Ernesto sabato

L-a împins uşor pe Milord cu piciorul pentru că avea prostul obicei de a veni mereu în fugă, tolănindu-se chiar lîngă vasul în care-şi ţinea apa fierbinte pentru ceai, şi şi-a aruncat iarăşi privi­rile asupra acoperişului verde.

― Şi? a insistat Nacho, care se bucura cu atît mai mult cu cît îl vedea cum se frămîntă şi venele i se umflau din ce în ce mai tare.

Carlucho s-a supărat Lui Nacho îi era teamă cînd se supăra, pentru că însuşi Carlucho recunoştea mai apoi, cînd se liniştea, că în astfel de momente era în stare de orice.

― Dar cine eşti tu? i-a strigat Carlucho, în timp ce ochii începeau să-i scapere de mînie. Ţi-am spus să aştepţi un moment Sau nu ţi-am spus să aştepţi? Spune!

Nacho s-a făcut mic, aşteptînd să treacă ftlrtuna Carlucho s-a ridicat în picioare şi a început să pună în ordine marginea teancu­lui de reviste, grămăjoarele de ciocolată şi pachetele de ţigări. Totul era ordonat la milimetru, ca o armată disciplinată şi curată, Carlucho nesuportînd nici un fel de dezordine: nimic nu-l deranja mai mult pe lumea asta ca „falsa ordine". Incet-încet, s-a liniştit şi s-a aşezat iarăşi pe scăunel:

― Trebuie să-mi bat capul şi din cauza ta. Vezi, există atîtea animale... tigrul, leul, elefantul, condorul, capra, ce vrei... ca să nu-ţi mai amintesc lipitoarea, furnica sau păduchele şi chiar şi şobolanul... Ce să-ţi mai zic... Mai bine alege-ţi din toate astea ce-ţi place şi gata

A sorbit îngîndurat din ceaiul de mate şi Nacho, după umbra aceea a surîsului interior ce începea să i se deseneze pe faţă, pe care el o cunoştea atît de bine, a înţeles că reflecţia lui Carlucho se apropia de sfîrşit.

― Da, dacă eu ar trebui să fiu animal..., a trăncănit el, aproape vesel de acum, pentru a-şi prelungi plăcerea meditaţiei.

S-a ridicat din nou, aşezîndu-şi ceaiul pe cutia care-i servea de măsuţă şi după aceea, cu mult calm, întorcîndu-se spre băiat, i-a răspuns:

― Ştii ce, pruncule, vreau să fiu sincer: ipopotam.

Nacho a sărit în sus. Nu era surprins, ci aproape furios, pentru că în prima clipă a crezut că Carlucho îşi bate joc de el.

― Dar ce, eşti nebun? a strigat el.

Carlucho l-a privit cu severitate, pe faţa lui putîndu-se citi răceala care preceda cele mai puternice explozii de mînie.

― Şi ce are ipopotamii? a întrebat cu o voce de gheaţa Ia să vedem.

Nacho a redevenit umil şi tăcut

― Ia să vedem noi. Acum să-mi spui ce are de rău ipo­potamii.

Milord se făcuse ghem şi stătea cu urechile aţintite, pe jumătate înfricoşat Nacho îl scruta pe Carlucho cu multă grijă. Ştia că în astfel de momente era foarte periculos, cel mai neînsemnat cuvînt putînd să dezlănţuie o catastrofă.

― Eu n-am zis că hipopotamii ar fi răi, a îndrăznit el să murmure, neîncetînd nici o clipă să observe faţa prietenului său.

Carlucho l-a ascultat, cercetîndu-l la rîndul lui cu toată asprimea

― Ai sărit în sus ca laptele cînd fierbe, a zis el.

― Eu?

― Da, tu. Acum n-ai să-mi spui că n-ai sărit ca laptele.

― Eu n-am sărit deloc. M-am gîndit că mai degrabă ţi-ar fi plăcut să fii alt animal. Asta era

Carlucho păstra în continuare o tăcere de gheaţă: nu era mulţumit, în povestea asta se ascundea ceva

― Mie să-mi spui ce are ipopotamii de rău.

Nacho a cîntărit pericolul. Dacă ar fi negat orice fel de rea intenţie, Carlucho ar fi bănuit că minte. Şi-a dat seama că era preferabil să spună cîteva din părţile rele ale animalului.

― Ştiu eu... sînt nişte animale destul de urîte.

― Aşa, e bine. Şi mai ce? Acum n-ai să-mi spui că pentru că sînt urîte nu sînt animale de prim ordin.

― Cred că, pe deasupra, sînt destul de prostuţe.

― Prostuţe? Cine ţi-a spus că sînt prostuţe?

― Şi... nu ştiu... mi se pare.

― Mi se pare, mi se pare! Aşa că dacă ţi se pare ţie rezultă că ipopotamii ie proşti?

Nacho l-a privit ca şi cînd s-ar fi aflat în faţa unei grenade, neştiind dacă mai poate să facă explozie. A încercat să-l liniş­tească.

― Pai, cine ştie, poate că nu-i aşa... eu nu-mi dau seama

― Poate că nu-i aşa! Nu ştiu cînd ai să înveţi să judeci şi să nu mai spui prostie după prostie!

A dat nişte ţigări unui client, reaşezîndu-şi restul armatei într-o ordine impecabilă. Nacho ştia că era mai bine să-l lase să se liniştească singur, pe îndelete şi să nu mai spună niciodată nimic despre hipopotami. De cîte ori nu rămăseseră scufundate în cel mai profund mister afirmaţii de ale lui Carlucho despre bani sau crucişătoare, despre moda feminină sau prăjiturile cu unt

Aşa că a lăsat să treacă mult timp pînă să revină în discuţie animalele. Carlucho era asemeni rîurilor de cîmpie puternice, lente şi aparent calme, cu ape care par că nu se mişcă, dar care ascund bulboane periculoase, unde cel care riscă să pătrundă îşi pierde viaţa. Ca să nu mai vorbim de forţa furioasă pe care o au atunci cînd vin furtunile şi ploile care le sporesc apele. Carlucho nu suporta ca o afirmaţie de a sa, îndelung meditată, să fie luată în derîdere. Bineînţeles, uneori şi el obişnuia să glumească. Dar cînd se vorbea în serios, îl înfuria faptul că ceilalţi nu înţelegeau că se vorbea într-adevăr în serios. Povestea cu hipopotamii l-a amărît atît de mult, încît timp de cîteva zile nu s-a simţit deloc în largul lui: tăcea mereu şi cînd răspundea o făcea aproape monosi­labic.

Aşa că abia cînd avea să treacă totul şi să poată vorbi prie­teneşte despre tot felul de lucuri, Nacho a revenit, insistînd asupra vechii teme, dar aşa, în general. Despre grădina zoologică, de exemplu.

― Dacă eu aş fi guvernul, a spus Carlucho, aş interzice gră­dinile zoologice. Asta-i.

― De ce, Carlucho? Mie îmi place să merg la zoo. Îmi place să văd animale. Ţie nu?

― Nu, domnule. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Vreau să fiu sincer cu tine: dacă eu aş fi guvernul, nu numai că aş interzice grădinile zoologice, dar i-aş închide pe toţi indivizii ăştia care se duc în Africa să prindă animale sălbatice.

Nacho l-a privit nedumerit

― De ce te miri?

S-a ridicat pentru a vinde ţigări şi s-a aşezat imediat la loc, pe scăunelul săa

― Aşa stau lucrurile, a continuat el, sentenţios. Aş închide toate canaliile astea Să vedem dacă le place să stea după gratii, ca leul sau ca tigrul.

S-a întors spre Nacho.

― Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti într-o cuşcă?

― Mie? Sigur că nu.

Carlucho s-a ridicat brusc, foarte vesel, şi, arătîndu-l cu dege­tul ca un procuror care îl acuză, a exclamat:

― Aha! Vezi? Vezi cum stau lucrurile? Te-am luat înfrogant, asta-i.

S-a aşezat iarăşi pe scăunel, s-a liniştit, a sorbit din ceai şi a rămas pe gînduri, privind spre acoperişul verde.

― Aşa stau lucrurile pentru că aşa-i lumea.

S-a întors spre Nacho mîniat foc.

― Spune-mi, Nacho, dacă ţie nu-ţi place să stai în cuşcă, cum vrei să-i placă leului sau tigrului? Nu? Fiinţă care, pe deasupra, e obişnuită cu pădurea, liberă, mergînd peste tot. Nu crezi?

Nacho a tăcut

― Ţie îţi vorbesc, Nacho! a insistat el.

― Da, Carlucho, ai dreptate.

Carlucho a început să se liniştească, dar a rămas pe scăunelul lui mult timp, fără să scoată o vorbă. Apoi i-a servit pe mai mulţi cumpărători.

― Ţigări şi iar ţigări! Dă-i înainte: pînă şi pe fabricanţii de ţigări i-aş închide. Pentru că-i o afacere numa pentru ei. Prin treizeci, cînd tata avea treizeci de ani, doctorul Helguera i-a spus don Rossi, ori vă lăsaţi de fumat, ori o să muriţi în şase luni de zile.

― Şi ce-a făcut tatăl tău?

― Tata? Dar ce crezi tu? Tata era tare ca fierul. Dar s-a lăsat de fumat şi gata Aşa trebuie să fie bărbaţii adevăraţi, nu ca prefăcuţii de azi, cei care spun că dacă o să poată, că dacă n-o să poată, că da, că nu, că ţigara, că fără ţigară, că obişnuinţa, că viciu. Nişte poponari.

― Poponari?

― Cînd ai să mai creşti, o să ştii şi ce-i asta.

― Aşa că n-a mai fumat

― Răposatul meu tată era om dintr-o bucată. Cît a mai trăit n-a pus trabuc în gură.

― Trabuc?

― Sigur, Nacho. Trabuc. Sau tu credeai că fuma ţigări uşoare cu filtru, ca poponarul ăsta Niciodată n-au intrat în casa noastră ţigările cu filtru sau băuturile dulci. Pe cuvînt.

Lui Nacho îi ardea să vorbească iarăşi despre hipopotami.

― Dar ia să-mi spui, Carlucho, dacă n-or să mai existe gră­dini zoologice, unde se vor duce copiii ca să vadă animale săl­batice?

― Unde? Niciunde.

― Cum niciunde? înseamnă că nu or să mai vadă animale sălbatice?

― Nu, domnule. N-or să le mai vadă Nimeni n-o să moară dacă n-o să mai vadă un leu în cuşcă. Un leu trebuie să trăiască în pădure, acolo-i locul lui. Cu tatăl şi cu mama lui, dacă e pui mic. Sau cu leoaica şi puii lui, dacă e mare. Iar pe ăla care-l vînează, eu l-aş băga în locul lui în cuşcă. Să vedem dacă-i place să manînce după gratii.

Nacho l-a privit cu multă atenţie.

― Ţie îţi place să vorbeşti cu mine, nu-i aşa?

― Da, îmi place.

― Bine, şi animalele vorbesc, să ştii tu. Sau crezi că dacă rag nu vorbesc între ele? Ştii tu ce înseamnă un urs închis în cuşcă, toată ziulica dînd încolo şi încoace, în sus şi în jos, mereu la fel, mereu singur, mereu gînditor?

A privit din nou acoperişul verde.

― Să nu crezi că nimeni nu-şi dă seama de asta Apoi, după un moment de tăcere, a continuat:

― Mie îmi place să fac isperienţa asta Ştii ce am făcut într-o zi?

Un anume surîs prevestea faptul că experienţa aceea fusese decisivă.

― Ştii ce am făcut? M-am dus la grădina zoologică aşa, pe la vecernie.

― Cum adică pe Ia vecernie?

― Sigur, blegule, adică pe înserate. Cînd grădina era închisă. Ai văzut gardul de fier care dă spre bulevardul Sarmiento?

― Da

― Perfect, se înserase, copiii plecaseră să-şi bea laptele, iar paznicul închisese poarta Aşa că nu mai era absolut nimeni. Să vezi atunci ce înseamnă grădina zoologică. Să faci isperienţa asta.

― Care?

― Cînd nu mai e nimeni

― Şi cum e, Carlucho?

Carlucho a lăsat capul în jos şi a început să deseneze pe pămînt cu un fir de mătură.

― E foarte trist, a murmurat eL

― Sigur, pentru că nu mai există copiii, pentru că riu le mai dă nimeni caramele sau biscuiţi, de asta

Carlucho şi-a ridicat faţa, înfuriat

― Cînd ai să înveţi tu adevărul? Nu-ţi dai seama, tontule? Cînd sînt copiii, animalele îşi uită unde sînt, bineînţeles. O caramea, o alună, un biscuit. Sigur că-şi uită. Tuturor animalelor le plac copiii, unora mai mult, altora mai puţia Dar să nu ne îndepărtăm. Înţelegi? Îşi UITĂ!

Nacho nu înţelegea Carlucho se uita la el aşa cum se uită profesorul la un elev nesilitor.

― Să presupunem (e o presupunere) că, de izemplu, ţie îţi moare tatăl şi vine un prieten şi-ţi vorbeşte de meciul de fotbal al echipei River, ori de greva sindicatelor, ori mai ştiu eu de ce. Te fac să-ţi uiţi. Nu vreau să spun că nu trebuie să facă asta, dacă te iubesc. Aşa trebuie şi e bine că-i aşa.

Nacho îl privea din ce în ce mai nedumerit.

― Tu nu mă înţelegi. Ţi-o citesc pe faţă.

S-a concentrat Vinele gîtului au început să se umfle.

― Vreau să spun că nu trebuie să eziste prieteni care să-ţi vorbească de echipa River, ci să nu-ţi moară tatăl. Inţelegi?

L-a observat pe băiat pentru a-şi da seama dacă începea sau nu să priceapă ce vroia să-i explice.

― Îţi dai seama? Nu înseamnă că eu mă opun să meargă copiii la grădina zoologică şi să dea alune elefantului sau biscuiţi maimuţelor. Ceea ce vreau eu e că nu trebuie să eziste grădina zoologică. De asta am făcut isperienţa

― Nu mi-ai spus care.

― Am privit animalele, seara tîrziu, cînd începe să se întu­nece, cînd sînt singure-singurele, cum se spune, fără copii, fără caramele, fără nimic.

A reînceput să deseneze pe pămînt cu firul de mătură, apoi şi-a ridicat faţa spre băiat, iar acestuia i s-a părut că avea ochii în lacrimi.

― Şi ce ai văzut, Carlucho?

― Ce am văzut?

S-a ridicat, a pus în ordine cîteva cutii şi după aceea i-a răspuns:

― Ce crezi că aş fi putut să văd? Nimic. Animalele singure. Asta am văzut

S-a aşezat şi-a adăugat ca pentru sine:

― Era un animal mare de tot, un neam nu ştiu de care. Trebuia să-l vezi. Stătea aplecat, cu ochii în pămînt, nefăcînd nimic altceva în tot timpul decît să privească pămîntul. Se întuneca din ce în ce şi animalul era singur-singurel. Mare de tot Şi nu se mişca nici pentru a speria o muscă. Se gîndea Tu crezi că animalele dacă nu vorbesc nu ştiu să gîndească? Sînt ca şi oamenii: îşi îngrijesc copiii, îi mîngîie şi plîng cînd li se omoară perechea Aşa că de unde să ştim noi ce gîndea animalul? Şi vreau să spun că mie, cu cît e mai mare, cu atît mi-e mai milă de el. Nu ştiu de ce, dar, uneori, animalele mici nu-mi plac, de ce să risc, mint? Sînt sîcîitoare, ca puricele. Dar animalele acestea mari.. Un leu, de izemplu. Ori un ipopotam. Îţi dai seama cît de t trebuie să fie pentru că n-a fost niciodată în pădure? Ori în apa unui rîu sau a unui lac? A tăcut

― Şi ştii ce am făcut?

― Ce?

― I-am vorbit.

― Cui?

― Cui puteam să-i vorbesc, blegule? Animalului aceluia mare, bizon sau ce o fi fost să fie.

― Şi i-ai vorbit?

― De ce nu? Dar nu s-a mişcat deloc. Sigur, poate că nu mă auzea închipuieşte-ţi că eu nu aveam cum să strig de unde mă aflam. M-ar fi luat de nebun.

― Şi ce-i spuneai?

― Nu mai ştiu nici eu... De toate... Suflete, îi spuneam. Suflete. Aşa ceva

― Şi ce ar fi putut să-ţi răspundă?

― Nimic. Sigur că nimic. Dar ar fi putut măcar să se uite la mine. Şi nici asta.

― Dacă nu te auzea...

― Nu, bineînţeles. Trebuia să-i vorbesc în şoaptă.

Au tăcut amîndoi. După aceea au vorbit despre alte lucruri, dar, în cele din urmă, Carlucho a revenit asupra animalelor.

― Ştii ceva?

― Ce?

― Eu aş putea să fiu medic. Dar nu veterinar.

― De ce?

― Pentru ceea ce ţi-am spus. Pentru că sînt sigur că animalele vorbesc între ele şi se înţeleg aşa cum ne înţelegem noi. Şi dacă tu eşti medic şi cineva îţi spune mă doare aici şi aici, e perfect Te poţi orienta Dar cum faci ca să te orientezi în cazul unui ipopotam? Sau cu un leu? Închipuieşte-ţi-l pe acest rege al pădurii întins la pămînt, fără să-şi poată mişca măcar capul, privindu-te în ochi, cerîndu-ţi ajutor, convins că îl poţi ajuta. Şi tu nu ştii ce să faci, iar el, de ixemplu, are cancer.

Treptat, înserarea de toamnă se transforma în noapte, întune­ricul coborînd mai întîi în locurile cele mai umbrite, în interiorul cuştilor cu animale, urcînd după aceea spre înălţimi, puţin cîte puţin, în timp ce Nacho rămăsese pe loc, nemişcat, privind prin gardul de fier, desluşind undeva, abia păşind, elefantul, iar mai încolo poate chiar bizonul pe care Carlucho îl contemplase cîndva, cînd cu experienţa sa, bizonul căruia îi vorbise în şoaptă şi rămăsese fără răspuns.
DAR CE FEL DE MÎNGIIERE, ce cuvinte înţelepte sau prietenoase ― s-a gîndit Bruno că se gîndea Sábato ―, ce gesturi de duioşie ar fi putut ajunge pînă la sufletul ascuns şi singuratic al acelui animal, atît de departe de patria şi pădurea sa, despărţit în mod brutal de rasa lui, de cerul şi lagunele verzi ale pămîntului său? în "cele din urmă, meditînd la toate aceste mizerii, Nacho şi-a desprins mîinile de pe gardul de fier, le-a îndesat în buzunarele blugilor ponosiţi şi, aplecat de gînduri, lovind cu piciorul pietricelele de pe drum, s-a îndreptat spre Avenida del Libertador. Incotro? Către ce singurătăţi?

S. a fost surprins din nou de scîrba aceea faţă de literatură, cea care se repeta în fiecare zi, din ce în ce mai puternică, întorcîndu-i stomacul pe dos, făcîndu-l să-şi amintească iarăşi de spusele lui Nietzsche: poate că cineva va reuşi să scrie ceva adevărat atunci cînd această repulsie pentru literatură şi pentru cuvinte va ajunge la un grad insuportabil; o repulsie puternică, în stare să te facă să verşi numai privind amestecătura aceasta pestriţă de artişti care vorbesc despre moarte în timp ce se bat să cîştige un premiu municipal.

Şi după aceea, la un milion de kilometri distanţă de toţi aceşti (aceşti?) vanitoşi, meschini, perverşi, murdari, ipocriţi, să începi să respiri aer curat şi proaspăt şi să fii în stare să vorbeşti fără a te ruşina cu un analfabet precum Carlucho, ori să faci ceva cu mîinile, un şanţ pentru irigaţia plantelor sau o punte între două maluri. Ceva umil, dar curat şi exact Ceva util.

Dar cum inima omului este de nepătruns ― îşi spunea Bruno -cu un astfel de gînd în creierul său, trupul lui S. s-a îndreptat spre strada Cramer, unde avea s-o întîlnească pe Nora.

A TRECUT O VREME fără să mai aibă veşti de la doctorul Schnitzler. Şi s-a gîndit, uşurat, că nici n-o să mai aibă vreodată. Pînă cînd, într-o zi, a auzit din nou în telefon chiţăielile lui de şobolan străin. Ce mai e nou, dr. Sábato? Aţi fost bolnav? Trebuie să vă îngrijiţi. Nu-i promisese că avea să-l viziteze mai pe îndelete? Tocmai primise de la Oxford o carte fantastică etc, etc.

A lăsat să se scurgă cîteva săptămîni, neştiind ce atitudine să ia, şovăind între teama de a-l vedea şi teama de a renunţa să-l mai vadă, cîntărind toate reacţiile posibile. Pînă cînd s-a trezit cu o scrisoare cu un început puţin rece şi, în bănuiala lui, ironic asupra sănătăţii sale, vorbindu-i de crizele de gută şi nevralgiile atît de dureroase şi sîcîitoare. Paraliziile isterice (o ştia?) apar mai frec­vent pe partea stîngă, parte supusă influenţelor inconştiente. Şi-a dus mîna şi şi-a pipăit partea stîngă. De mai mult timp îl neliniştea o idee ciudată: cineva se apropia de el cu un cuţit lung şi ascuţit, îl apuca de după cap cu o mînă, aşa cum fac frizerii, şi, cu cealaltă, îi vîra vîrful cuţitului în ochiul stîng. Mai exact spus, nu în ochi, ci între globul ocular şi osul orbitei. Imediat după această operaţie, pe care individul o executa cu multă atenţie, cuţitul era învîrtit jur-împrejurul ochiului, pînă cînd acesta cădea din orbită. De obicei cădea la picioare, dar după aceea, sărind ca o minge de ping-pong, ajungea în locuri mai îndepărtate.

Povestea aceasta îi provoca o senzaţie deosebit de puternică şi de neplăcută. Aşa că ori de cîte ori intuia că e pe punctul de a se petrece, începea să se neliniştească Iar partea ciudată era aceea că în astfel de cazuri era inutil să încerce să se gîndească la altceva: lucrurile se succedau în mod inexorabil.

De exemplu. Intr-o noapte se afla împreună cu soţia lui Falil²⁹, vorbind despre călătoria lui Eduardo în Japonia, şi şi-a dat seama că lucrurile astea aveau să decurgă ca de obicei. Ea a observat că devenea din ce în ce mai palid şi s-a îngrijorat.

― Ţi s-a întîmplat ceva? a întrebat ea, observîndu-l cu atenţie. Bineînţeles, nu avea cum să-i spună despre ce era vorba Aşa că a minţit-o: nu, nu i se întîmplase nimic. Şi asta chiar în momentul în care individul acela îi vîra cuţitul între globul ocular şi osul orbitei şi începea să-l învîrtească cu dexteritatea dintotdeauna.

Soţia lui Falil a continuat să vorbească despre lucruri care, în mod logic, pentru Sábato nu prezentau interes şi nici nu se afla în condiţii propice pentru a le înţelege, dar bănuia că se întîmpla ceva deosebit. A încercat să rămînă cît mai liniştit cu putinţă, chiar dacă rotirea cuţitului în jurul ochiului era atît de dureroasă .Fireşte, situaţia aceasta nu era întotdeauna la fel de jenantă. De foarte puţine daţi extragerea ochiului avusese loc de faţă cu alte persoane. De cele mai multe ori se afla în pat sau în întunericul unui cinematograf, unde îi era destul de uşor să treacă neobservat. De foarte puţine ori operaţia fusese practicată într-o împrejurare atît de incomodă ca în cazul de faţă, pentru că la aceasta asista nu numai doamna Falil, ci şi alte persoane care îl priveau de Ia o oarecare distanţă.

SE AFLAU DIN NOU PE URMELE LUI. Credea că participarea lui fusese secretă şi i se părea imposi­bil ca cineva să-l fi putut măcar bănui. Şi-atunci, de ce se roteau în jurul lui, punînd tot felul de întrebări? Ce însemnau şuşotelile acelea de prin colţuri? Cine şuşotea şi de ce? I s-a părut că-l recunoaşte pe Ricardo Martin discutînd cu Chalo şi Elsa, timp în care, din cînd în cînd, privea pe furiş spre locul unde se afla el. Lumina era însă atît de slabă, încît nu putea să fie sigur de prezenţa acestuia. Şi chiar în clipa aceea a mai intrat o persoană despre care ar fi jurat că era Murchison dacă n-ar fi ştiut că acesta se afla la universitatea din Vancouver. S-a înclinat spre Anzoategui, i-a spus ceva la ureche, devenindu-i evident faptul că toţi erau la curent cu un lucru deosebit de grav care-l privea în mod nemijlocit După aceea au mai sosit şi alţii, totul căpătînd aspectul unui priveghi, dar un priveghi lîngă un cadavru încă viu şi destul de suspect între proaspeţii veniţi i s-a părut că le distinge mai întîi pe Cio cu Alicia, apoi pe Maiou cu Graciela Berethervide şi Siria şi pe Kika împreună cu Renee. Se înghesuiau din ce în ce mai mult, atmosfera devenea tot mai sufocantă, iar rumoarea creştea, şi nu pentru că ar fi ridicat glasurile (se vorbea mereu în şoaptă), ci pentru câ acestea se înmulţiseră. După aceea au mai sosit Iris Scaccheri, Orlando, Luis, Emilia şi Tita. Iar el se afla singur, în cel mai îndepărtat colţ, ca şi cînd şi-ar fi aşteptat verdictul pentru crima Vestea ajunsese peste tot, bineînţeles. Dar cine era femeia aceea care încerca să intre împingîndu-i pe toţi? Fără îndoială, Matilde Kirilovsky, dar cea de demult, din vremea facultăţii, pe cînd era o copilă. Se împingeau, obligaţi s-o facă din cauza celor ce continuau să sosească, ceea ce era foarte neplăcut, mai ales pentru el. Şi asta dacă-i aveau în vedere pe ultimii care-şi făcuseră apariţia, familia Sonis, Ben Molar, doctorul Savransky, Chiquita, familia Molin, Lily cu Jose şi mulţi alţii, care nu mai erau în acest amalgam decît nişte presupuneri ale sale şi nu nişte imagini clare.

Şi atunci şi-a pierdut cunoştinţa, ca şi cînd s-ar fi scufundat într-o fîntînă cu ape negre.

Şi s-a trezit urlînd.

A trebuit să treacă mult timp pentru a se elibera de reziduurile acelui coşmar, pentru a i se şterge din memorie, puţin cîte puţin, chipurile acelea, roase de efortul şi timpul de veghe. Dar neliniştea sa, în loc să slăbească, a început să crească, pentru că el simţea cum, zi de zi, crima se răspîndea tot mai mult, cotropindu-i teritoriul nocturn cu poliţişti şi interogatorii tot mai grăbite.

S-a ridicat cu greutate, şi-a vîrît capul sub robinetul cu apă rece şi a ieşit în grădină. Se lumina de ziuă. Copacii, spre deose­bire de oameni, primeau lumina dimineţii cu o nobleţe liniştită, nobleţea fiinţelor care (presupunea el) nu îndură această aventură sinistră din toate nopţile.

A rămas mult timp nemişcat lîngă un răzor cu flori. Apoi a intrat în casă, s-a dus în birou, s-a cufundat într-un fotoliu şi a început să-şi cerceteze biblioteca. Se gîndea la mulţimea de cărţi pe care n-avea să le mai citească niciodată pînă la moarte. S-a ridicat şi a tras dintr-unul din rafturi Jurnalul lui Weininger, pe care-l observase stînd în fotoliu. L-a deschis la întîmplare şi a citit cîteva fraze din prefaţa lui Strindberg: „Acest om ciudat şi miste­rios! Născut vinovat, asemenea mie. Pentru că am venit pe lume cu o conştiinţă rea, fiindu-mi frică de toate, de oameni şi de viaţă. Cred că am făcut ceva rău înainte de a mă fi născut".

A închis cartea, a pus-o la loc şi s-a cufundat iarăşi în fotoliu. Mai apoi, s-a dus şi s-a vîrît în pat

Cînd s-a trezit, se înserase de-a binelea şi abia de-i mai rămînea timp pentru a se întîlni cu femeia aceea din cafeneaua LA TENAZA. Cînd a ajuns lîngă ea, a avut o senzaţie ciudată: în întunericul de sub arborii din strada Cramer i s-a părut că vede umbra fugitivă a Agustinei.

A DOUA ZI, ÎN LA BIELA, Paco i-a adus un bilet împăturit cu multă atenţie: „Turnurile gotice şi turnul Eiffel (ad majorem hominis gloriam) caută în mod simbolic verticala, fug de teritoriul feminin, orizontal prin exce­lenţă. Patul este şi el orizontal, simbol al sexului".