Ernesto sabato

A sosit de asemenea Margot Grimaux, cu ochelarii ei fumurii pe care nu şi-i scotea niciodată, cu sprîncenele în două ape, ca o persoană care trecuse prin tot felul de morţi, holere, operaţii de matrice, deportări, fibroame; dornică să comunice cu cineva dintr-o altă lume sau dintr-o lume tragic înstrăinată. Cu unul din fii sau cu un amant?

Mai întîi, s-a stabilit dialogul tehnic dintre lise şi Daneri, precum în congresele acestea de specialitate (filologie, botanică, otorinolaringologie) cu limbajul lor atît de criptic. Persoane care nu se cunoscuseră mai înainte, dar se ştiau din revistele din dome­niu. Prieteni comuni? Mr. Luck, bineînţeles.

După aceea a început turnirul. Fiecare a povestit o experienţă de a sa, aportul adus în materie (cu cuvinte de specialitate), vise, clarviziuni, şedinţe memorabile.

Meme:

Cînd era mică mergea la o şcoală englezească. La o oră de istorie a spus că nu ştiu ce se întîmplase pe cea de a doua treaptă a scării închisorii în care se aflase Măria Antoaneta La sfîrşitul orei, profesorul a chemat-o la el şi a întrebat-o de unde ştia acest amănunt, amănunt precis care nu fusese consemnat decît într-o Enciclopedie pe care Meme n-o văzuse niciodată. Povestirea a fost urmărită cu multă atenţie, iar la sfîrşit s-a convenit că acest fapt nu putea fi explicat decît prin aceea că Măria Antoaneta se reîncarnase în Meme.

Lise Müller:

În timpul verii se reunea de fiecare dată cu un grup de prieteni în casa ei din Mar del Plata, pentru a face şedinţe cu o femeie extraordinară care se numea Maneta. Nu auziseră de ea? Nu, adică da, Meme părea să fi auzit. Era aşa şi aşa. Nu, era aşa şi nu aşa. Perfect, oricum ar fi fost, Marieta Fidalgo era o fiinţă cu adevărat senzaţională. Odată, cînd se apropiau zorile şi făcuseră ore în şir tot felul de încercări fără succes, se simţeau cu toţii sfîrşiţi. Aşa că pe la trei s-a trîntit care pe unde a apucat, ca să doarmă. Cînd, deodată, s-a auzit o lovitură puternică şi măsuţa a fost aruncată într-un colţ.

Daneri a aprobat întîmplarea cu placiditate academică şi surîs de broască albinoasă: binevoitor membru al Academiei de Litere căruia, într-o adunare de învăţătoare pensionare, i se povestesc năzbîtiile elevilor atunci cînd e vorba de folosirea literei Z sau despre prepoziţie.

― Asta e, aşa se întîmplă ― comenta Daneri cu bonomie şi aluniţă. Cercetat mai de aproape, era posibil să i se descopere un firişor de bale lăptoase ieşindu-i pe la cheutoarea gurii.

Un caz de contribuţie amintit de Meme: o hîrtie cade de pe masă, iar ginerele ei, Conito, care lua parte la totul cu scepticis­mul clasic al intruşilor pregătiţi pentru orice, s-a aplecat şi a ridi­cat-o, surizînd. Batjocoritor. Dar, văzînd scriitura, a rămas mut. Ce se întîmplase? Era scrisul tatălui său mort Era o scrisoare pentru el.

S-a vorbit despre mesaje în greacă, arabă şi chiar în ţigăneas­că, transmise de mediumuri care nu cunoşteau aceste limbi.

S-a dat o pauză de o jumătate de oră.

După aceea au continuat experienţele. S-a auzit o lovitură, atenţia tuturor a sporit şi s-au primit mesaje de la mai multe persoane, dar fără de adresă.

― Asta-i pentru tine ― i-a spus Meme lui Margot Grimaux, care continua să rămînă tristă şi tăcută, cu sprîncenele încruntate.

Ea a ascultat mesajul cu atenţie, s-a străduit să-l descifreze, dar nu a ajuns la nimic clar. Un bărbat care înota pe mare? Agitată, Meme a întrebat-o dacă nu putea fi vorba de Bernasconi, dar Margot a negat aşa ceva cu un gest categoric. Cu toate aces­tea, s-a insistat asupra descifrării mesajului, însă nu s-a ajuns la nici un rezultat

Mai apoi s-au petrecut cîteva lucruri arbitrare, unele chiar absurde, precum un joc de glume care foloseau cuvinte ca pli şi pla.

― Sînt bancuri ― a spus Daneri. E ceva obişnuit.

― Dar nu în noaptea asta ― a zis Meme, cu o anume resemnare.

Atunci au început să converseze la întîmplare, s-au spus anecdote, s-au menţionat cazuri celebre, atitudini neobişnuite sau răzbunătoare din partea spiritelor. Îşi amintea cineva ce-i spusese Mr. Luck doctorului Alfredo Palacios? Măcar în parte. Lui Carlitos Colautti îi prezisese că se va căsători curînd, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi. Extraordinar, dacă se avea în vedere faptul că în momentul acela trecuse cu puţin peste douăzeci de ani şi mereu era pe punctul de a se căsători cu cineva Şi aşa mai departe.

Cînd s-au aflat în stradă, Beto i-a mărturisit uimirea pentru interesul şi atenţia sa

― Astfel de circuri merită ― a spus el, scrutîndu-l cu toată rigoarea

Nu i-a răspuns.

― Nu o să-mi spui că tu crezi în astfel de tîmpenii.

Sábato şi-a dat seama că ar trebui să-i răspundă ceva, dar nu a ştiut ce. Pînă cînd l-a întrebat dacă văzuse BEBELUŞUL LUI ROSEMARIE

― Şi ce-i cu asta?

― Nimic. Ţi-o spun doar aşa, ca să ştii. Lumea e plină de şarlatani şi de bătrâni săraci gata să creadă orice, de snobi şi de mincinoşi vicleni. Dar asta nu dovedeşte că forţele oculte nu ar exista E o lume teribil de periculoasă, mult mai teribilă şi mai periculoasă decît îşi poate imagina cineva

― Şi ce are toată povestea asta cu Polanski?

― Credeam că-ţi face plăcere. Ai văzut ce i s-a întâmplat Beto a tăcut, dar Sábato putea să-i ghicească în întuneric expresia de oboseală şi plictis.

― Înţelege-mă, Beto. E ca un carnaval sinistru: chiar şi mon­ştrii pot să se îmbrace în nevinovate paiaţe.

AMĂNUNTE CARE TREBUIE AVUTE ÎN VEDERE

Isaac cel Orb este părintele Cabalei moderne. Locuia undeva, în partea de sud-est a Franţei, în secolul al XIII-lea, Isaac „Orbul"!

Simboluri, litere şi cifre. Izvorăsc din magia antică, de la gnostici şi din Apocalipsa după Sfântul Ioan.

Numărul 3 în Dante. Există 33 de cânturi. Există 9 ceasuri, împărţite în trei categorii de câte 3. S-a inspirat din CĂLĂTORIA NOCTURNĂ a cabalistului Mohiddin Ibn Arabi? A avut vreo legătură cu Isaac cel Orb?

Un lanţ nesfârşit de iniţiaţi, începând din antichitate pînă la dezintegrarea atomului. Newton aparţine acestui lanţ şi ceea ce mărturiseşte ân scrierile sale e abia suprafaţa din ceea ce ştia. „Acest mod de impregnare a mercurului" ― scrie el ― „a fost păstrat în mare taină de cei care îl cunoşteau şi reprezintă, proba­bil, cheia spre ceva mult mai nobil [decît fabricarea aurului , ceva care nu poate să fie comunicat fără ca lumea să-şi asume un peri­col imens."

De aici limbajul ambiguu al alchimiştilor. Simboluri pentru iniţiaţi.

ALT AMĂNUNT CARE TREBUIE AVUT ÎN VEDERE (Jean Wier, DE PRAESTIGIIS, 1568)

Demonii Subterani reprezintă a cincea specie de demoni, locuiesc în grote şi caverne, aliaţi sau duşmani ai celor ce sapă fântâni şi ai căutătorilor de tezaure ascunse în adîncurile pămîntului, gata oricînd să asigure ruinarea omului prin crăpături şi abi­suri, prin erupţii sau prăbuşiri.

Lucifugii, cei care fug de lumină, sînt cea de a şasea şi ultima specie. Nu se pot întrupa decît în timp de noapte. Între ei, Leonard este marele maestru al orgiilor sabatice şi al magiei negre; şi Astaroth, cel care cunoaşte trecutul şi viitorul, este unul din cei Şapte Prinţi Infernali care s-au prezentat în faţa doctorului Faust.

ANUMITE INTIMPLARI PETRECUTE LA PARIS PRIN 1938

Cred că ţi-am spus cândva că apariţia romanului EROI ŞI MORMINTE a dezlănţuit dintr-o dată marile puteri. Ele âncepuseră ansă să se manifeste cu mulţi ani mai ânainte, deşi într-un mod mai disimulat şi mai insidios şi tocmai de aceea mai de temut în război te poţi apăra pentru că duşmanul se află în faţa ta şi poartă altfel de uniformă. Dar cum să te aperi cînd el se află în mijlocul nostru şi poartă aceleaşi haine? Sau cînd nici nu ştim că a izbuc­nit războiul, iar un duşman foarte periculos ne minează teritoriul? Dacă în 1938 aş fi fost conştient de o astfel de mobilizare secretă, poate că aş fi reuşit să mă apăr cu destul succes. Numai că n-am observat semnele de început, pentru că, atunci când e pace, nimeni nu se uită la un turist care fotografiază un pod. Ernesto Bonasso tocmai mă prezentase lui Domfnguez, spunîndu-mi că acesta era pictorul care îi scosese un ochi lui Victor Brauner. Amănunt îngrozitor şi semnificativ, dar care nu mi-a sugerat nimic despre viitor. Al doilea semn, poate cel mai rău, a fost apariţia din umbră a lui R. Bineînţeles, era un semn din punctul de vedere al întîmplărilor posterioare. Cred că dacă ne-am cunoaşte viitorul, în fiecare clipă am vedea cum răsar ici-colo mici amănunte care ni-l anunţă şi chiar ni-l prefigurează. Cum însă nu-l cunoaştem, ni se par lucruri întîmplătoare, amănunte fără nici o semnificaţie. Gîndeşte-te la teribila semnificaţie pe care ar fi avut-o pentru cineva care şi-ar fi cunoscut sfîrşitul său apocaliptic simpla apariţie într-o berărie din München a unui caporal cu mustăţi a la Chaplin şi cu priviri halucinante.

Abia acum înţeleg că nu întîmplător, exact în perioada aceea, începeam să părăsesc ştiinţa Ştiinţa care este izvorul luminii!

Lucram în laboratoarele Curie ca un preot care renunţase la credinţă, dar continua să-şi ţină slujbele în mod mecanic, neliniştit uneori din cauza neverosimilităţii.

― Văd că eşti destul de neatent, îmi spunea Goldstein, măsurîndu-mă cu privirile pătrunzătoare şi îndrăzneţe cu care un bun prieten al preotului, cu rigoare teologică, l-ar fi studiat în timpul celebrării mesei.

― Nu mă simt prea bine, îi spuneam eu. Absolut deloc. Ceea ce, într-un anume fel, era adevărat Şi astfel, într-o zi, am ajuns pînă acolo încît am manipulat cu neatenţie actiniul, din cauza căruia, mulţi ani după aceea, am purtat ca pe un stigmat pe deget semnul acela mic, atît de periculos.

Am început să beau, descoperind o tristă şi amară voluptate în aburii alcoolului.

Într-o zi deprimantă de iarnă, mergeam pe strada Saint-Jacques, îndreptîndu-mă spre pensiunea unde locuiam, şi am intrat într-un bistrou să beau vin fiert. Am căutat un colţ mai retras, pentru că începusem să fug de lume şi pentru că lumina mi-a făcut întot­deauna rău (abia acum am observat acest lucru, deşi îl suport de toată viaţa), pregătit să mă predau viciului solitar care consta în a rumega fragmente de idei şi senzaţii pe măsură ce alcoolul îşi făcea efectul. Eram destul de ameţit în clipa cînd l-am observat Mă privea cu o insistenţă aparte, pătrunzătoare (cel puţin aşa am avut impresia) şi uşor ironică, ceea ce m-a scos din sărite. Mi-am luat ochii de la el, sperînd că în felul acesta şi-ar fi schimbat atitudinea Dar, fie pentru că nu puteam să-l evit, fie pentru că îi simţeam privirile aţintite asupra mea, m-am uitat iarăşi într-acolo. Mi s-a părut că-l recunosc cît de cît: eram de aceeaşi vîrstă (sîntem gemeni astrali, avea să-mi spună după aceea, de mai multe ori, cu rîsul acela sec care-ţi îngheţa sîngele) şi totul în el îţi sugera pasărea de pradă, un uriaş şoim nocturn (şi, într-adevăr, nu l-am văzut niciodată decît în întuneric şi singurătate). Avea mîini osoase, lacome, nemiloase şi gata de jaf. Mi s-a părut că avea ochi de un verde închis, în contrast cu pielea aproape neagră. Avea nasul fin, dar puternic şi coroiat Cu toate că stătea pe scaun, am calculat că trebuia să fie destul de înalt şi uşor încovoiat Purta hai­ne ponosite, dar din calitatea ţesăturii îi puteai ghici aristocraţia.

Continua să se uite la mine, să mă studieze. Dar ceea ce m-a indignat a fost modul ironic în care o făcea, mod care se accen­tuase.

Sînt impulsiv, o ştii bine, aşa că m-am ridicat să-i cer expli­caţii. Dar singurul răspuns pe care mi l-a dat, fără ca măcar să se ridice de pe scaun, a fost o întrebare:

― Aşa-i că nu mă mai recunoşti, nu?

Avea o voce caracteristică marilor familii: groasă, bărbătească, însă puţin greoaie, predispusă nazalizării. M-am uitat la el cu uimire. Ceva neclar, amestecat cu aversiunea începea să mi se nască în suflet, ca atunci cînd, trezindu-ne din somn, începeam să întrevedem trăsăturile fiinţei care ne-a chinuit cu coşmarul ei.

Considerînd că păstrase îndeajuns o tăcere destul de inco­modă, s-a limitat la a rosti „Rojas". M-am gîndit la nume, parcurgîndui în gînd pe toţi Rojas pe care-i cunoşteam. Ca şi cînd ar fi fost în stare să-mi citească în suflet, m-a întrerupt cu brutalitate:

― Nu, omule. Nici vorbă. De acasă. De acasă?

― Am plecat de acolo acum doisprezece ani, am adăugat eu sec, ca şi cînd prin asta aş fi dorit să-i spun că era o nesăbuinţă să-şi închipuie că l-aş mai fi putut recunoaşte după atîta timp.

― Ştiu, mi-a răspuns el. Nu trebuie să-mi explici. Cunosc foarte bine traiectoria ta Te urmăresc îndeaproape.

Furia mea a crescut, pentru că astfel de vorbe presupuneau un amestec în viaţa mea Am adăugat cu plăcere:

― Da, numai că eu, după cum vezi, nu-mi amintesc deloc de tine.

A schiţat un surîs sarcastic.

― N-are importanţă în afară de asta, e logic că ai încercat să mă uiţi.

― Că am încercat să te uit! ?

Cu toate acestea, m-am aşezat alături, pentru că, după cum e de înţeles, n-avea sens să aştept o invitaţie din partea unui astfel de individ. Şi nu numai că m-am aşezat, dar am mai şi cerut un vin fiert, cu toate că aveam glasul destul de neclar şi începea să mi se învîrtă capul.

― Şi de ce să fi încercat să te uit?

Deveneam din ce în ce mai nervos şi simţeam că întîlnirea avea să se termine în mod violent

A surîs iarăşi, ridicîndu-şi sprîncenele şi încreţindu-şi fruntea, făcînd să i se observe dungile paralele, foarte adînci.

― Niciodată nu m-ai iubit, mi-a tăiat-o el. Mai degrabă cred că întotdeauna m-ai detestat. Ţi-aminteşti chestia cu vrabia?

Fiinţa care mă chinuise cu coşmarul ei îmi apărea acum în faţa ochilor cu toată precizia. Cum aş fi putut să uit privirile acelea şi fruntea şi mutra aceea ironică?

― Vrabie? De ce fel de vrabie îmi vorbeşti? am minţit eu.

― Cea din experienţă.

― Ce experienţă?

― Să vezi cum zboară fără ochi.

― Ideea a fost a ta, am ţipat eu.

Mai multe persoane s-au întors către noi.

― Nu te excita, m-a admonestat el. Da, ideea a fost a mea, dar tu i-ai scos ochii cu vîrful foarfecelor.

Clătinîndu-mă, dar hotărît, m-am aruncat peste el şi l-am apucat de gît Mi-a îndepărtat mîinile calm, cu putere, şi mi-a po­runcit să mă potolesc.

― Nu fi tîmpit, mi-a spus. Singurul lucru pe care ai să-l cîştigi e că or să ne scoată de aici cu poliţia

M-am aşezat iarăşi pe scaun, îngrozit. O mare tristeţe începea să pună stăpînire pe mine şi, nu ştiu de ce, în clipele acelea am început să mă gîndesc la M aşteptîndu-mă în cămăruţa din rue Du Sommerard şi la copilul meu în leagăn.

Am simţit cum lacrimile îmi inundau obrazul, curgînd în şiroaie. Chipul a devenit şi mai ironic.

― Foarte bine, plîngi, asta uşurează, a spus el, mînuind cu perversitate locurile comune, cele pe care le-a stăpînit de pe cînd era copil, anii de după aceea nefăcînd decît să-l ajute în a se perfecţiona în atari lucruri.

Recitesc ceea ce i-am scris şi îmi dau seama că nu am reuşit să surprind întru totul întîlnirea aceea. Da, trebuie s-o recunosc, relaţiile mele cu el au fost de la bun început pline de aversiune, întotdeauna reuşind să mă-nfurie. Ceea ce am scris, modul în care i-am surprins felul de a se purta ori de a vorbi, este mai degrabă o caricatură, şi nu un portret. Totuşi, chiar dacă aş încerca să schimb unele cuvinte, nu văd cum aş putea să-l descriu altfel. Trebuie să recunosc măcar atît, că exista în el un fel de demnitate, chiar dacă era ceva diabolic; şi un mod de a domina întîmplările, încît mă făcea să mă simt mic şi neînsemnat. Avea ceva care-ţi amintea de Artaud.

În faţa tăcerii lui iscoditoare, am plătit consumaţia şi m-am pregătit să plec, exact în clipa cînd a adăugat un nume care m-a paralizat: Soledad. A trebuit să mă aşez. Am închis ochii ca să nu mai văd faţa aceea de inchizitor, încercînd să mă liniştesc.

Eram în clasa a treia la colegiul naţional din La Plata şi unul din colegii mei era Nicolăs Ortiz de Rozas. Tatăl lui fusese guver­natorul provinciei şi de atunci rămăseseră aici, trăind modest în una din casele acelea cu trei curţi care s-au construit pe vremea cînd Dardo Rocha întemeiase oraşul. În sala de clasă se distingea, ca o bombă într-o după-amiază plină de linişte, un portret în ulei al lui Juan Manuel de Rosas^:, cu banderola roşie în diagonală.

Cînd l-am văzut prima dată, aproape că am leşinat: mitologia şcolară propovăduită de unitarişti îşi făcea efectul. Tiranul Sîngeros mă contempla (nu, verbul cel mai potrivit ar fi „observa") cu eternitatea privirilor sale reci şi cenuşii, cu gura pungă, aproa­pe fără buze.

Tocmai învăţam o teoremă de geometrie, cînd am tresărit ca şi cînd în spatele meu ar fi apărut una din fiinţele acelea despre care se spune că sosesc pe pămînt în farfurii zburătoare şi au darul de a se face înţelese fără cuvinte. M-am întors şi am văzut-o stînd în cadrul uşii care da spre curtea principală: cenuşii, privirile ei aveau exact aceeaşi expresie congelată cu cea a străbunului. Au trecut mulţi ani de atunci şi încă îmi mai aduc aminte de apariţia aceea din spatele meu, întrebîndu-mă dacă îl imita în mod incon­ştient pe Rosas ori dacă nu cumva se repetau în ea aceleaşi atribute, configurînd-o aidoma, ca la cărţile de joc, unde, din cînd în cînd, se repetă aceleaşi combinaţii de regi şi valeţi.

În afara ochilor, Nicolás nu avea nimic comun cu ea. Era vesel, comic, vioi, imitînd uneori gesturile unei maimuţe agăţate de crengile copacului, scoţînd ţipetele ei stridente, în timp ce curăţă o banană. În faţa ei însă, se schimba brusc şi devenea tăcut, ca şi cînd prezenţa unui superior l-ar fi intimidat, luîndu-l prin surprindere. Cu un glas despre care acum aş putea spune că era uşor poruncitor, l-a întrebat ceva (e ciudat, dar nu mai ştiu despre ce era vorba), iar Nicolás, ca un supus anonim în faţa monarhului, comportîndu-se aşa cum nu-l cunoşteam, i-a răspuns că nu ştia nimic. Şi atunci, ea s-a retras la fel de tăcută precum sosise, nefăcînd nici măcar efortul de a mă saluta

După un timp, ne-am reîntors la teorema de geometrie. Nicolâs era foarte tulburat Aproape speriat Iar eu, sub forţa unei impresii neclare, impresie pe care aveam s-o analizez cu atenţie mai tîrziu, cînd eram om mare şi mă întorceam cu gîndul la apariţia aceea intempestivă din existenţa mea: Soledad apăruse în cadrul acelei uşi numai pentru a mă face să ştiu că exista, că era. Bineînţeles, în clipele acelea n-aş fi fost capabil să caracterizez scena şi personajele aşa cum o fac acum. E ca şi cum atunci aş fi fost fotografiat, iar acum aş studia vechea fotografie.

Am spus că mi se părea că se repeta în ea ceva din ceea ce fusese Rosas, dar de fapt n-am ştiut niciodată (ca şi cînd în jurul ei s-ar fi ţesut o taină de nepătruns) ce grad de rudenie exista între ea şi Nicolás, nici între ea şi familia Carranza. Nu ştiu nici dacă această înrudire a existat cu adevărat. Mai degrabă sînt încli­nat să cred că Soledad era fiica naturală a vreunui Ortiz de Rozas pe care nu l-am cunoscut şi a unei femei oarecare, aşa cum se înfîmpla în mod obişnuit pe vremea copilăriei mele. Îmi amintesc că tata îl angajase ca electrician pentru moara noastră de făină pe un băiat, Toribio, de care se ocupa în mod deosebit şi abia cînd m-am făcut mare am aflat că era fiul natural al lui don Prudencio Pena, un vechi prieten al tatălui meu.

Cînd terminasem de învăţat şi eram gata de plecare, am îndrăznit să-l întreb dacă Soledad era sora lui.

― Nu, mi-a răspuns Nicolás, ferindu-şi ochii.

Nu am avut curajul să-l mai întreb şi alte amănunte, dar am socotit că putea să aibă aceeaşi vîrstă cu noi, adică în jur de cincisprezece ani. Acum îmi spun că ar fi putut avea o mie de ani şi că ar fi.trăit în timpuri foarte îndepărtate.

În noaptea aceea am visat-o. Inaintam cu greu de-a lungul unui coridor subteran care devenea din ce în ce mai îngust şi înăbuşitor, cu noroi pe jos şi lumină puţină, cînd am văzut-o stînd în picioare, aşteptîndu-mă în tăcere. Era înaltă, cu braţele şi pi­cioarele lungi, cu şoldurile mult prea mari pentru subţirimea ei. În întunericul aproape de nepătruns se distingea printr-un fel de fosforescenţă Şi ceea ce o făcea să fie înfricoşătoare erau orbitele mari şi goale, fără ochi.

În zilele următoare mi-a fost imposibil să mă concentrez asupra studiilor şi nu am făcut decît să aştept, foarte agitat, momentul potrivit pentru a mă întoarce acasă la Nicoîăs. Numai că, de îndată ce am intrat în vestibul, mi-am dat seama că nu se afla aici; în aer plutea o linişte aparte, aşa cum se întîmplă după ploile de vară, în zilele încărcate de electricitate.

Nu avea rost să-l mai întreb, dar am făcut-o.

Se reîntorsese la Buenos Aires.

Confirmîndu-mi bănuiala cu răspunsul său, Nicolás m-a făcut să mă simt bine, pentru că asta îmi dovedea că între ea şi mine exista o comunicare invizibilă, dar foarte puternică.

Am vrut să ştiu dacă la Buenos Aires locuia împreună cu părinţii. Mi-a răspuns după o anume şovăială, spunîndu-mi că deocamdată trăia cu familia Carranza Cuvîntul „părinţi" fusese evitat, aşa cum face cineva cînd ocoleşte mult, pentru a nu trece, în timpul nopţii, printr-un loc în care e preferabil să nu pătrunzi.

Lunile următoare am trăit obsedat de ideea de a merge într-o bună zi la Buenos Aires, acasă la ea. A trecut iarna, a venit vara şi am terminat anul şcolar. Eram din ce în ce mai disperat, dorind din tot sufletul să o reîntîlnesc şi iată că într-o zi, căutîndu-l pe Nicolâs, acesta mi-a spus că tocmai se pregătea să plece la Buenos Aires, Ia familia Carranza. Era o zi de duminică şi puteam să-mi petrec timpul împreună cu ceilalţi copii. M-am gîndit că o astfel de întîlnire nu era deloc întîmplătoare, nu intervenise aici voinţa mea, în mod conştient. Simţeam cum îmi bate inima de emoţie şi l-am întrebat dacă puteam să-l însoţesc.

― Bineînţeles, mi-a răspuns Nicolás cu obişnuita şi neaştep­tata lui bunătate.

El se mişca în interiorul unei alte dimensiuni, căreia îi aparţineam şi eu, şi Soledad. Dar cum ar fi putut să-şi imagineze care ar fi fost gîndurile mele atît de tainice? Îmi vorbea de multe ori de Florencio şi de Juan Bautista Carranza, şi întotdeauna ţinuse să-mi repete că m-ar încînta să-i cunosc, mai ales pe Florencio. Ceea ce, într-adevăr, s-a confirmat Numai că el era complet străin de obsesiile mele.

Nu ştiu dacă dumneata cunoşti casa din strada Arcos 1854. Mi se pare că ţi-am vorbit odată despre ea şi ţi-am spus că mi-ar plăcea să pot face să trăiască aici personajele unui roman. Un roman a cărui semnificaţie n-o ştiam prea bine şi pe care, aşa cum mi se întîmplă mereu, nu ştiam dacă am să-l scriu cîndva. Acum casa aceea e nelocuită şi începe să cadă. Chiar şi atunci era destul de dărîmată, ca şi cînd stăpînii ei ar fi fost foarte săraci ori total nepăsători. Datorită arborilor şi plantelor din grădina din faţă, grădină care se prelungeşte jur-împrejur, ceea ce înseamnă că la sfîrşitul secolului trecut clădirea aceea era o reşedinţă, casa nu se poate vedea din stradă în după-amiezele de vară liniştea punea stăpînire pe toate şi casa aceasta părea părăsită de mult Nicolăs a deschis poarta de fier ruginit şi, înconjurînd edificiul din mijlocul grădinii, am ajuns în spatele lui, unde se afla o căsuţă care ar fi putut să fie locuită mai demult de servitorime.

Aici se aflau copiii, într-o harababură desăvîrşită Azi îmi vine să rîd de îngrijorarea mea de atunci, neştiind dacă era bine sau nu să intru. Pentru că, într-o astfel de casă şi cu astfel de copii, aici ar fi putut veni orice vagabond necunoscut şi s-ar fi putut instala într-una din camere, petrecîndu-şi aici toată viaţa fără ca cineva să se fi arătat surprins.

În bastionul acesta nesăbuit i-am cunoscut pe Florencio Carranza Paz, care ar fi putut să aibă exact vîrsta de cincisprezece ani, şi pe fratele acestuia, Juan Bautista, puţin mai mic. Semănau mult între ei şi, într-un fel, îl prefigurau pe Marcelo: trăsături fine, piele foarte albă, aproape transparentă şi păr castania Amănuntul cel mai caracteristic erau ochii mari, negri şi foarte adînciţi sub o frunte care ieşea în faţă proeminentă, aproape exagerată. Aveau faţa îngustă şi bărbia teşită.