În acel moment, ca un fel de replică sadică, sosi mâncarea. Gable nu era omul care să discute în timp ce mănâncă, încât pentru un timp se aşternu liniştea. Înfuleca rapid, de parcă ar li trebuit să ajungă la o întâlnire importantă. Când împinse farfuria din faţă, Chris isprăvise abia jumătate din tonul lui. Ceea ce nu-l opri pe Gable să reia conversaţia şi să comande o cafea espresso dublă cu sambuca.
— Deci, rosti el, ceva mai expansiv, istoriseşte-mi ce-ai puţit la şold. Ai fost rănit în Vietnam?
— Nu, răspunse Chris.
De fapt, nu fusese în Vietnam, aşa cum îşi închipuise Gable. Se simţi din nou ruşinat, aşa cum ar fi fost dacă s-ar fi aflat cu fratele său, Terry.
— La Paris, adăugă el.
— În Franţa? Se miră Gable, amestecând lichiorul în cafea. Hei, fii serios. Nu-mi spune că ai făcut războiul în Franţa.
— Într-un sens, da. Am participat la cursa de ciclism Turul Franţei.
Gable izbucni în râs:
— Şi dumneata numeşti război o amărâtă de cursă de biciclete? Of, Doamne, asta-i tare!
— Făceam parte dintr-o echipă de nouă inşi, explică Chris, care a mers pe bicicletă trei mii de kilometri în douăzeci şi două de zile. Am pornit dintr-un oraş francez, Roubaix, am trecut prin Belgia şi Olanda, în Alpii francezi şi am terminat la Paris. Crede-mă, a fost un război în toată regula.
Între timp, îşi terminase peştele.
— Nu ca în Vietnam, replică Gable, cu o nuanţă ciudată în voce.
Lui Chris i se păru că era ca şi cum ar fi vorbit despre o femeie sau un obiect de preţ pe care-l considera proprietatea lui personală.
— Nu, îl aprobă Chris, a fost altfel.
— Cum ar fi să scoţi un nenorocit de ton din mare. Mda, e o muncă grea. Cum ziceai, poate chiar ca un război. Ei, sigur, mi-am vărsat maţele peste peştele ăla împuţit, ţi-am povestit Dar, la naiba, până la urmă a meritat, fiindcă Monique m-a dus jos, mi-a adunat cu buzele sudoarea de pe faţă şi-a strecurat limba în gura mea, în timp ce-şi scotea costumul de baie. Monstrul ăla blestemat a căzut pe punte. Şi ea m-a făcut să-mi iasă ochii din cap, pe când amicul meu se lupta cu ticălosul ăla enorm chiar deasupra noastră.
Lui Chris nu-i venea să-şi creadă urechilor. Acesta să fi fost sensul istorioarei cu tonul a lui Gable? O lecţie despre cum să-ţi înşeli nevasta, punându-i totodată coarne unui prieten?
— Şi soţia dumitale? Întrebă el.
— Ce-i cu ea?
— Ea nu era acolo?
— Din întâmplare, nu, răspunse Gable. Şi ce dacă ar fi fost? Tot nu ar fi aflat mai mult decât amicul meu.
— Totuşi, domnule Gable, mi-ai spus că-ţi iubeai soţia.
— Ei da şi ce dacă? Ţi-am spus o groază de lucruri, domnule avocat şi, judecând după tonul vocii dumitale, îmi pare al naibii de bine că am făcut-o. Tocmai mi-ai confirmat încrederea în părerea mea personală despre modul în care trebuie să fii manevrat. Eşti un fel de Eliot Ness agasant, ştiai asta?
Chris nu-şi pierdu cumpătul:
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că m-ai minţit?
— Eu unul nu vreau să spun nimic, replică Gable. Dumneata eşti geniul aici. Dumneata eşti cel care citeşte printre rânduri.
— Există o amantă.
— Domnule avocat, cred că te-ai albit la faţă.
— Te-ai bătut cu nevasta dumitale. Totul s-a petrecut exact aşa cum a susţinut Alix Layne.
Îşi privi clientul, cuprins de un soi de groază îngheţată, urmărind cum i se întinde pe chip un zâmbet de lup.
— Ai luat arma şi. Continuă el.
Chelnerul îşi făcu din nou apariţia:
— Scuzaţi-mă, domnule Haye. Sunteţi căutat la telefon…
— Imediat, răspunse el.
Nu-şi mai putea dezlipi privirea de pe figura teribilă a lui Marcus Gable…
— Mi s-a comunicat că este urgent, insistă chelnerul.
— Am zis că vin îndată, rosti aspru Chris.
După ce chelnerul plecă, reluă:
— Ai luat arma şi ai ucis-o, nu-i aşa? Ţi-ai omorât nevasta.
— Chiar ai impresia că o să-ţi spun aşa ceva?
Chris, întrebându-se „Ce-am făcut”? Se aplecă deasupra mesei încărcate cu farfurii:
— Gable, tocmai ţi-am scăpat pielea. Cred că merit să aflu adevărul.
Gable îşi terminase cafeaua şi se şterse la gură:
— Acum lasă-mă să-ţi explic eu cum merge lumea, domnule avocat. Nu meriţi nici un rahat şi uite de ce mai taxat cu două sute cincizeci de parai pe oră şi, dacă stau bine să mă gândesc, trebuie să mărturisesc că ţi-ai câştigat fiecare bănuţ din ei. Îmi trimiţi o notă de plată, iar cecul meu va sosi la dumneata în aceeaşi zi. Aşa fac eu afacerile. Şi afacerile merg aşa întotdeauna.
Se ridică în picioare.
— Dumneata eşti nebun, sau eu? Rosti Chris, având în tot acest timp în faţa ochilor figura acuzatoare a lui Alix Layne. Te-am crezut. Altminteri, nu aş fi luat cazul.
— Ei, hai să fim serioşi, domnule avocat, îl linişti Gable cu un gest al mâinii, rânjind. Acuma suntem între noi. N-ai decât să-ţi păstrezi toată mizeria asta constituţională pentru presă; ai muncit-o şi ai învăţat că asta trebuie să le dai să rumege. Şi de-aia te iubesc ei. Şi de-aia, sunt al naibii de sigur, am vrut să fiu apărat de dumneata.
— Ţi-am spus, Gable, că doresc să aflu adevărul de la dumneata.
— Sigur, sigur. Înţeleg. Încă de la început ţi-am zis tot ce aveai nevoie să ştii. Şi de-aici încolo nu se va schimba nimic.
Aruncă pe masă câteva bancnote de o sută de dolari, adăugând:
— Domnule avocat, eşti un maestru când intri într-o sala de tribunal, însă, în rest, se pare că habar n-ai despre nimic. Trebuie să pricepi că în viaţă nu toate întrebările îşi primesc răspunsul.
Cinci minute mai târziu, Chris preluă apelul telefonic şi i se comunică că fratele său murise în Franţa, la Tourrette-sur-Loup.
Locotenentul Seve Guarda se uită cum picură tavanul. Afară turna cu găleata şi era limpede că locuinţa ar fi avut nevoie de reparaţii cu zece ani în urmă. Acum devenise clar că fusese menţinută de clădirile respingătoare care o înconjurau.
Pic, pic, pic. Picăturile se transformaseră într-o scurgere continuă. Ridicându-şi capul, Seve putea auzi şobolanii din spatele zidurilor, chiţăind şi învălmăşindu-se să iasă din zona cuprinsă de umezeală.
Seve stătea în întuneric pe holul ce ducea la apartamentul său cu chirie, aflat chiar sub acoperiş. Cu un picior pe ultima treaptă a scărilor, se făcuse una cu întunericul, cel mai credincios aliat al său în momentul de faţă. Printr-o fereastră condamnată de zecile de ani cât înghiţise funinginea oraşului, putea auzi pălăvrăgeala rapidă şi muzicală în cantoneză, cu frazele sale sfârşind interogativ, ca un cântec al mării. Dincolo de duhoarea de urină din clădire, simţea aromele de anason şi piper Szechuan, carne de porc friptă şi peşte afumat. Fusese o dată la Hong Kong, într-o misiune oficială şi buchetul de miresme de acolo era identic. Afară, de cealaltă parte a unei alei cu gunoaie, se afla Pell Street din New York şi nu Ladder Street din Hong Kong; în rest, nu era prea mare diferenţă.
Seve, cu revolverul de serviciu pregătit, asculta cu mare atenţie. Riscă să arunce o privire rapidă la ceas. Trecuseră aproape şapte minute de când pierduseră orice legătură cu Peter Chun: dată fiind personalitatea lui Chun, era un semn periculos.
Seve mai trecu o dată în revistă cele mai importante fapte relative la acea situaţie. Peter Chun – cunoscut printre chinezi ca Loong Chun, Dragonul – era şeful unei reţele foarte întinse de traficanţi de droguri. Se spunea că lui Chun îi aparţinea jumătate din Chinatown şi că ceea ce nu-i aparţinea îi plătea o sumă lunară pentru a continua să existe. Seve îşi amintea de imensul incendiu care distrusese anul trecut trei magazine de pe Pell Street. Nu se dovedise niciodată nimic, însă printre: informatorii lui Seve exista unanimitatea de păreri că Loong Chun se servise de acele prăvălii pentru a le da un exemplu celorlalţi.
Totuşi, operaţiunea lui Seve fusese pusă la punct cu mult timp înainte. Avea un mandat, emis de primar personal, pentru: a anihila traficul de droguri care ameninţa să sufoce Chinatown şi întregul New York o dată cu el. Seve fusese ales, în parte, pentru că petrecuse un an şi jumătate alături de Departamentul Antidrog în Hong Kong, Thailanda şi prin trecătorile înşelătoare ale munţilor din Platoul Shan, din Burma, refăcând „drumul lacrimilor macului”, cum denumeau asiaticii opiumul. Rămăsese în legătură cu Departamentul prin serviciul lor internaţional care urmărea implicaţiile globale ale contrabandei cu droguri.
Şi astfel a înţeles, din toate punctele de vedere, ce ar fi însemnat să se adâncească în Chinatown pentru a înlătura ameninţarea reprezentată de Chun Dragonul. Pe deasupra, vorbea fluent cantoneză, ceea ce-l ajuta enorm. Toţi poliţiştii chinezi aflaţi sub comanda sa aveau implicit încredere în el. S-ar fi azvârlit în valurile mării, dacă le-ar fi ordonat.
Dar mai fusese ales şi pentru alt motiv, la fel de important. Era binecunoscut faptul că Seve Guarda avea un crez, un citat din Blaise Pascal pe care-l încrustase într-o bucată de piatră şlefuită. Era aşezată pe biroul său, acolo unde în mod normal ar fi fost o plăcuţă cu numele lui. Scria: „Datoria puterii este să protejeze”.
Seve nu avea nevoie să se uite în spate pentru a simţi ce este acolo. Doi dintre oamenii săi stăteau la pândă la jumătatea scărilor, într-un întuneric absolut. O clipă, mirosul de unsoare al armelor pregătite ajunse la el, adus de o adiere de vânt umed, înainte de a fi înlocuit de celelalte mirosuri dimprejur.
Trecuseră zece minute de când nu mai auziseră nimic de la Dragon.
Cel puţin, toată lumea este afară din clădire, îşi spuse Seve. Oamenilor lui Seve le trebuiseră şase luni ca să descopere bordelul pe care-l frecventa Loong Chun şi alte şapte ca să reuşească să pătrundă acolo. Iisuse, gândi Seve. Câte nopţi nedormite, câte relaţii nimicite reprezentau toate astea? Le pierduse demult numărul.
Treisprezece luni de muncă, cele mai intense din toată cariera. Şi numai în efortul de a aresta un singur om: Peter Loong Chun. Cursa fusese pusă în funcţiune, era pe cale de a se închide, când doi tineri poliţişti de cartier, cu inimile pline de zelul datoriei, năvăliseră în bordel ca să facă arestări de rutină. Ce căutau acolo? Seve se întreba pentru i suta oară. Ar fi trebuit să fie instruiţi de comandantul secţiei, înainte de începerea schimbului. Acel bloc se afla strict în afara zonei de supraveghere a oricărei secţii.
Oricum, însă, au venit, mergând drept către Dragon, ale cărui gărzi de corp i-au împuşcat pe amândoi. Şi când Richard Hu, un membru al echipei de supraveghere a lui Seve, a ucis gărzile de corp, luând cu asalt apartamentul, Chun a tras în el.
„Dumnezeule”, îşi spuse Seve, „trei poliţişti!”. De la triumf la dezastru, dintr-o clipire.
Singurul lucru de care era convins Seve era că Dragonul se afla încă acolo, cu o femeie ostatică, fără îndoială femeia cu care era când cei doi recruţi au dat buzna peste el.
Acum, obiectivul se schimbase. Arestarea lui Peter Loong Chun devenise deja secundară, iar Seve se concentra să opereze transformarea în mintea sa. Fiindcă era de datoria lui să scoată toată lumea din bordel în viaţă. Ar fi fost responsabil pentru oricine ar fi păţit ceva sau ar fi fost ucis. Şi cei doi poliţişti erau incluşi aici. Era zona lui, ar fi trebuit să-i observe şi să-i intercepteze înainte să poată intra în clădire. De fapt, nu ar fi trebuit să se întâmple aşa. Seve va înţelege de ce, în felul lui metodic. Dar nu înainte să ia sfârşit momentul de criză.
După ce şobolanii se îndepărtaseră de umezeală, clădirea se cufundase în tăcere. Era linişte ca într-un mormânt. Afară începuse să tune.
Seve străpunse întunericul cu privirea. Putea zări uşa apartamentului. Cu ochii aţintiţi asupra ei, se strecura pe hol. Îşi auzea oamenii ajungând în capătul scărilor. În clipa când era pe punctul să atingă uşa, aceasta se crăpă puţin şi răzbătu – până la Seve strigătul ascuţit al unei femei, urmat de un val de invective în cantoneză, aruncat atât de rapid, încât poliţistul nu pricepu decât o parte din ele. Apoi se aşternu o tăcere absolută.
Uşa rămăsese deschisă. Lumina galbenă dinăuntru pătrundea pe hol, iluminând ploaia ce cădea dincolo de fereastra deschisă şi răspândindu-se de-a lungul palierului.
— Cheng neih maahn maan-gong? Întrebă Seve. Nu poţi să vorbeşti mai rar?
Valul de invective continuă. De această dată Seve înţelese fiecare detaliu al tratamentului care ar fi trebuit să fie aplicat mamei lui. Ignoră injuriile; acum nu era preocupat decât de soarta tinerei femei.
— Ni-go neuik-jai jouh-mat yeh a? Se interesă ei. Ce s-a întâmplat cu fata?
Din spatele uşii se auzi o cascadă de râs răutăcios.
— Keuih sin-dai. A alunecat şi a căzut.
— Nu te cred, încercă poliţistul să joace dur.
Înăuntru fâşâi ceva. Apoi, brusc, uşa se deschise complet şi apăru chipul unei tinere chinezoaice. Era împinsă puternic în faţă, pentru ca Seve să observe ţeava unei arme apăsate pe osul din spatele urechii drepte.
Poliţistul nu avusese decât o clipă la dispoziţie ca să vadă expresia de pe figura ei, dar nu avea nevoie de mai mult.
Sentimentul de groază ce emana din fiinţa ei umpluse tot spaţiul în jurul lor.
— Fac pariu că pe asta o s-o crezi, spuse Peter Loong Chun.
— Nu!
Strigătul lui Seve coincise cu momentul în care Chun acţionase trăgaciul armei. Sângele ţâşni din locul unde fusese urechea dreaptă a fetei. Dragonul o trase înapoi, în apartament, urlând.
Ticălosul, gândi Seve, privind cum sângele se scurge pe pereţi, amestecându-se cu ploaia. Trebuia să pătrundă înăuntru. Se furişă încet pe coridor.
— Dacă mai faci un pas, îi împrăştii creierii pe cămaşa ta albă şi curată.
Proximitatea vocii lui Loong îl opri scurt pe Seve din înaintare. Rămase nemişcat ca şi umbrele care-l împresurau.
„Păstrează-ţi calmul”, îşi spuse poliţistul. Urmă:
— Cine mai e acolo?
— Ce-ţi pasă? E singura care-a mai rămas în viaţă.
— Renunţă, Loong, rosti Seve, folosind în mod deliberat numele chinezesc al lui Chun. Nu ai nici o şansă. Orice-ai încerca, eşti prins în cursă.
— Am auzit despre tine, răspunse Dragonul. De pe la loh faan.
Loh faan înseamnă barbar, adică părerea chinezilor despre orice caucazian…
— Ar fi trebuit să-ţi zbor creierii şi ţie, adăugă el.
Era punctul de plecare de care avea nevoie Seve.
— Atunci, o să-ţi acord o şansă. Eu, în schimbul fetei. Un târg cinstit, nu-i aşa? Ea n-are nici o vină, Loong. Este o victimă. În timp ce eu te vânez de multă vreme. Nu e joss3 dacă o ucizi acum, fără nici un motiv.
— Dacă o lichidez, poţi să fii sigur că am un motiv, replică Loong.
Dar nu joci cinstit.
Poliţistul ştia că jocurile de noroc şi sexul erau singurele tentaţii cărora Peter Loong Chun nu le rezista: era înnebunit după ambele.
— E deja rănită, continuă el. Nu-ţi mai poate face rău. Eu pot şi o să-ţi fac, dacă am ocazia. Ori nu eşti un bărbat adevărat, ca să accepţi riscul ultimului joc, pe viaţă şi pe moarte?
Linişte. Ploaia bătea în geamul deschis şi picura prin hol. Şobolanii se potoliseră şi aşteptau, la pândă.
— Poate că ai dreptate, zise în fine Loong, iar Seve răsuflă adânc. În primul rând, lasă-ţi armele jos, pe podea.
Seve se întoarse şi explică prin gesturi ariergardei sale să se retragă pe casa scărilor. Oamenii ezitau. Le explică ce aveau de făcut.
— E-n regulă, îl anunţă pe Loong.
— Acum, pune-le într-un loc unde sa le văd şi eu.
— Ce fel de joc e ăsta? Se alarmă Seve. Ştiu deja de ce-i în stare pistolul tău.
Uşa apartamentului se deschise larg.
— O să le punem jos în acelaşi timp, îi explică Loong.
Poliţistul se aplecă lent şi aşeză revolverul pe podea, la jumătatea distanţei dintre ei. În acelaşi timp, Chun lăsă pistolul în raza vizuală a lui Seve.
— Şi acum, fata, ceru Seve.
— Mai întâi, vino aici. Ai cumva impresia că o să-i dau drumul aşa. Pur şi simplu?
Seve trase adânc aer în piept şi înaintă până în pragul uşii. Strălucirea crudă a luminii îl supăra. Se afla în faţa lui Peter Loong Chun, un bărbat subţire, de înălţime medie, cu figura de lună plină tipică pentru majoritatea cantonezilor. O ţinu strâns pe tânăra chinezoaică şi se îndepărtă de fereastra de unde supraveghease până atunci împrejurimile. Seve încercă să nu-i arunce nici o privire, pentru că ar fi fost un semn de slăbiciune, însă observă cu coada ochiului că era pe punctul de a leşină. Pe partea dreaptă era pătată cu sânge.
— Intră, rosti Loong.
— Întâi las-o pe fată să plece.
— Ai auzit ce-am spus.
Loong făcu o mişcare ameninţătoare cu un cuţit. Oţelul. Fulgeră scurt, reflectând lumina apartamentului.
— Aveam o înţelegere.
Răsună din nou râsul răutăcios.
— Eu nu fac înţelegeri cu loh faan, pufni dispreţuitor Loong. Ai senzaţia că, dacă poţi să vorbeşti, eşti altceva decât un barbar?
Scuipă la picioarele lui Seve, o aruncă pe fată la o parte şi făcu un pas rapid înainte. Lama cuţitului atingea gâtul poliţistului.
— N-am avut niciodată intenţia să-i dau drumul, adăugă el.
Chipul lui Loong fu acoperit de un rânjet ca de lup, iluminându-l aşa cum se întâmplă iama, cu un peisaj sub lumina soarelui. Forţa îl transforma.
— Am pariat că o să te atrag în cursă şi am câştigat…
— Cel puţin, lasă-mă să am grijă de fata.
— Nici o şansă, loh faan.
Seve a înţeles imediat: Chun se nutrea cu puterea. Era genul de om – şi Seve mai întâlnise astfel de oameni – pentru care arma era un drog. Alţii se puteau mulţumi cu bani ori femei, însă Loong exista pentru aşi impune voinţa celorlalţi.
Mintea lui Seve zbură în alte timpuri, într-un alt loc: Shan. Imaginea generalului Kiu prinse contur, copleşitoare, aşa cum apărea aproape întotdeauna în memoria poliţistului; iar cicatricea, dovada omniprezentă a „ospitalităţii” generalului Kiu, coborând de la urechea stângă până la baza gâtului, începu să-i zvâcnească.
Ca şi Peter Loong Chun, generalul Kiu fusese obsedat de putere. Loong n-avea decât să fie Dragonul din Chinatown, dar generalul Kiu fusese Dragonul – adică cel mai mare senior al războiului – platoului Shan din Burma, în inima Triunghiului de Aur, acolo unde se recolta cea mai mare parte a producţiei de opium a lumii.
Trezindu-se din nou în faţa lui Loong, Seve pricepu cât îi era de dator soartei. Pentru că generalul Kiu fusese cel care l-a învăţat valorile principiilor lui Sun Tzu, din Arta Războiului.
Războiul se bazează pe decepţie, spusese generalul Kiu. Să te mişti când este avantajos şi să creezi schimbări de situaţii.
În ciuda imensei dureri cauzate de generalul Kiu – cine ştie, poate chiar datorită ei – Seve n-a uitat niciodată cuvintele lui. Şi atunci când, câteva luni mai târziu, s-a întors în fine acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să împrumute o traducere din Sun Tzu de la biblioteca de pe Forty-second Street. A citit-o de atât de multe ori, încât reuşea să-şi amintească secţiuni întregi din ea.
Seve l-a privit în ochi pe Loong Chun şi s-a gândit: „Războiul se bazează pe decepţie. Să te mişti când este avantajos şi să creezi schimbări de situaţie”.
Poliţistul zâmbi:
— Ce-o să faci cu mine?
Nu-l scăpa din ochi pe Chun şi se forţă ca vocea lui să aibă un ion infatuat.
— Ani de zile am avut de-a face cu voi, chinezii. O să mă omori? Mă îndoiesc. Sunt singura ta cale de scăpare dintr-o cursă mortală. Şi ştiu că vrei să scapi, Loong.
Figura Dragonului se strâmbă:
— Nu ştii nimic, barbarule.
Lama cuţitului se plimbă pe gâtul poliţistului, ajungând la sânge.
— Ştiu figura asta, spuse Seve, mimând grimasa pe care la rândul său o surprinsese în Asia de Sud-Est. Din păcate, era elementul definitoriu al aroganţei americane în străinătate: o minimă cunoaştere făcea din orice loh faan stupid, un expert.
— Ştiu că trebuie să scapi de aici sau rişti să-ţi pierzi influenţa în Chinatown.
Asiaticii dispreţuiesc asemenea manifestări ale încrederii exagerate de sine.
— Eşti un prost, răspunse Loong, simţind că preia din ce în ce mai mult controlul asupra acelui barbar şi fiind, deci, mai sigur pe el. Dar e avantajul meu, nu-i aşa?
Loong avea obiceiul consumatorilor de droguri de a pune întrebări la care, fireşte, avea deja răspunsurile. Seve observă „cest lucru, fiind în acelaşi timp conştient că trebuie să creeze schimbări ale situaţiei.
— O să te omor liniştit, urmă Loong şi nimeni n-o să aibă habar. Trăgătorii tăi o să mă lase să plec, fiindcă o să le fie teamă să nu te omor, dacă mă reţin. Singura problemă este că tu vei fi deja mort, râse el.
Seve purta masca fricii: era unicul lucru pe care Chun avea voie să-l vadă şi la care, astfel, să reacţioneze. Între timp, Seve efectuase schimbarea: Loong fusese înspăimântat când s-a confruntat la început cu Seve, înainte ca Dragonul să preia în întregime comanda. Spaima era un adversar cu adevărat inconstant. Putea da naştere la atenţie, forţă, chiar şi la hotărâre. Aceştia erau duşmanii lui Seve. Avea nevoie de Loong să fie încrezător, sigur pe el, aşadar neatent şi vulnerabil. Seve, părând un prost, declanşase obsesia lui Loong care-i alungase teama.
Dragonul se distra cu poliţistul, chiar mai mult decât cu tânăra chinezoaică. Era bine, deoarece, de când Seve începuse transformarea, Loong nu se mai ostenise să se întoarcă la fereastră, spre a mai controla împrejurimile. Nu văzuse ariergarda lui Seve, care escalada scara de incendiu din spate. Nici măcar nu a avut grija lor, până când au intrat în cameră, pe fereastră.
Atunci, Loong se răsuci brusc, ridicând mâna dreaptă, pentru a azvârli cuţitul. Seve îl apucă de încheietură cu mâna dreaptă şi îl lovi cu cealaltă mână la cotul stâng, apoi îi împinse rapid în spate mâna, până ce auzi cum pârâie osul.
Loong strigă şi, învârtindu-se, îl pocni pe Seve în umăr cu tăişul palmei stângi.
Ignorând durerea, poliţistul îi aplică nişte lovituri în ficat care-l doborâră la pământ pe Dragon. Leşină la picioarele lui Seve.
— Totul e-n regulă, domnule locotenent? Îl întrebă unul din oamenii lui.
Seve confirmă cu o mişcare a capului.
— Ce s-a întâmplat cu cei doi poliţişti?
— Au murit, răspunse celălalt om din echipă.
— Şi Hu?
Hu era poliţistul lui Seve care intrase în clădire după cei doi.
— A murit şi el.
În ochii lui Seve se iviră lacrimile. Richard Hu avea douăzeci şi doi de ani. Locotenentul cinase la el acasă cu numai o lună în urmă. Richard dorea ca Seve să-i cunoască soţia şi fetiţa de cinci săptămâni.
— Ai grijă de ceilalţi, le spuse subalternilor săi. Aduceţi medici aici, cât mai repede. Nu-mi dau seama cât de grav este rănită fata. Şi chemaţi procurorul şi avocaţii, să vină imediat.
Echipa se grăbi să-i execute ordinele.
Seve îngenunche lângă fată. Cu blândeţe, o ridică, ţinând-o de umeri. O privea atent pentru prima oară: nu putea avea peste şaisprezece ani, gândi el cu tristeţe.
Ochii ei se deschiseră larg, aruncând o privire de animal speriat. Începu să ţipe, iar Seve o linişti în cantoneză:
— E-n regulă. Eu sunt ofiţer de poliţie. Acum eşti în siguranţă.
Repetă frazele în engleză.
Se auzeau deja sirenele, vestind apropierea ambulanţelor. Va fi nevoie de o armată de ambulanţe ca să şteargă urmele măcelului, îşi zise el.
— Soră mai mică, i se adresă Seve, folosind formula familiară cantoneză, cum te cheamă?
— Lei-fa.
Floare de prun. Fata preferase să-i dea numele ei chinezesc, în locul celui englezesc. Îi dăruise toată încrederea şi se lăsa pe mâinile lui.
Lei-fa se agăţă de el, tremurând:
— Mi-e frig.
Seve o strânse în braţe. Se uită la unul din oamenii săi:
— Unde naiba e doctorul ăla?
— Mă duc să văd.
În apartament se aduna din ce în ce mai multă lume, iar Lei-fa începu să scâncească. Seve o mângâie pe părul în care i se prinseseră, din loc în loc, bucăţi de sânge uscat. Nu avea posibilitatea să-şi dea seama cât era de serioasă rana ei, ceea ce-l îngrijora.
Dostları ilə paylaş: |