Ernesto sabato

― Eu trebuie să rămîn aici, i-a spus eL

― O să vă mai revăd?

― Nu ştiu, Silvia Nu sînt în apele mele. Iartă-mă.

UN AVERTISMENT

Se pregătea să înceapă, introdusese hîrtia în maşina de scris, dar privirile continuau să înregistreze camera fără o ţintă precisă S-a reîntors la maşină în mod mecanic: OLIVETTI, a citit PRAXIS 48. Borio, s-a gîndit cu simpatie. Şi marele Agostino Rocca în sfîrşit, a părut hotărît să-i dea drumul şi a scris: „Să nu uităm de sfaturile lui Fernando". În clipa aceea i-au adus cores­pondenţa. S-a uitat la plicuri, oprindu-şi atenţia asupra unuia de format mare, trimis din Statele Unite de Lilia Strout, cu lucrarea ei, Despre Rău în EROI ŞI MORMINTE. Motto-ul era ales din Biblie (Ecl. 3, 22) şi spunea: „Ceea ce este minunat pentru tine, nu cerceta: iar ceea ce este dincolo de puterile tale, nu căuta să afli". A rămas pe gînduri. După aceea a scos hîrtia din maşina de scris.

UN INTERVIU

― Sînteţi mulţumit cu ceea ce aţi scris?

― Nu sînt o astfel de canalie.

― Cine este Ernesto Sábato?

― Cărţile mele au fost o încercare de a răspunde acestei întrebări. Eu nu vă oblig să le citiţi, dar, dacă doriţi să aflaţi răspunsul, va trebui s-o faceţi.

― Ne-aţi putea spune nouă, celor dintîi, la ce lucraţi acum?

― La un roman.

― Are titlu?

― De obicei, titlul îl ştiu abia cînd am terminat de scris. În clipa de faţă am unele îndoieli. S-ar putea să se numească ÎNGERUL TENEBRELOR. Mai sigur, ABADDON, EXTERMINA­TORUL.

― Ciudat, sînt titluri destul de înfricoşătoare, nu?

― Da

― Mi-ar face plăcere dacă aţi putea să-mi răspundeţi la cîteva întrebări: ce credeţi despre boom-ul latino-american? Consideraţi că un scriitor trebuie să fie un om angajat? Ce sfaturi i-aţi da unui tînăr care începe să scrie? între ce ore scrieţi? Preferaţi zilele cu soare sau pe cele înnourate? Vă identificaţi cu personajele dumneavoastră? Scrieţi despre propriile dumneavoastră experienţe ori inventaţi? Ce credeţi despre Borges? Un creator trebuie să aibă o libertate totală? Sînt folositoare congresele scriitorilor? Cum vă definiţi stilul? Ce credeţi despre avangardă?

― Uite, prietene, să ne lăsăm de prostii şi, o dată pentru tot­deauna, să spunem adevărul. Dar ştii, tot adevărul. Vreau să spun că trebuie să vorbim despre catedrale şi case de prostituţie, despre speranţă şi lagăre de concentrare. Mie, cel puţin mie, nu-mi plac glumele

pentru că o să mor.

Cel care crede că-i nemuritor, să-şi permită luxul

de a spune tîmpenii.

Eu nu: zilele mele sînt numărate (dar care om, domnule ziarist, nu are zilele numărate, spune-mi. Poţi să mi-o spui cu mîna pe inimă?)

şi vreau să-mi fac bilanţul

să văd ce rămîne din toate

(mătrăgună sau scribi)

şi dacă e adevărat că zeii sînt mai valoroşi

decît viermii

care se vor îngraşă în curînd cu rămăşiţele mele.

Eu nu ştiu, nu ştiu nimic (de ce trebuie să vă mint?),

nu sînt într-atît de arogant şi nici de tont

Încît să proclam superioritatea viermilor.

(Las asta în seama ateilor de mahala)

Vă mărturisesc că povestea mă impresionează

pentru că sicriul

dricul

şi toate celelalte amănunte jalnice ale morţii

sînt martorii nemijlociţi ai precarităţii noastre.

Dar cine ştie, cine ar putea să ştie totul, domnule ziarist?

S-ar putea ca zeii să nu aibă bunăvoinţa de a se umili atît de mult

Încît să apeleze la demagogie

pentru a ajunge să fie înţeleşi în mod grosolan,

aşa că ne aşteaptă cu spectacolele lor sinistre

Îndată ce s-a rostit şi ultimul discurs funebru

iar solitarul nostru trup

a fost abandonat sie însuşi pentru totdeauna

(reţineţi, însă, abandonat cu adevărat, nu aşa, cu aceste imper­fecte, dorite şi, în cele din urmă, inutile părăsiri pe care ni le impune viaţa)

şi aşteaptă atacul viermilor fără de număr.

Să vorbim, deci, fără teamă

dar şi fără pretenţii

În mod deschis şi simplu

cu un anume simţ al umorului

care să mascheze patetismului firesc al situaţiei.

Să vorbim cîte puţin despre toate.

Vreau să spun:

despre aceşti zei problematici

despre viermi atît de evidenţi

despre chipurile schimbătoare ale omului

Nu ştiu mare lucru despre aceste ciudate probleme

dar ceea ce ştiu foarte bine

pentru că sînt lucruri trăite

şi nu poveşti aflate din cărţi

aşa că pot să vorbesc despre dragoste sau despre teamă

precum un sfînt despre extazurile lui

sau un magician de teatru (într-o întîlnire între prieteni, cu oameni de toată încrederea)

despre trucurile sale.

Nu aşteptaţi altceva de la mine

şi nu mă criticaţi după aceea, nu fiţi perverşi, ce dracului!

Şi nici meschini.

Vă avertizez; fiţi mai modeşti

pentru că şi dumneavoastră sînteţi sortiţi (tralala, tralala, tralala)

să hrăniţi viennii menţionaţi mai sus.

Aşa că, exceptînd nebunii şi zeii invizibili (poate, inexistenţi),

toţi ceilalţi ar face bine să mă asculte, dacă nu cu respect, cu condescendenţă.

― Mulţi cititori se întreabă, domnule Săbato, cum a fost posi­bil ca dumneavoastră să vă fi dedicat ştiinţelor fizico-matematice.

― Nimic mai uşor de explicat Cred că am spus undeva că m-am îndepărtat de mişcarea stalinistă în 1935, la Bruxelles, rămînînd fără bani şi fără nici un act Guillermo Etchebehere m-a ajutat cum a putut, el era troţkist şi o vreme am putut să dorm în mansarda cunoscutei Ecole Normale Superieure, rue d'Ulm. Mi-a-mintesc de parcă ar fi azi. Avea un pat mare, dar pe atunci nu avea şi încălzire, iar eu intram pe fereastră la zece noaptea şi mă culcam fără griji în patul dublu al portarului, mare om, însă iarna era îngrozitor de rece şi, cum nu existau calorifere, puneam peste noi cîteva rînduri de ziare din L'HUMANITE şi, ori de cîte ori ne întorceam de pe o parte pe alta, se auzea un foşnet puternic (îl mai aud şi acum), mă simţeam absolut gol şi, nu o dată, mergînd pe malurile Senei, m-am gîndit să mă sinucid, nu-ţi vine să crezi, însă îmi era milă de bietul Lehrmann, portarul alsacian, care-mi dădea mereu cîţiva franci să pot mînca un sandviş din acelea lungi şi o cafea cu lapte, un adevărat lux, îţi dai seama, aşa că am dus-o de azi pe mîine pînă cînd n-am mai putut răbda şi, într-una din zile, cu multă grijă, am furat din librăria Gilbert un tratat de analiză matematică de Borel, pentru ca mai apoi, într-o cafenea, uitîndu-mă peste el, în timp ce afară era ger, iar eu beam o cafea cu lapte, să încep să mă gîndesc la cei care spun

că piaţa în care trăim

este formată dintr-o unică substanţă

care se transformă în arbori, criminali şi vîrfuri de munţi,

Încercînd să copieze un pietrificat muzeu

al ideilor.

Sîntem asiguraţi (de călătorii antici, de cercetătorii piramidelor, de indivizii care au văzut în vis şi de cîţiva mistagogi) că e vorba de o înfricoşătoare colecţie de obiecte de neclintit, statice: arbori nemuritori, tigri pietrificaţi, alături de triunghiuri şi paralelipipede.

De asemenea, un om desăvîrşit,

format din cristalele veşniciei,

căruia în mod prostesc vor să i se asemene

(ca în desenul unui copil)

o grămadă de particule universale

care mai înainte erau soare, apă, bactracian,

foc şi nor,

balegă de taur şi cal,

maţe putrezite pe cîmpuri de bătălie.

În acest fel (continuă să ne explice aceşti călători, deşi acum o fac cu o uşoară ironie în priviri), din acest amestec de murdării,

din gunoaie, pamînt şi resturi de mîncare,

purificate cu apă şi soare,

ferindu-le cu tot sufletul

de forţele sarcastice şi batjocoritoare,

de marile puteri terestre

(fulgerul, uraganul, marea furtunoasă, lepra) se încearcă un jalnic simulacru

al omului de cristal.

Dar acesta, chiar dacă creşte şi prosperă (îi merge bine, nu?), dintr-o dată începe să şovăie,

să facă eforturi disperate

pentru ca în cele din urmă să moară,

caricatură ridicolă,

redevenind pămînt şi balegă.

Nu ajunge nici măcar la demnitatea focului.

― Doriţi să mai adăugaţi ceva la ceea ce aţi spus pînă aici, domnule Sábato? O preferinţă din teatru sau din muzică? Ceva despre angajarea scriitorului?

― Nu, domnule, mulţumesc. Nu doresc să adaug nimic.

PÎNĂ CÎND, ÎN SFÎRŞIT, S-AU ÎNTÎLNIT

Se plimbau aproape de rîpele de lîngă Belgrano fără să-şi vorbească. Ca întotdeauna cînd se afla cu Marcelo, se simţea jenat, confuz şi nu ştia prea bine ce să-i spună Parcă ar fi vrut să se justifice în faţa unui tribunal înţelegător, dar de necorupt Cineva definise spovedania drept un tribunal paradoxal care îl iartă pe cel care se acuză. În faţa lui Marcelo se simţea slab, se acuza fără milă şi, chiar dacă ştia că va fi absolvit, sfîrşea prin a fi neîmpăcat cu el însuşi.

S-au aşezat să bea o cafea.

― Care este principala îndatorire a unui scriitor? l-a întrebat deodată, ca şi cînd în loc de întrebare şi-ar fi început apărarea

Tînărul l-a privit cu ochii lui pătrunzători.

― Mă refer la scriitorul de ficţiuni. Datoria lui nu-i nici mai mult, nici mai puţin decît rostirea adevărului. Dar adevărul cu majusculă, Marcelo. Nu un adevăr dintre cele pe care le întîinim în fiecare zi în ziare. Şi, mai ales, adevărul cel mai ascuns.

A aşteptat părerea lui Marcelo. Dar acesta, simţindu-se aşteptat, a roşit şi, lăsîndu-şi privirile în jos, a început sa amestece cu linguriţa în ceaşca de cafea

― Dar tu ― a continuat S., aproape iritat ― ţi-ai petrecut viaţa citind numai cărţi bune. Nu-i aşa?

Tînărul a îngînat ceva

― Cum ai spus? Nu te aud bine, a insistat S., tot mai iritat în cele din urmă s-a auzit ceva care suna o afirmaţie. Şi-atunci, de ce tăcea?

Marcelo şi-a ridicat privirile cu sfiiciune şi i-a spus cu voce scăzută că el nu îl acuza de absolut nimic, că nu împărtăşea punc­tul de vedere al lui Araujo, considerînd că avea tot dreptul de pe lume să scrie ceea ce scria

― Dar şi tu eşti revoluţionar, nu?

Marcelo l-a privit cîteva clipe nedumerit, apoi şi-a lăsat iarăşi privirile în pămînt, ruşinat de o atît de mare consideraţie. Sábato l-a înţeles şi s-a corectat: că sprijinea revoluţia, vroia să spună. Da, credea că aşa este, da... nu ştia bine... Intr-un fel...

Puţinele lui cuvinte erau însoţite mereu de adverbe care ate­nuau sau îi făceau verbele inofensive, ceea ce era ca şi cum ar fi tăcut Altfel însă, timiditatea lui, dorinţa de a nu răni pe nimeni, l-ar fi împiedicat să deschidă gura în mod absolut

― Dar tu ai citit nu doar poemele de luptă ale lui Hernândez. Le-ai citit şi pe cele de moarte. Şi ceea ce e şi mai grav, îl admiri pe Rilke şi mi se poare că te-am văzut chiar şi cu o carte de Trakl. Nu era volumul lui Trakl, în germană, cel pe care-l aveai în DANDY?

A făcut un uşor gest afirmativ. I se părea o necuviinţă să vorbeşti despre astfel de lucruri în public. Toate cărţile pe care le purta cu el erau legate şi îmbrăcate cu grijă.

Dintr-o dată, Sábato şi-a dat seama că săvîrşea faţă de el un act de violare. Indurerat şi cu un sentiment de culpabilitate, l-a văzut pe Marcelo scoţîndu-şi inhalatorul împotriva astmului.

― Iartă-mă, Marcelo. De fapt, nu vroiam să spun asta Mă gîndeam...

Dar nu era aşa Grav era că tocmai acest lucru dorise să-l spună. A rămas confuz şi furios, dar nu faţă de tînăr, ci faţă de el însuşi.

― Prietenul tău, a continuat după aceea, nedîndu-şi seama că iarăşi comitea o nefericită provocare.

Marcelo şi-a ridicat ochii. Sînteţi prieteni buni, nu?

― Da

― E muncitor?

I s-a părut că-l aude spunîndu-i că lucrase la FIAT.

― Locuieşte cu tine în cameră, da?

Marcelo l-a privit de data aceasta cu multă atenţie.

― Da Dar acest lucru nu-l ştie nimeni.

― Bineînţeles, nici n-o să-l ştie. Dar vezi, seamănă mult cu un prieten pe care I-a avut Bruno, cînd cu grevele din 1932. Carlos.

Marcelo s-a folosit de inhalator, strîngînd de cîteva ori de para de cauciuc. Mîinile îi tremurau.

Sábato s-a simţit vinovat de această scenă şi, făcînd un efort s-o şteargă din priviri, a început să vorbească despre filmele lui Chaplin pe care le văzuse în San Martfa Marcelo s-a liniştit, ca cineva care era gata să fie dezbrăcat de un nebun în piaţa publică, iar după aceea vede cum nebunul se retrage. A fost însă ceva trecător.

― Omul este o fiinţă duală, a spus Sábato. Dual în mod tragic. Şi ceea ce e grav şi stupid e că de la Socrate pînă acum s-a încercat să i se interzică numai partea întunecată. Filozofii iluminişti au scos subconştientul pe uşă, lovindu-l cu picioarele. Şi el a revenit, intrînd pe fereastră. Aceste puteri sînt invincibile. De aceea, cînd au încercat să-l distrugă, s-a chircit şi s-a revoltat cu o şi mai puternică violenţă şi perversitate. Vezi Franţa raţiunii pure. I-a dat pe cei mai vajnici revoltaţi din lume. De la de Sade pînă la Rimbaud şi Genet

A tăcut, cercetîndu-l.

― Bineînţeles, în ziua aceea nu puteam să spun lucrurile acestea Mi s-a părut că prietenul tău... În sfîrşit... cum să-ţi spun... Uneori mi-e greu să spun anumite lucruri în faţa cuiva care...

Marcelo îşi cobora privirile.

― De aceea vorbeam despre îndatorirea scriitorului E vorba de misiunea romanului. Să ne gîndim Ia Voltaire. Un campion al timpurilor moderne. Cred şi eu. Ajunge să citeşti CANDID ca să-ţi dai seama de ceea ce există sub această crustă a gîndirii ilumi­niste.

Sábato a rîs, dar nu era un rîs sănătos.

― Iar celălalt e şi mai grotesc. Insuşi directorul Enciclopediei. Ce părere ai? Ai citit LE NEVEU, nu?

Marcelo a făcut un gest negativ.

― Ar trebui să-l citeşti. Ştiai că Marx l-a elogiat? Bineînţeles, cred că dintr-alte motive. Dar, în sfîrşit, n-are importanţă. De aceea îţi spuneam că au intrat pe fereastră. Nu-i o întîmplare faptul că afirmarea romanului coincide cu afirmarea timpurilor moderne. Unde puteau să se refugieze Furiile? Se vorbeşte mult despre Omul Nou, cu majuscule. Dar nu-l vom putea crea dacă nu-l reintegrăm. Pentru că acum este dezintegrat de această civi­lizaţie raţionalistă şi de tehnica plasticului şi a computerelor. Marile civilizaţii primitive adorau forţele nevăzute.

Se întuneca şi Marcelo se simţea uşurat de lipsa de lumină.

― Civilizaţia noastră este bolnavă. Nu-i vorba numai de faptul că există exploatare şi mizerie. Există şi o sărăcie spirituală, Marcelo. Şi sînt sigur că tu trebuie să fii de acord cu mine. Nu-i vorba să facem ca toată lumea să aibă frigidere electrice. E vorba de crearea unui om adevărat Şi, între timp, datoria scriitorului este să spună adevărul şi nu să ajute la degradarea sa prin minciună.

Marcelo nu intervenea deloc în discuţie şi S. se simţea din ce în ce mai jenat şi mai incomod.

Teoretic înţelegea foarte bine situaţia, dar partea sa moralistă şi chiar burgheză îl chinuia: bieţii orbi! Astfel de lucruri. Şi ce vroia? Ca Marcelo să-l aplaude pentru că scria despre tot felul de orori? în acelaşi timp, în ciuda politeţii şi sfiiciunii sale, ştia că Marcelo credea cu fermitate în anume lucruri şi că nimeni nu era în stare să-i smulgă o opinie în care să nu creadă. Ori poate că era vorba de această cinste primordială, cea care-l făcea să-i dea ocol, încercînd în acest fel să obţină o anume aprobare?

S-a simţit rău, şi-a cerut scuze şi a plecat A luat-o pe Echeverrîa, trezindu-se brusc înaintea bisericii Preacuratei Fecioa­re. I se mai distingeau turlele proiectate pe cerul cenuşiu. Ploua mărunt şi era frig. Ce căuta aici, ca un prost? Orbii, s-a gîndit el, cercetînd dimensiunile impresionante ale bisericii, imaginîndu-şi criptele şi tunelurile secrete. Ca şi cînd obsesiile lui întunecate l-ar fi condus pînă aici, la simbolul neliniştii. Se simţea într-adevăr rău, era agitat şi nu ştia ce să facă. Brusc, i-a venit gîndul că nu se purtase corect cu prietenul său, că se despărţise de el în mod stupid, pe neaşteptate, ceea ce l-ar fi putut răni. S-a ridicat de pe banca pe care tocmai se aşezase şi s-a reîntors la cafenea. Se aprinseseră luminile. Şi, din fericire, Marcelo nu plecase. L-a văzut din spate, scriind ceva pe un petec de hîrtie. Dacă s-ar fi gîndit mai bine, se analiza el după aceea, nu s-ar fi apropiat de el atît de tăcut Cînd l-a descoperit, Marcelo a ascuns petecul de hîrtie, îndoindu-l grăbit sub palmă, şi a roşit „Un poem", a gîndit Sábato, ruşinîndu-se de apariţia sa. S-a făcut că nu observase nimic şi i-a spus, lăsînd impresia că de fapt îşi continua discuţia de unde o lăsase:

― Vezi, m-am întors pentru că mi se pare că ţi-am spus altceva decît ceea ce vroiam să-ţi spun... Ştii... lucruri la care... Vreau să-ţi cer o favoare.

Înclinîndu-se înainte şi, venindu-şi în fire, tînărul a aşteptat cu politeţe s-audă ce i se cerea Sábato s-a înfuriat

― Nu-ţi dai seama? Nici n-am apucat să deschid gura şi te şi pregăteşti cu atîta respect să asculţi ce urmează să-ţi spun. Era exact această favoare cea pe care vroiam să ţi-o cer. Să nu mai fii aşa. Cel puţin faţă de mine. Te cunosc de cînd te-ai născut Să-mi pui în discuţie cele ce-ţi spun, să-ţi exprimi rezervele pe care le ai. Ce dracului... Nu ştiu... Eşti una din puţinele persoane care... Şi atunci...

Chipul lui Marcelo, deşi nu foarte vizibil, exprima un fel de preocupare foarte serioasă şi foarte atentă.

― Dar ştiţi foarte bine că eu..., a îngînat el.

Sábato l-a apucat de braţ pe negindite, dar cu delicateţea cu care se apucă un rănit

― Marcelo, am nevoie...

Dar n-a continuat, şi dialogul a părut să se întrerupă definitiv. Marcelo a privit capul lui Sábato aplecîndu-se deasupra mesei şi, considerînd că era rîndul lui să-l ajute, i-a spus:

― Vedeţi, eu sînt de acord... Cum să vă spun... adică... În general... desigur că...

Sábato şi-a ridicat capul, cercetîndu-l cu atenţie şi plictiseală totodată.

― Vezi? întotdeauna se întîmplă la fel.

A fost rîndul lui Marcelo să-şi plece fruntea Iar Sábato s-a gîndit „n-are nici un sens". Şi totuşi, simţea nevoia să stea de vorbă cu el.

― Bineînţeles, îmi dau seama că exagerez totul. Sînt un exagerat Mi-am cheltuit viaţa trecînd dintr-o extremă într-alta, greşind din cauza furiei mele. M-a pasionat arta şi din cauza asta am studiat matematica Şi cînd am ajuns la ultimul amănunt, am părăsit-o, ca de obicei, cu furie. Acelaşi lucru s-a petrecut cu marxismul şi cu suprarealismul. Adică, vezi... A părăsi e un fel de a spune. Dacă unul a iubit cu adevărat ceva, întotdeauna rămîn urme din această pasiune. În unele cuvinte, în unele gesturi, în vise. Mai ales în vise... Revedem chipuri pe care le credeam uitate pentru totdeauna... Da, sînt un exagerat, Marcelo... Am spus într-o zi că poeţii se află întotdeauna de partea demonului, chiar dacă uneori nu o ştiu, şi am observat că tu nu erai de acord... Exagerarea aceasta aparţine lui Blake, dar asta n-are importanţă, eu o repet mereu şi cred că nu-i o întîmplare. De asemenea, ţi-am spus că din această pricină ne fascinează infernul lui Dante, în timp ce paradisul ne plictiseşte. Şi că păcatul şi condamnarea lui l-au inspirat pe Milton, în vreme ce paradisul i-a secătuit orice impuls creator... Da, mie îmi este clar acest lucru, aceştia sînt demonii lui Tolstoi, Dostoievski, Stendhal, Thomas Mann, Musil, Proust. Cel puţin pentru acest gen de oameni adevărul nu poate fi altul. De aceea ei sînt nişte revoltaţi, dar foarte rar sînt revoluţionari în sensul marxist al cuvîntului. Şi această îngrozitoare condiţie, pentru că este o îngrozitoare condiţie, ştiu asta, nu-i face apţi pentru o societate bine stabilită, chiar dacă ar fi chiar cea pe care o visează marxiştii. Ca revoltaţi, poate că sînt folositori numai în etapa romantică. Dar după aceea... Aminteşte-ţi de Maiakovski. De Esenin... Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Cred că vroiam să-ţi spun că nu trebuie să taci, că nu trebuie să accepţi exagerările, nici brutalităţile mele, mania aceasta a mea de a-mi alege exemplele care îmi justifică obsesi­ile... Eu ştiu că, îndată ce ţi-am vorbit, te gîndeşti la Miguel Hernândez, cel care, chiar dacă era obsedat de ideea morţii, multe dintre poemele sale avînd un conţinut metafizic, nu este un stăpînit de demoni, precum poate să fie, să zicem, Genet Şi aveai toată dreptatea de pe lumea asta să te gîndeşti nu exagera, Ernesto, nu-i întotdeauna la fel, poate să existe un mare poet care să nu se afle în banda demonilor... Şi există alţii care pot fi dio­nisiaci, euforici şi care se pot simţi în armonie cu cosmosul... şi unii pictori...

A tăcut Iarăşi era nemulţumit de el însuşi, de data aceasta simţind că, într-un anume fel, minţea Dezgustat peste măsură, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre ieşire.

PAŞII L-AU PURTAT IARĂŞI CĂTRE PIAŢĂ şi, aşezîndu-se pe una din bănci, a contemplat volumul circu­lar al bisericii ridicat spre cerul înnourat şi ploios. Şi-l închipuia pe Fernando, spre dimineaţă, dînd tîrcoale intrării aceleia spre lumea interzisă şi, în cele din urmă, pătrunzînd în universal subteran.

Criptele. Orbii.

Von Arnim, şi-a amintit el: sîntem alcătuiţi din multe spirite care ne pîndesc în vise, rostind ameninţări greu de înţeles, ne avertizează că sînt greu de înţeles, ne terorizează. Cum pot fi atît de străine de noi încît sînt în stare să ne terorizeze? Oare nu ies din propriul nostru suflet? Şi atunci, ce înseamnă „noi"? Şi, cu toate acestea, fascinaţia care ne face să le evocăm, să le implorăm, ştiind că ne pot aduce spaima şi pedeapsa.

Nu, nu reuşea să-şi amintească bine de von Arnim. Ceva care ne-ar spiona dintr-o lume superioară, fiinţe invizibile, perceptibile numai de imaginaţia poetică. Clarviziunea

Dar dacă aceşti monştri invizibili, o dată chemaţi, se aruncă asupra noastră şi nu-i putem stăpîni? Ori poate că implorarea noastră nu este cea exactă şi nu poate deschide porţile iadului: sau este exactă şi în acest caz ne asumăm riscul nebuniei sau pe cel al morţii.

Şi ce i se întîmpla lui von Arnim cu scrupulele lui morale? Şi lui Tolstoi? Mereu aceeaşi poveste. Dar ceea ce spunea, asta e, ceea ce spunea. Credinţa creatorului în ceva încă necreat, în ceva care trebuie scos la lumină după ce se va fi cufundat în abis, vînzîndu-şi inima caosului, era o credinţă sacră? Da, trebuia să fie. Şi nimeni nu avea dreptul s-o conteste. Era îndeajuns pedeapsa pe care şi-o impusese singur, înaintînd spre o astfel de oroare.

Vîntul aducea pe aripile lui o ploaie măruntă şi rece.

Şi atunci a fost cînd a văzut-o păşind ca o somnambulă prin mijlocul pieţii, îndreptîndu-se spre una din intrările acelea vechi din apropiere de EPSILON. Cum să n-o fi recunoscut? înaltă, cu părul ei negru şi cu mersul acela A alergat spre ea vrăjit, a luat-o în braţe şi i-a spus (a ţipat) Alejandra. Dar ea l-a privit doar, cu ochii ei de un verde cenuşiu, cu buzele strînse. Din dispreţ, din dezgust?

Sábato şi-a lăsat mîinile să-i cadă pe lîngă trup, iar ea s-a îndepărtat fără a privi înapoi. A intrat în casa aceea pe care el o cunoştea atît de bine şi a închis uşa

ÎN ZILELE ACELEA L-A CĂUTAT MEME VARELA

O şedinţă, i-a spus, vineri după zece seara, cu Daneri. Să mai vină cu cineva bun pentru aşa ceva, să se adune mai multă energie. I l-a propus pe Alonso.

― Alonso?

Nu-l cunoştea, dar i s-a părut minunat I-a mai propus-o pe Use Miiller. Excelent, o ştia după nume, excelent Brusc însă, lui Sábato i s-a părut grotesc modul de a aduna la un loc atîţi prezicători, atîtea persoane cu o trăsătură excepţională: toţi aveau un picior de lemn, toţi avea un ochi de sticlă şi toţi erau stîngaci. Nu, i-l numise pe Alonso, dar acum, aducîndu-şi aminte, credea că se afla în Brazilia. N-are importanţă, e bine şi aşa, să vină cu lise Miiller.

L-a mai adus şi pe Beto. Ca şi cînd ar fi fost vorba de conser­vatorul Arhivei de Greutăţi şi Măsuri din Paris. Nu vroia să se lase înşelat de senzaţii, nici de experimente îndoielnice.

La puţin timp după aceea a sosit Daneri, în costumul lui albastru şi ochelari cu ramă ostentativ groasă şi neagră care-i sublinia faţa lăptoasă şi chelia în formă de ou cu vîrful în sus. Era uşor monstruos: o aluniţă ectoplasmatică. Un animal de pe o pla­netă fără soare, care părea să fi fost schimbat de obiceiurile noas­tre pentru ca să-l cunoască Pămîntul. Cineva care părea să fi trăit întotdeauna în întuneric, sub tuburi de neon. Carnea lui trebuie că era moale ca slănina fiartă. Scheletul trebuie că îi era cartilaginos ca cel al animalelor inferioare. Va fi răsărit din vreun planetoid transuranian, unde razele de soare ajung doar ca o amintire? Sau după ce desfundaseră un canal, întîlnindu-l după mulţi ani de recluziune, atît de alb, cu surîsul lui de melc fără cochilie.