Ernesto sabato

Mai apoi ― îşi continua el gîndurile ―, Schneider prevăzuse că S. avea să dea tîrcoale casei lui Costa, întorcîndu-se iarăşi în cafe­neaua LA TENAZA Şi atunci o trimite ca momeală pe femeia aceasta şi aşteaptă următorul pas, cel pe care îl şi făcuse.

Fireşte, era un ansamblu de supoziţii care răspundeau unui adevăr, dar ar fi putut să fie şi un ansamblu de coincidenţe. Era la fel de posibil ca Schneider să nu-l fi urmărit, să se fi aflat în colţul acelei străzi dintr-un motiv oarecare şi să fi vmt într-adevăr să evite o întîlnire cu el.

Totuşi, în noaptea aceea n-a reuşit să doarmă. Şi, lucru ciudat, şi-a amintit iarăşi de crima lui Calsen Paz. Doar că amănuntele erau altele. Sub porunca sau supravegherea unui Schneider deloc brutal, ci sinistru de sever, Calsen se transforma în Costa, fata sărmană din cartier devenea femeia din LA TENAZA, soră şi amantă a lui Costa în timp ce Patricio, destul de vag, asista la momentul în care Costa vîra sula mai întîi în ochii tînărului legat, iar apoi în inimă, mînuind arma crimei cu o precizie perversă.

A DOUA ZI, LA ACEEAŞI ORĂ, S. s-a reîntors în LA TENAZA, pentru că s-a gîndit că dacă ea dorea să-l vadă va face acelaşi lucru. Dar a vrut să fie sigur şi pentru asta s-a ascuns sub intrarea uneia din clădirile apropiate. Cînd a zărit-o apropiindu-se, după mers, a avut impresia că studi­ase baletul; dar, în afară de ceea ce putuse să înveţe de la orele de dans, mai avea ceva care nu se învaţă, dar pe care îl au toţi negrii: se mişca lent, într-un ritm care-l amintea fără îndoială pe cel al negrilor, chiar dacă faţa şi pielea ei nu aveau nimic comun cu aceştia Era destul de înaltă, purta ochelari de soare foarte întunecaţi, o minifustă violetă şi o bluză neagră.

A intrat în cafenea, unde a rămas preţ de un ceas. Cînd a ieşit, a părut să şovăie în privinţa drumului pe care trebuia să meargă, privind în mai multe direcţii şi apucînd-o în cele din urmă pe Ayacucho, spre Recoleta

A urmărit-o de la distanţa cuvenită pînă cînd a văzut-o intrînd în LA BIELA Clipă care i-a confirmat supoziţia, căci LA BIELA era una din cafenelele lui preferate: deci, îl căuta A aşteptat să iasă şi a urmărit-o din nou: s-a reîntors pe acelaşi drum la LA TENAZA

S. a şovăit la început în privinţa modului în care trebuia să se comporte, dar, neclară încă, o hotărîre s-a conturat în sufletul său, acolo unde era foarte greu să deosebeşti ceea ce era fascinant de plăcerea şi inconştienţa în faţa unui pericol. A intrat şi, îndreptîndu-se direct spre ea, i-a spus: „Poftim, sînt aici". Ea l-a ascultat fără să se mire, aruncîndu-i un surîs indescifrabil.

Aşa a început scufundarea lui într-o mlaştină fosforescentă, alături de pantera aceea tăcută care se mişca exact cu senzuali­tatea şi trufia elastică a acestor animale, dar lăsîndu-ţi senzaţia că în tot acest timp mintea ei era controlată de un şarpe. Vocea ei era destul de puternică, dar lăsa impresia că străbătea cu mare dificul­tate laringele, asemeni călătorului care merge în timpul nopţii şi îi e teamă că l-ar putea trezi pe cel de alături. O voce sumbră şi caldă, ca de ciocolată fierbinte. Amănunt important: dacă Schneider se afla sau nu în spatele ei, asta n-a putut s-o afle nici­odată. Intuia, totuşi, faptul că instrumentul acela îşi îndeplinea cu sfinţenie corupţia lentă şi complicată.

Există, s-a gîndit S. Intr-un moment oarecare, mai multe forme de pedeapsă. Poate că, a reflectat el ― dar destul de tîrziu după aceea ―, una din aceste forme avea să fie sacrificiul Agustinei.

O, FRAŢII MEI!

Jujuy, 30. ― Două surori, de 13 şi 9 ani, mor din cauza geru­lui. Victimele sînt Calixta şi Narcisa Llampa, cele care, împreună cu fratele mai mare, plecaseră spre casă de la şcoala numărul 36, aflată în munţi. Din cauza oboselii şi a frigului, s-au oprit şi s-au adăpostit la marginea drumului, în timp ce frăţiorul a plecat să caute ajutor. Dar cînd acesta s-a întors împreună cu un ţăran, fetiţele muriseră din cauza gerului. Căutînd să se încălzească, cele două surori se luaseră în braţe şi aşa le-a găsit moartea

Nacho a decupat ştirea din pagina de ziar şi a căutat cutia de pantofi pe capacul căreia scrisese cu cerneală neagră:

SURÎDE, DUMNEZEU TE IUBEŞTE (în caz de incendiu, vă rog să salvaţi cutia aceasta)

A pus peticul de ziar peste celelalte.

Los Angeles, California. ― John Grant, din oraşul nostru, de 38 de ani, era plin de datorii şi, pentru a-şi echilibra cît de cît veniturile, şi-a asigurat soţia şi pe cei doi copii pentru suma de 25 de mii de dolari. După aceea le-a organizat o călătorie de vacanţă cu avionul, introducînd într-unui din geamantane o bombă cu efect întîrziat. A fost arestat în timp ce ridica banii de asigurare. O ospătăriţă, care îl aştepta la ieşire după terminarea serviciului, se afla în combinaţie cu el.

Stockholm, France Presse. ― Grigori Podyapolski, savant care face parte din Comitetul Sovietic pentru Drepturile Omului, eminent geofizician în vîrstă de 47 de ani, a fost convocat să-şi facă un examen psihiatric la spitalul militar din Moscova. Se presupune că după examen va fi internat, aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, pentru a fi supus unei îngrijiri speciale.

Roma, A.F.P. ― Episcopul Helder Camara a povestit în faţa ziariştilor şi a membrilor din episcopatul său felul în care poliţia din armata braziliană organizează cursuri pentru specialişti în tortură. În ziua de 8 octombrie 1969, la orele 4 după-amiază, un grup de o sută de militari, în marea lor majoritate sergenţi din cele trei arme, au asistat la un curs practic oferit de locotenentul Haylton, care le-a proiectat imagini realizate în timpul torturilor, explicînd avantajele fiecărei metode. După expunerea teoretică, ajutoarele sale (patru sergenţi, doi plutonieri şi un soldat) au rea­lizat demonstraţii practice folosind 10 deţinuţi politici.

Buenos Aires, Telam. ― în dimineaţa zilei de ieri, Daniel Fuentes, de 20 de ani, a înregistrat pe o bandă de magnetofon motivele hotărîrii sale. După aceea s-a dus în curtea din dos şi a legat capătul unei sîrme groase de stîlpii unei hălîngi de viţă de vie, iar pe celălalt de gîtul său. În sfîrşit, o dată terminate toate acestea, s-a urcat pe acoperişul casei şi şi-a tras un glonţ în tîmpla dreaptă, evitînd în acest fel, a declarat el pe banda de magnetofon, situaţia în care nu ar fi funcţionat una dintre metodele calculate din timp. Căzînd în gol, a rămas suspendat de sîrmă, poziţie în care a fost găsit de tatăl său, cel care a alergat imediat ce a auzit împuşcătura. Aflînd de cele înregistrate pe banda de magnetofon, fata la care se referea a spus: „Drace, ce nebun!"

Buenos Aires. ― Domnul Alvan E. Williams, în momentul coborîrii din avion, surîde publicului. El îşi propune să pună la punct în oraşul nostru o vastă reţea pentru vînzarea faimoaselor sale deodorante uscate. Viitorul ― a declarat el ― aparţine deodorantelor uscate şi nu există nici un motiv pentru ca atît de activul comerţ de aici să nu înţeleagă acest lucra Sînt convins că într-un timp foarte scurt acţiunea noastră va da roade frumoase.

Lausing, Texas. ― Dudley Morgan, negru, acuzat de agresiune împotriva doamnei McKay, a fost urmărit de către un grup de albi furioşi bine înarmaţi, care l-au legat de un ţăruş de fier, după care au pregătit un impresionant rug din lemne şi materiale inflama­bile, în momentul aprinderii lui se strînseseră mai bine de 5000 de persoane. Cînd s-a înteţit focul, au luat crengi de pin cu jeratec şi i le-au înfipt în ochi, pe gît şi pe piept, în timp ce Morgan îi implora să-l omoare împuşcîndu-l. Mulţimea striga, cerînd ca moartea lui să fie cît mai lentă cu putinţă, aşa că materialele inflamabile au fost retrase pentru ca temperatura lor să nu aibă efect imediat, ceea ce a făcut ca negrul să urle din cauza durerilor insuportabile. Mirosul de carne arsă devenea din ce în ce mai înăbuşitor, dar mulţimea se călca în picioare pentru a vedea cît mai de aproape zvîrcolirile acuzatului Doamna McKay, sosită la faţa locului într-o maşină cu patru prietene, nu s-a putut apropia din pricina înghesuielii. Inainte de a muri, negrul a reuşit să îngîne „Spuneţi-i adio soţiei mele", după care şi-a lăsat capul în jos şi şi-a dat duhul. Cînd a trecut focul, mulţi dintre cei de faţă şi-au făcut loc pentru a-şi procura amintiri, bucăţi din craniu şi oase, lăsîndu-se fotografiaţi într-o atmosferă de mare bucurie.

Londra, U.P. ― Turiştii sosiţi în vara aceasta în insulele Frisice au fost nevoiţi să-şi sape potecă pentru a ajunge la ţărmuri, din cauză că plaja era acoperită cu petrol. Imnul închinat de Byron purităţii şi albastrului Mării Nordului se referă la un peisaj care nu mai există. În ultimii o sută de ani, canalele olandeze au deversat aici toate reziduurile industriale. „Este preţul cu care plătim progresul", a afirmat Sir Gilmor Jenkins, afirmînd că cel puţin o jumătate de milion de tone de petrol acoperă suprafaţa mării de aici. Acizi, amoniac, insecticide, detergenţi, cianuri, fenoli, apa canalelor, resturi carbonifere, de titan şi mercur sînt cîteva din substanţele care ajung în fiecare zi în mare. Drept consecinţă a acestui fapt, numai pe coastele britanice mor în fiecare an peste 250 de mii de păsări marine. Incă puţin şi progre­sul industrial va anihila sau va face să degenereze întreaga floră şi faună marină.

Buenos Aires, La Razdn. ― Mihai Kiefer, de origine română, de 59 de ani, avea o mică fermă în Pampa del Infierno, provincia Chaco, pe care o lucra împreună cu soţia sa, Margarita Schmidt, de 46 ani, şi cei doi copii, Juan şi Jorge, acesta din urmă căsătorit cu Teodora Diebole, de 21 de ani. Cum Teodora urma să fie în curînd mamă şi cum copilul ar fi fost o povară în plus, soacra acesteia a încercat s-o facă să avorteze, bătînd-o de nenumărate ori în mod sălbatic, fără ca fiul ei să aibă curajul să intervină, întrucît procedeul acesta n-a dus la nici un rezultat, în urma unui consiliu de familie s-a hotărît să fie ucisă, pentru aceasta vîrîndu-se o viperă în coşul de rufe. După aceea, doamna Kiefer i-a poruncit să-i aducă o cămaşă din coş, ceea ce Teodora a făcut, fiind muşcată de viperă. Dar pentru că veninul părea să acţioneze foarte lent şi temîndu-se că în cele din urmă n-ar fi fost mortal, familia s-a urcat într-o maşină şi a obligat-o pe Teodora să alerge în urma acesteia, legată cu o funie. După cum avea să declare mai apoi în faţa tribunalului soţul său, Teodora i-a rugat de mai multe ori să le fie milă de ea, înnebunită de sete şi chinuită de efectul veninului Dar sentinţa de condamnare la moarte fusese luată. Pentru a o grăbi, soacra a strîns-o de gît cu o basma.

Paris, A.F.P. ― Thor Heyerdhal, cel care a realizat în 1947 expediţia KON-TIKI, iar în 1969 o alta sub denumirea RA, a declarat că în decursul acesteia din urmă a constatat o mare diferenţă faţă de prima. În 1947, a spus el, am plutit pe un ocean absolut limpede, neobservînd nici un semn al mîinii omului timp de 101 zile de călătorie, de-a lungul celor 4300 de mile pe care le-am străbătut în schimb, a continuat el, în 1969 n-a existat nici măcar o zi în care să nu fi navigat printre tot felul de resturi şi reziduuri, cum ar fi ambalaje din plastic, sticle, cutii de conserve şi pete de petrol. Nu este vorba, aşadar, de gunoaiele de altădată care se transformă în elemente folositoare vieţii organice, ci de materiale sintetice care nu fac parte din evoluţia naturii. Nu ştim unde vrem să ajungem, dar continuăm să fabricăm tot felul de lucruri fără sens, a conchis el pe un ton sumbru.

New York, A.F.P. ― Acuzat de genocid, soldatul american Arnold W. McGill a declarat că nu înţelege de ce se face atîta caz de distrugerea acelui sat vietnamez, cînd acest procedeu a fost aplicat în mod regulat pretutindeni, aşa cum o ştiu foarte bine generalii care au condus Pentagonul. Eu n-am făcut nimic altceva decît să îndeplinesc ordinele venite de la căpitanul Medina, a spus el. Şi a adăugat: în plus, e vorba de un sat care, aşa cum era, ne dădea o mare bătaie de cap.

Bromwich, U.P. ― Bill Corbet a declarat în faţa judecătorului că de 7 ani n-a schimbat un cuvînt cu soţia sa, deşi trăiesc sub acelaşi acoperiş. La rîndul său, doamna Corbet a confirmat această situaţie, recunoscînd că „de mulţi ani nu ne mai vorbim. Cînd unul intră în cameră, celălalt iese. Aşa că ne întîlnim foarte rar, uneori pe scară sau în faţa băii". Ea a mai adăugat că pînă de curînd îi pregătea mîncarea şi i-o punea pe masă, lăsîndu-i cîte un bilet: supa e sărată, mîncarea trebuie reîncălzită. Nimic altceva Dar în ultima vreme s-a întrerupt şi acest tip de comunicare.

Tokio, A.F.P. ― în ziua cînd au bombardat Hiroşima -povesteşte domnul Yasuo Yamamoto -, mergeam pe bicicletă. Am auzit uruitul avioanelor, dar nu le-am dat nici o atenţie, pentru că ne obişnuiserăm cu ele. Două minute mai tîrziu, am văzut ridicîndu-se o uriaşă columnă de foc urmată de nişte explozii înfiorătoare, ca şi cînd ar fi fost vorba de mii de tunete la un loc. Bicicleta a fost smulsă de sub mine şi aruncată în aer, iar eu am căzut în spatele unui perete. Cînd am reuşit să mă ridic, sprijinindu-mă de zid, m-am trezit în mijlocul unei confuzii oribile, cu urlete de femei şi copii, oameni în agonie sau răniţi de moarte. Am alergat spre casă, întîlnindu-mă la tot pasul cu persoane care-şi acopereau rănile cu mîinile arse, ţipînd de durere. Pe chipul lor se citea cea mai mare groază pe care am văzut-o vreodată şi o suferinţă care nu poate fi concepută. Dincolo de gară se înălţa un foc de nedescris şi toate casele fuseseră distruse. Mă gîndeam plin de nelinişte la soţie şi la unicul meu copil. În cele din urmă, strecurîndu-mă printre dărîmături şi foc, cînd am ajuns la ceea ce fusese casa noastră, n-am mai găsit nici un perete întreg, etajele se înclinaseră ca după cutremur, iar în jur se făcu­seră grămezi de geamuri sparte, ferestre, uşi şi tavane prăbuşite. Rănită, soţia mea striga după copil, pe care cu cîteva clipe înain­tea dezastrului îl trimisese pînă la unul din magazinele din apro­piere. L-am căutat peste tot, în direcţia în care ştiam că plecase. La un moment dat, am auzit un plîns înăbuşit şi am dat peste un copil dezbrăcat şi de acum aproape fără piele pe el, cu părul ars complet. Stătea pe pămînt şi gemea, dar nu mai avea nici măcar puterea de a se contracta îngroziţi, l-am întrebat cum îl cheamă şi el ne-a spus cu o voce ciudată, mai mult în şoaptă, că îl chema Masumi Yamamoto. L-am aşezat pe ceea ce mai rămăsese dintr-o uşă, cu mare grijă, pentru că era numai rană vie, şi am plecat să găsim un doctor. După ce am traversat cam zece străzi, am văzut un şir lung de răniţi şi arşi care aşteptau sa fie îngrijiţi de un doctor şi cîteva infirmiere, de asemenea rănite. Gîndindu-ne că copilul nostru n-o să mai poată suporta mult timp, l-am rugat pe un medic militar să ne dea ceva care să-i aline durerile. Ne-a dat ulei ca să-l ungem peste tot, ceea ce am şi făcut în mare grabă. Copilul m-a întrebat dacă are să moară. I-am spus cu toată puterea noastră că nu, că o să se facă bine foarte repede. Am vrut să-l ducem acolo unde fusese casa noastră, dar ne-a rugat să nu-l mişcăm din loc. La căderea serii se liniştise puţin, dar cerea încontinuu apă. Nu ştiam dacă îi făcea mai rău, dar i-am dat să bea ori de cîte ori a cerut Apoi a început să delireze şi cuvintele îi deveneau tot mai de neînţeles. Mai tîrziu a părut să-şi revină în simţiri şi ne-a întrebat dacă e adevărat că există un cer deasupra noastră Complet zăpăcită, soţia mea n-a reuşit să-i răspundă, dar eu i-am spus că da, că există cer, acolo sus, un loc foarte frumos unde nu sînt niciodată războaie. M-a ascultat atent şi a părut că m-a înţeles, liniştindu-se. Imediat însă a murmurat: „atunci e mai bine să mor". Pieptul lui se umfla ca foalele, dar nu putea să mai respire. Soţia plîngea, acoperindu-şi gura ca să n-o audă. După aceea a început să delireze din nou şi n-a mai cerut apă. Iar cîteva minute mai tîrziu, spre fericirea lui, şi-a dat duhul.

Scrisoarea domnului Lippmann, din Eureka, statul Colorado, adresată Secretarului General al Naţiunilor Unite şi publicată în ziarul NEW YORK TIMES:

Stimate domnule,

Vă scriu pentru a vă aduce la cunoştinţă că am hotărît să renunţ la calitatea mea de membru al rasei omeneşti. În consecinţă, puteţi să nu mă aveţi în vedere în tratatele şi dezbaterile pe care această Societate le va realiza în viitor. Vă salut cu toată consideraţia,

Cornelius W. Lippmann

DINTRE TOATE TĂIETURILE Nacho a ales trei pe care le-a adăugat expoziţiei de pe perete. Mai întîi, un anunţ enorm, cu litere de douăzeci de centimetri, publicat pe două coloane şi care suna astfel: Dumnezeu are tele­fon! 803001. În caz de urgenţă, vă rugăm să-l sunaţi.

Un alt anunţ, apărut în LA NACION, alături de ştirile mai importante, i s-a părut la fel de interesant: AJUNGE CU SINGURĂ­TATEA! Rezolvarea la nivelul dumneavoastră social-economic şi cultural. Ambele sexe. Umanitate, înţelegere, experienţă, autentici­tate si discreţie. STUDIOUL ASTRAL. Director-îndrumător E. Matienzo Pizarro, strada Cordoba 966. Informaţi-vă şi rezer-vaţi-vă ora la telefon [phone]. După ce l-a aşezat şi pe acesta pe perete, a telefonat la numărul indicat şi, în clipa cînd i s-a răspuns „Studioul Astral, bună ziua, ce doriţi?", a ţipat de trei ori BAU! BAU! BAU!

Pentru a pune capăt muncii din ziua aceea, a aşezat deasupra fotografiei lui Anouilh în bluză, ieşind de la biserică, ultima copertă dintr-un număr al revistei READER'S DIGEST, unde Paul Claudel, distinsul diplomat şi poet metafizic, gras dar de o mare demnitate, îşi admonesta cititorii cu privirile lui pătrunzătoare, recomandîndu-le să citească READER'S DIGEST! Admonestarea era însoţită de cuvintele de rigoare.

Terminat şi acest lucru, Nacho s-a hotărît să meargă la grădina zoologică.
ÎN DUPĂ-AMIAZA ACEEA S. S-A PLIMBAT ÎNDELUNG, aşteptînd ora stabilită pentru a se întîlni cu Nora. După ce a ajuns în Piaţa Italiei, a luat-o pe Bulevardul Sarmiento pînă la Monumentul Spaniolilor, iar de aici, pe lîngă grădina zoologică, fără nici o ţintă. Expresie care i-a venit în minte chiar în clipa aceea, ceea ce dovedea, după opinia lui Bruno, că pînă şi scriitorii se lasă învinşi de locuri comune, atît de superficiale şi de înşelătoare. Căci întotdeauna mergem spre o ţintă anume, uneori determinaţi de voinţa noastră cea mai limpede, dar alteori, şi asta poate că în împrejurări decisive pentru existenţa noastră, o facem sub o voinţă necunoscută pînă şi de noi înşine. O voinţă puternică şi de necontrolat ce ne determină să ne îndreptăm spre locuri unde trebuie să ne întîlnim cu fiinţe sau lucruri care într-un fel sau altul sînt sau urmează să fie primordiale pentru destinul nostru, favorizînd sau împiedicînd dorinţele noastre aparente, ajutîndu-ne sau sporindu-ne neliniştile şi uneori, ceea ce rezultă a fi şi mai uimitor, o dată cu trecerea timpului, dovedind că au mai multă raţiune decît propria noastră voinţă conştientă.

S. simţea sub paşi frunzele galbene ale platanilor biciuiţi de vîntul acelei înserări, atît de melancolice în zilele de sărbătoare, mai ales în acest cartier, cînd copiii care se zbenguiau prin gră­dina zoologică au fost luaţi acasă de părinţii lor sau de bone şi cînd marinarii alungaţi de frigul şi ploaia măruntă s-au vîrît în barurile din strada Santa Fe, cu logodnicele lor sau cu turistele modeste, cele care-i însoţesc pentru a bea un submarin fierbinte cu jumătăţi de lună.

Nu se vedea absolut nimeni pe cărarea aceea singuratecă, în afară de un tînăr slab, agăţat cu amîndouă mîinile de grilaj, ca un răstignit, privind nemişcat spre grădina zoologică, nepăsător în faţa ploii, pentru că nu era îmbrăcat decît în nişte blugi şi o geacă la fel de deşirată ca şi pantalonii, ceea ce îi dădea o aparenţă stîngace şi uşor grotescă.

Cînd a fost aproape de el, S. şi-a dat seama că era Nacho şi a împietrit pe loc, ca şi cînd ar fi săvîrşit o faptă urîtă sau ca atunci cînd ni se întîmplă să surprindem pe cineva într-un moment de absolută intimitate. Aşa că s-a îndepărtat, dînd un ocol, atent să nu-l distragă pe tînărul acela care cerceta grădina tăcută şi ani­malele ei captive, ca nişte fantasme inofensive. Ajuns la o distanţă potrivită, a rămas pe loc pentru a-l observa din spatele unui pla­tan, fascinat de prezenţa lui aici şi, mai ales, de atitudinea statică şi contemplativă.

ÎN ACEST TIMP NACHO avea din nou, ca de atîtea ori, şapte ani, era străin de teritoriul murdăriei şi al disperării, stătea trîntit pe pămînt, la umbra chioşcului, descifrînd RAZA ROŞIE şi simţind respiraţia liniştită a lui Milord, întins alături, cît era de lung, cu părul lui de culoarea cafelei cu lapte şi cu pete albe de cîine vagabond. Picotea de multe ori la picioarele lui, pierdut fără îndoială în visele plăcute ale siestei, în siguranţă deplină, ştiindu-se de partea Forţelor Puternice şi Binefăcătoare, precum Carlucho, de două ori gigantic pe scăunaşul acela pentru pitici, sorbindu-şi cu o lentoare medita­tivă ceaiul de mate din ceaşca de lut, gînditor în ora lui de filo­zofie: gîndire (după părerea lui Bruno) care nu putea fi tulburată în nici un caz de prezenţa băiatului, nici de cea a lui Milord, ci, dimpotrivă, întreţinută şi chiar incitată, pentru că Gîndirea sa nu era pentru el însuşi, ci pentru Omenire în general şi, în special, dată fiind condiţia sa spirituală, pentru acele două fiinţe lipsite de ajutor. Aşa că, în timp ce băiatul citea RAZA ROŞIE, iar Milord visa un os frumos şi o hoinăreală de sărbătoare prin Insula Maciel, Carlucho îşi întregea noile sale idei despre Funcţia Banului, Rostul Prieteniei şi Tristeţea Războiului.

Moment în care, sub înrîurirea vreunei amintiri sau a unui gînd suscitat de povestioarele citite, punînd degetul la pagina la care ajunsese, Nacho şi-a ridicat privirile către prietenul său, spunînd „Carlucho", iar uriaşul cu părul argintiu şi umeri de atlet i-a răspuns automat „ce mai este", fără a se smulge din gîndurile care în clipa aceea îl frămîntau atît de mult

― Mă auzi sau nu mă auzi? a continuat băiatul, aproape plîngîndu-se.

― Te aud, Nacho, sigur că te aud.

― Ce animal ţi-ar plăcea să fii?

Cu un alt prilej discutaseră despre tigri şi lei. Ideea generală era, mai mult sau mai puţin, aceasta: tigrii erau ca pisicile, iar leii asemeni clinilor. Curios: amîndoi preferau cîinil Dar întrebarea aceasta era mai complicată decît lăsa impresia, pentru că Nacho, cunoscîndu-l atît de bine pe Carlucho, nu l-ar fi întrebat ceva atît de simpla Nu, nici vorbă.

― Da, ce animal ţi-ar plăcea să fii?

Nu aştepta un răspuns imediat, ştia că şi Carlucho, la rîndul său, era prea cinstit pentru a-i răspunde ceva la întîmplare, numai pentru a scăpa de el. Nu ar fi avut cum să-i spună, de exemplu, elefant şi cu asta gata Nu putea să-i răspundă într-un fel fals sau la un mod care ar fi fost jignitor pentru orice animal, pasăre, fiară, orice ar fi fost să fie. Şi nici Nacho nu-l întrebase întîmplător, ci după ce se gîndise îndelung la aşa ceva

Carlucho a sorbit cu sete din ceaiul de mate şi, aşa cum obişnuia s-o facă ori de cîte ori se concentra în mod deosebit, şi-a fixat privirile albastre asupra acoperişului verzui al balconului care dădea spre strada Chiclana, timp în care murmura pentru el însuşi: „dacă eu ar trebui să fiu un animal"...

― Da, a întărit Nacho, nerăbdător.

― Da, dar... Ce crezi tu, Nacho, că lucrul acesta-i atît de facile? Dacă ar fi facile... Aşteaptă, aşteaptă puţin.

Nacho ştia foarte bine că atunci cînd i se umflau vinele gîtului, Carlucho se gîndea cu toate puterile lui. Şi acum se bucura foarte tare pentru că îşi gîndise întrebarea de multă vreme, sigur că îl va pune în încurcătură. Pe alţii, bineînţeles, nu. Cel întrebat răspundea elefant, tigru sau leu şi povestea era terminaţi în cazul lui Carlucho, situaţia era diferită, trebuia să cîntărească bine în pro şi contra fiecare lucru pentru că trebuia să spună nici mai mult, nici mai puţin decît ceea ce considera că era adevărat, pentru că „ceea ce e drept e drept şi gata".

― O să fiu sincer, pruncule: nu m-am gîndit niciodată la asta, dar absolut niciodată. Şi tu vii tocmai cu întrebarea asta.