepta concluziile este o mărturisire că le merităm. Ce-i de făcut? A-l accepta, nu fiindcă ar fi spus tot adevărul, ci fiindcă a dat un avertisment foarte salutar, făcându-ne să reflectăm cât de puţin valorează ceea ce avem noi mai bun. El este biciul cară şfichiueşte orgoliul, aşa cum Molière este „biciul care şfichiueşte ridicolul”. El ne determină să nu ne grăbim prea tare a ne complace nici chiar în virtuţile noastre. El ne pofteşte neîncetat a ne supraveghea şi a distinge în ce măsură sunt ele amestecate cu părţi mai puţin pure. El poate să fie pentru noi o formă rafinată şi malignă a conştiinţei. În clipa în care, după ce am cântărit totul şi am fost complet sinceri cu noi înşine, ne revoltăm împotriva sentinţelor sale, avem dreptate împotriva lor. Şi este probabil că atunci el ne-ar da dreptate. Dar şi plăcerea pe care ne-ar face-o de a-l respinge astfel ar putea să-i pară un mobil interesat; de und^ rezultă, în ultimă analiză, că nu-l respingem decât prin fapte. Să fim generoşi, îndrăzneţi şi mărinimoşi fără să ştim de ce, fără să căutăm nici o răsplată, nici chiar aceea a orgoliului satisfăcut şi La Rochefoucauld nu va mai avea nimic de spus. Dacă la această ultimă hotar îre a vrut el să ne împingă, cartea are o concluzie frumoasă.

Să încercăm totuşi, nu să-l respingem altfel decât prin conduita noastră, ci să dăm la o parte excesul şi exagerarea dintr-o idee care, în fond, este foarte justă. Da, de îndată ce o virtute, de îndată ce un sentiment frumos este amestecat cu motive interesate, se pierde, chiar în ochii noştri şi nu ne mai putem da seama dacă acLA ROCHEFOUCAULD/111 tionăm din dragoste pentru el sau din pricina interesului care este îmbinat cu el. Şi e da asemenea adevărat că, în fapt, una nu merge niciodată fără alta, deoarece nici chiar datoria, datoria pură, nu este sigur că n-o îndeplinim din pricina plăcerii pe care ne-o dă înfăptuirea ei. Este ceea ce Kant are îndrăzneala să mărturisească, atunci când spune: „Poate că nu s-a săvârşit nici o acţiune dezinteresată de la facerea lumii”.

Da, sentimentele frumoase nu sunt pure decât în adân^ cui sufletului nostru, decât atunci când nu avem cunoştinţă de ele; căci, de cum le cunoaştem, încercăm plăcerea de a le descoperi, ceea C2 eş': e deja o satisfacţie egoistă care le alterează. Nu e rău să li se spună acestlucru oamenilor, mai întâi fiindcă acesta este adevărul, apoi fiindcă le mai scade din vanitatea atât de grăbită să încolţească în cugetele lor. Rău e însă a nu stabili, sau a te preface că nu vezi treptele care există între aceste feluri atât de evident deosebite de a fi egoist. Toate faptele omeneşti sunt amestecate cu răul. Fie; dar sunt unele care sunt întru totul rele, în fondul lor şi la rădăcina lor ascunsă, ca şi în desfăşurarea lor. Sunt altele în care sentimentul frumos iniţial şi mobilul interesat sunt, par să fie sau pot fi în părţi egale. Şi, în sfârşit, altele care n-au altceva interesat decât bucuria pe care o încearcă omul de a fi bun ceea ce e îndoielnic că poate fi socotit un rău. Nu trebuie să punem aceste fapte felurite pe acelaşi plan şi nici să le copleşim cu acelaşi dispreţ. Omul care va face binele toată viaţa sa pentru plăcerea de a se simţi un om de bine este, în cel mai rău caz, un egoist foarte distins şi nu trebuie să-l descurajăm prefăcându-ne a crede că nu este nici o deosebire între el şi un nelegiuit. „Nu trebuie să-i îngăduim omului să se dispreţuiască întru totul, spune atât de bine Bossuet, pentru ca nu cumva, socotind că viaţa noastră nu este decât un loc în care domneşte hazardul, să se lase dus, fără nici o regulă şi fără nici o conduită, de dorinţele s île oarbe”.

Indispoziţia pe care o încercăm atunci când îl citim pe La Rochefoucauld de aici vine. Dacă eşti sincer şi modest nu vei avea niciodată impertinenţa să-i spui că ne calomniază; totuşi, nu te poţi împiedica să nu-i porţi 112

Pică pentru că ţine atât de puţin seama de bunele intenţii. A spune că niciunul din actele noastre nu este complet lipsit de egoism înseamnă a spune adevărul; dar a crede că nu există nici un act josnic care să nu fie amestecat şi cu o oarecare virtute, cu o oarecare remuşcare cel puţin, ceea ce este o amintire a virtuţii, sau cu o oarecare ipocrizie, ceea ce de asemenea este „un omagiu adus virtuţii” este tot un adevăr; şi este mai caritabil şi îndeamnă mai mult la bine.

Lui La Rochefoucauld i-a lipsit puţin ca să fie creştin. La baza moralei sale stă acea severă doctrină stoică ce consideră că toate greşelile sunt egale; că binele are un nivel rectiliniu şi rigid, şi, aflându-te sub el. Nu mai are importanţă dacă te afli cu o sută da coţi sau cu o linie mai jos, aşa cum tot înecat eşti dacă te afli cu fruntea la suprafaţa apei sau în fundul prăpastiei Creştinismul a crezut că dacă te ţii cât mai aproape de aerul curat şi de lumină ai cel puţin mai multe şanse să fii salvat. Influenţa exercitată de La Rochefoucauld a fost foarte mare. Aici nu vom face decât să arătăm urmi pe care a lăsat-o. Candid al lui Voltaire îşi trage, în parte, de aici obârşia. Abatele Galiani, în secolul al XVIII-lea, are ca principiu fundamental al consideraţiilor sale morale ideea; lui La Rochefoucauld că „omul se amăgeşte întotdeauna <însuşi”. Chamfort, marele moralis't pesimist de la sfâr-şitul secolului al XVIII-lea, este un La Rochefoucauld plebeu, mai amar şi mai înfocat, împingând observaţiile pătrunzătoare ale lui La Rochefoucauld până In sarcasm, în rest, aceeaşi metodă şi aceleaşi idei generale, uneori chiar o imitaţie foarte directă. Mai târziu, în Franţa, Beyle-Stendhal reia gândirea şi mai ales întorsătura de frază şi tonul lui Chamfort, pentru a-şi înveşmânta cu ea scepticismul afectat şi paradoxal, în timp ce, în Germania, Schopenhauer ia cele mai profunde idei ale lui [il Chamfort, fără a-l cita îndeajuns şi construieşte pe baza i lor un întreg sistem de demoralizare şi de deznădejde '} universală.

— Cu toţii se trag din La Rochefoucauld, fiindcă toţi s-au adăpat din această cărticică plină de o gândire rezumată şi concentrată, cupă mică, plină cu o esenţă subtilă şi amară.

LA ROCHEFOUCAULD/113-

V LA ROCHEFOUCAULD SCRIITOR

„Una dintre lucrările care au contribuit mai mult la formarea gustului naţiunii şi la înzestrarea ei cu un spirit de justeţe şi de precizie este Cartea Maximelor a lui François, duce de La Rochefoucauld. Această mică culegere s-a citit cu lăcomie. Ea ne-a obişnuit să gân-dim şi să ne exprimăm cugetările printr-o ticluire vie, precisă şi delicată” 1. Voltaire ne scuteşte de grija de a insista asupra calităţilor stilului lui La Rochefoucauld. El a spus totul, cum o face aproape întotdeauna, în aceste câteva rânduri. Fondul lui La Rochefoucauld ca scriitor este, într-adevăr, concizia, precizia, justeţea ca şi calitatea uluitoare de a se exprima. Este un model de stil lucrat ce atinge cel mai înalt grad la care poate ajunge arta neobosită a celui mai dibaci şi mai perseverent lucrător. La Rochefoucauld îşi distilează gândirea. Ceea ce i se prezintă sub forma unei disertaţii morale, ceea ce ar scrie, ceea ce probabil scrie mai întâi în una sau două pagini, rezumă şi condensează până când rămâne un rând. El aşteaptă – ca să ne slujim de o frumoasă metaforă a lui Joubert care i se potriveşte lui La Rochefoucauld mai bine decât oricui altcineva – „ca picătura de lumină! Ce se formează în vârful peniţei sale să cadă pe hârtie”. I Şi aceasta nu este totul. Fiecare din ideile sale a fost controlată, modificată, corectată, trecând din mână în mână, mergând de la La Rochefoucauld la doamna de Sablé, de la doamna de Sablé la domnul Esprit şi de la domnul Esprit înapoi la La Rochefoucauld, care o fixează în forma sa definitivă şi nemuritoare.

De aici rezultă calităţi de prim ordin: o exactitate absolută într-o întorsătură de frază clară, precisă şi scurtă, care e fermecătoare: „Făgăduim potrivit speranţelor noastre şi ne ţinem făgăduielile potrivit temerilor p? Carele avem” 2. – „Nu avem destulă forţă ca să ascultăm întru totul de judecata noastră” 3. – „Dacă rezistăm pa- 1 Vezi şi: op. Cât., pp. 319–320.

2 Op. Cât., p. 15, maxima 38.

3 Op. Cât., p. 15, maxima 42.

— Studii literare – c. 1/949114

Siunilor noastre, e mai mult datorită slăbiciunii lor decât tăriei noastre” *. – „Oricât de mult bine s-ar spune despre noi, nu găsim nimic nou în asta” 2.

Această precizie rafinată, pe măsură ce se ascute, duce, în chip firesc, la ironie muşcătoare: „Bătrânilor le place să dea poveţe bune, ca să se consoleze că nu mai sunt în stare să dea exemple rele” 3. –- „Există mustrări oare laudă şi laude care ponegresc”4. –- Uneori are poante de autor comic: „Ne lăudăm adesea că nu ne plictisim de loc. Nu vrem să ne găsească cineva plictisitori” 5. Tăiaţi fraza în două: veţi avea două replici din-tr-o comedie. De asemenea: „Cel care crede că poate găsi în sine însuşi tot ce-i trebuie ca să se lipsească de lumea întreagă se înşală amarnic; dar cel care crede că lumea nu se poate lipsi de el se înşală şi mai mult” 6. O alta: „Unii oameni seamănă cu nişte cântece la modă, care nu se cffintă multă vreme” 7.

Alături de aceste subtilităţi savante ale spiritului, găsim în La Rochefoucauld o adevărată imaginaţie în exprimare. Aceasta face din el un artist, prea arareori şi, s-ar putea spune, vădind dispreţ. El lasă să-i scape câ-teva imagini scurte şi vii, cu o sobrietate care reprezintă distincţie: „Iubirea îşi împrumută numele unui nesfârşit şir de lucruri puse pe seama ei şi în care nu are mai mult amestec decât are Dogele în ceea ce se petrece la Veneţia” 8. – „Viciile ne aşteaptă de-a lungul vieţii ca nişte gazde la care urmează să poposim rând pe rând” 9. – „Harul noutăţii este pentru iubire ceea ce e floarea [puful] pentru fructe: îi dă o strălucire care se destramă repede şi nu se mai întoarce niciodată”10. – „Absenţa 1 Op. Cât, p. 35, maxima 122.

2 Op. Cât., p. 80, maxima 303.

3 Op. Cât., p. 29, maxima 93.

4 Op. Cât., p. 41, maxima 148.

5 Op. Cât, p. 40, maxima 141.

6 Op. Cât., pp. 52–53, maxima 201.

7 Op. Cât, p. 56, maxima 211.

8 Op. Cât, p. 25, maxima 77.

9 Op. Cât., p. 50, maxima 191. 10 Op. Cât, p. 74, maxima 274.

LA ROCHEFOUCAULD/115 micşorează pasiunile obişnuite şi le sporeşte pe cele mari, aşa cum vântul stinge luminările şi înteţeşte focul”1. Excesul şi maniera în acest stil ascuţit şi muşcător reprezintă un oarecare grad de preţiozitate şi un oarecare aer enigmatic: „Mintea e totdeauna amăgiţi de inimă” 2. – „Mintea n-ar putea să joace multă vreme rolul inimii”3. – „Statornicia în iubire este o nestatornicie perpetuă, care face ca inima noastră să îndrăgească rând pe rând calităţile persoanei pe care o iubim. Astfel încât statornicia aceasta nu este decât o nestatornicie statornicită şi ferecată în aceeaşi fiinţă” 4. Aceasta fiindcă domnului de La Rochefoucauld nu-i displace ca în cele spuse de el să fie ceva misterios pe care să nu-l poţi pătrunde cu uşurinţă şi se împacă bucuros cu gândul de a nu fi înţeles de toată lumea. El şi-a destinat cartea celor care au aproape tot atâta subtilitate ca şi el. Aşa cum a spus-o, într-un chip fericit, Montesquieu, sunt „proverbe ale oamenilor de spirit”. El le-a scris cu un aer de confidenţă pe jumătate ascunsă, aristocrat până şi în maniera de exprimare şi în turnura lui de stil.11 Op. Cât., p. 74, maxima 276.

2 Op. Cât, p. 31, maxima 102.

3 Op. Cât., p. 33, maxima 108.

4 Op. Cât., pp. 46–47, maxima 175.

RACINE

I

VIAŢA SA

Jean Racine s-a născut la B^erté-Milon (astăzi face parte din departamentul Aisne), la câteva leghe de ţinutul natal al lui La Fontaine, la 22 decembrie 1639. Era dintr-o familie burgheză şi n-a devenit decât mai târziu gentilom, fiind făcut de rege. A rămas orfan foarte de timpuriu şi a fost crescut la bunicul său din partea tatălui. Pe la vârsta de doisprezece ani a fost trimis la colegiul de Beauvais din Beauvais (care nu trebuie confundat cu colegiul de Beauvais din Paris) şi, la şaisprezece ani, mulţumită bunicii şi mătuşii lui, călugăriţă la Port-Royal, a avut deosebitul noroc de a intra la mica şcoală 3. „Domnilor de la Port-Royal”, care se ocupau de educaţia unor tineri distinşi (1655).

Acolo şi-a făcut cu adevărat studiile literare, acolo a dobândit marele său gust pentru limba şi literatura greacă, acolo a învăţat pe dinafară romane greceşti (Thea-gen şi Haricleea), care mereu îi erau confiscate şi pe care le regăsea mereu. Principalii lui profesori au fost Nicole, Lancelot şi maestrul de Saci. Încă din acea perioadă făcea versuri, în cea mai mare parte foarte slabe, în care proslăvea frumuseţile, puţin cam triste, ale câm-purilor din jurul Port-Royal-ului, traducea imnurile latine ale sfântului Ambrozie sau ale lui Prudenţiu pe care le auzea la vecernie. La terminarea „studiilor umaniste” s-a dus să studieze „logica” (filosofia) la colegiul Har-court din Paris (1658). După ce a terminat logica, n-a prea ştiut ce carieră să-şi aleagă. Familia se gândea că ar trebui să intre într-un ordin călugăresc sau în barou.

RACINE/117

Dar el era înclinat spre literatură şi, mai ales la vârsta respectivă, spre o viaţă de plăceri. A compus o odă cu prilejul căsătoriei regelui (1660), Nimfa Senei, o odă destul de proastă, dar care l-a făcut totuşi cunoscut şi i-a adus o gratificaţie din partea regelui. Din acea perioadă l-a cunoscut pe La Fontaine, compatriotul lui şi pa Molière, noul director de teatru, foarte la modă în acea vreme şi în plină strălucire. Încă de pe atunci se gândea la tragedie.

Avea douăzeci de ani. Familia lui, înspăimântată de aceste gusturi şi de oamenii pe care-i frecventa, l-a dus la Uzès, la unul dintre unchii lui, canonic supus regulilor unui ordin călugăresc, care a făgăduit că-i va lăsa lui beneficiul (1661). În consecinţă, tânărul Racine începu să studieze teologia, nu fără a nutri regrete amarnice pentru viaţa lui de la Paris, regrete pe care le regăsim exprimate într-un număr de scrisori adresate lui La Fontaine. Afacerile unchiului său au dat greş, speranţa în beneficiu s-a spulberat, iar asprimea rudelor s-a îndulcit. Racine se bucura de o oarecare libertate în acţiunile sale, deoarece era orfan; s-a întors la Paris şi şi-a reluat pana de poet.

Cu prilejul înfiinţării celor trei academii a scris o nouă odă, Glorie muzelor, mai slabă decât prima, dar deopotrivă recompensată; apoi a reînnodat prietenia cu Molière, s-a împrietenit cu Boileau şi a făcut din nou o tentativă dramatică. Romanul său preferat, Theagen şi Haricleea îi rămăsese, fără îndoială, în minte, căci s-a gândit să facă din el o tragedie pentru trupa lui Molière. Subiectul fusese tratat de Hardy încă din 1601; era o poveste romanţioasă şi neverosimilă. Ştim că Molière nu era prea îneîntat de acest gen de subiecte. A respins-o şi l-a sfătuit pe Racine să scrie o tragedie despre Fraţii învrăjbiţi (Eteocle şi Polinice) sau, oricum, l-a încurajat în proiectul de a o scrie. Se crede chiar că ar fi colaborat într-o oarecare măsură la structura planukii.

Racine a compus piesa, nu fără a vădi îndemânare la scris, dar fără pic de originalitate şi luându-se după gustul lui Corneille. Ea a fost reprezentată în 1664 cu oarecare succes, care l-a încurajat pe tânărul autor.

IIS

În anul următor (1665), a scris Alexandru cel Mare, piesă jucată de Molière. A fost un foarte mare succes şi un eveniment în viaţa pariziană. S-a discutat mult despre noul venit. A fost comparat cu Corneille aşa cum, începând de atunci, se va face timp de două veacuri. Saint-Évremond, aflat la Londra, auzind, despre discuţiile de la Paris asupra acestui subiect a scris o dizertaţie despre Alexandru al lui Racine şi Sophonisbe a lui Corneille (care data din 1663).

— În toiul succesului, Racine foarte bănuitor şi capricios în această perioadă, le-a smuls actorilor lui Molière piesa şi a dus-o trupei rivale de la Hôtel de Bourgogne. Cu acest prilej, cei doi poeţi s-au certat şi nu s-au mai împăcat. Spre cinstea lui Molière, nu l-a atacat niciodată personal pe Racine, orice motiv ar fi avut să fie supărat pe el, ba chiar i-a aplaudat piesele.

Începând de la această dată (1665), Racine trece de sub tutela literară a lui Molière sub cea a lui Boileau. Acesta s-a purtat foarte sever cu prietenul său, l-a pus în gardă împotriva facilităţii şi i-a fost de mare folos, dovedindu-se un critic sincer şi judicios. E posibil ca Boileau să se fi gândit la el însuşi şi la Racine atunci când a lăudat cu satisfacţie şi, de altfel, pe drept cuvânt, folosul pe care-l trag poeţii de pe urma unui cenzor sever şi inteligent. În 1667, Racine a dat Andromaca, ceea ce a constituit un succes de prim rang. „Andromaca – spune un contemporan ce nu poate fi suspectat (Perrault) – a stârnit tot atâta vâlvă ca şi Cidul”.

De data aceasta, vrăjmăşiile au izbucnit cu violenţă. S-au auzit vorbe răutăcioase din toate părţile. Racine a răspuns prin alte ironii usturătoare, de o vervă şi o maliţiozitate pline de cruzime. O parodie de Subligny, Cearta smintită, a fost jucată la Molière.

Racine era în plină vogă. Acesta a fos' momentul prieteniei lui strânse cu Boileau, La Fontaine şi Chapelle. În timpul întrevederilor lor, în care se auzeau multe vorbe fără perdea şi pline de fantezii voioase, au imaginat, printre alte nebunii, o comedie bufă, imitată în parte după Viespile lui Aristofan, bazată mai ales pe observaţiile lui Boileau – fiu de grefier – asupra obiceiurilor de la Curte şi a amintirilor lui Racine despre un anumit