Ernesto sabato



Yüklə 2.45 Mb.
səhifə25/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2.45 Mb.
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28
, Julia, ocean­child, a murmurat el, însoţindu-şi gîndurile cu o tenebroasă speranţă că trenul nu avea să întîrzie prea mult. Clipa în care a simţit limba caldă a cîinelui lingîndu-i mîna. Abia acum şi-a dat seama că-l însoţise de la distanţă. Cu furie şi nemăsurată dispe­rare, a ţipat la el: „Lasă-mă, idiotule!", încercînd să-l lovească.

Gîfîind, Milord l-a privit cu ochii lui îndureraţi. Contemplîn-du-l, Nacho şi-a amintit un fragment dintr-o carte pe care o ura: Războiul poate fi absurd sau greşit, dar plutonul său, prietenii care dorm în timp ce unul face de pază, asta rămîne şi nu se uită niciodată. D'Arcangelo, de exemplu. Şi, poate, un cîine.

― Dobitocul dracului! a ţipat el, gîndindu-se la autorul cărţii. Şi, cu o furie mai cumplită decît înainte, s-a aruncat asupra ani­malului, lovindu-l cu toată puterea Pînă cînd s-a prăbuşit, plîn-gînd, peste liniile de cale ferată.

Cînd l-a putut privi din nou, l-a văzut în acelaşi loc, nemişcat, inutil în bătrîneţele lui.

― Du-te acasă, prostule, i-a zis el cu puţinele accente de mînie care-i mai rămăseseră, ca nişte flăcări mici după consu­marea unui mare incendiu. Dar cum cîinele nu se mişca şi continua să-l privească fix cu ochii lui (de durere? de reproş?), Nacho s-a liniştit din ce în ce şi i-a vorbit în şoaptă, aproape rugîndu-l să plece, să-l lase singur. Glasul lui era nespus de duios şi, chiar dacă nu mai avea curajul să murmure, vroia să-i spună: „iartă-mă, bătrîne".

Atunci, Milord a renunţat la atitudinea lui de nelinişte şi în cele din urmă a dat din coadă, dar nu cu putere sau bucurie, ci evocînd parcă momentele de veselie de mai demult, biete firimi­turi care rămîn pe duşumele după consumarea petrecerii.

Nacho a escaladat rambleul şi o dată ajuns jos, i-a luat capul în mîini, l-a mîngîiat şi l-a rugat iarăşi să plece acasă. Milord l-a privit cu neîncredere şi după un răstimp, fără nici un chef, s-a pus în mişcare, şchiopătînd uşor şi privind din cînd în cînd înapoi.

Nacho a urcat iarăşi printre gunoaiele şi hîrtiile de pe ram­bleu, aşezîndu-se pe aceleaşi traverse, între liniile de fier. Printre lacrimi a privit pentru ultima oară arborii de pe maidanul din apropiere, farul cu vapori de mercur, strada Conde: fragmente dintr-o realitate fără sens, ultimele pe care le mai vedea.

S-a întins peste şinele de fier, a închis ochii şi, izolat de penumbră, şi-a aţintit auzul pentru a desluşi pînă şi cele mai neînsemnate zgomote. După un răstimp, i s-a părut că distinge mersul unui şobolan. Deschizînd ochii, a descoperit că zgomotul acela era al lui Milord Lumina tristă a ochilor lui i s-a părut un nou şantaj şi l-a lovit iarăşi cu furie, înjurîndu-l şi ameninţîndu-l. Pînă cînd, obosit, învins de voinţa cîinelui, s-a liniştit, dîndu-se bătut, exact în clipa cînd a auzit zgomotul trenului. Atunci a coborît încă o dată rambleul şi s-a îndreptat spre casă, însoţit îndeaproape de Milord

A intrat în casă şi a început să-şi adune hainele, băgîndu-le într-o raniţă. Din Casa de Economii a copilăriei sale a scos o lupă, o cocardă care aparţinuse lui Carlucho, două bile de sticlă, o mică busolă şi un magnet în formă de potcoavă. Din rafturi a ales VÎNĂTORUL ASCUNS, iar, de pe pereţi a desprins fotografia Beatles-ilor de pe cînd mai erau împreună şi pe cea a unui copil vietnamez care fugea pe uliţa unui sat în flăcări. A vîrît totul în raniţă, alături de pachetul cu manuscrisele sale. A ieşit în curte, a legat raniţa pe portbagajul motoretei, a suit cîinele deasupra ei şi a pornit motorul. L-a oprit însă imediat ce se urcase şi el, a coborît, a dezlegat totul şi a scos din raniţă dosarul cu manuscrisele şi însemnările sale. L-a pus pe pămînt, răsfoindu-l şi mototolind cîteva pagini, după care i-a dat foc şi a rămas pe loc, observînd cum se transformau în cenuşă acei căutători ai absolutului care începuseră să trăiască (şi să sufere) în cuvintele lui. În clipa aceea credea că pentru totdeauna

Începea să-şi reaşeze lucrurile pe motoretă cînd a sosit Agustina Mută, ca o somnambulă, a intrat direct în cameră.

El, fratele ei, a rămas pe motoretă, paralizat, neştiind ce trebuie să facă. S-a dat jos şi, pierdut pe gînduri, a luat-o cu paşi înceţi spre uşă. Agustina stătea pe pat, îmbrăcată, cu ochii în tavan, fumînd

Nacho s-a apropiat, contemplînd-o cu un aer sumbru, aproape morbid. Apoi, pe neaşteptate, spunîndu-i curvă şi repetîndu-i-o la nesfirşit, din ce în ce mai furios, s-a aruncat asupra ei şi, rămînînd în genunchi în mijlocul patului, deasupra ei, a început s-o lovească peste faţă cu palmele amîndouă, fără ca ea să schiţeze nici cel mai mic gest de apărare, inertă şi moale ca o păpuşă de cîrpă, ceea ce îl întărîta şi mai tare pe fratele ei. A început să-i sfîşie hainele. Plîngînd ca un scos din minţi, cînd n-a mai rămas pe ea nici un fel de îmbrăcăminte, a început s-o scuipe pe faţă, pe umeri, peste tot, terminînd cu deschiderea picioarelor şi scuiparea sexului. În cele din urmă, cum ea continua să nu-i opună nici un fel de rezistenţă, privindu-l cu ochii ei mari, plini de lacrimi, şi-a lăsat mîinile pe lîngă trup şi s-a prăbuşit peste trupul surorii lui, plîngînd în hohote. Au rămas astfel foarte mult timp. Pînă ce el s-a putut ridica şi a ieşit A pornit motoreta şi a luat-o pe strada Monroe. Ţinta lui era încă destul de neclară.

ÎN ZIUA DE 6 IANUARIE 1973 Natalicio Barragân s-a trezit foarte tîrziu, cu capul plin de cioburi de sticlă şi ace. A privit mult timp spre tavan, fără să-l vadă. Incerca să se gîndească la ceva, dar nu ştia prea bine la ce trebuia să se gîndească. Ca nişte ţevi care ruginesc din cauza timpu­lui şi acizilor, gîndul său abia de se scurgea prin tuburi subţiri, asemeni infiltrărilor de apă noroioasă, plină de cheaguri. Se ridi­case pentru a-şi pregăti un ceai de mate cînd, pe neaşteptate, ca un fulger care traversează întuneriaul unei nopţi furtunoase, amintirea acelei viziuni a căzut peste el.

Şi-a strîns tîmplele în mîini, rămînînd mult timp neliniştit şi îngrijorat

În timp ce-şi pregătea ceaiul, amintirea fiarei în flăcări deve­nea tot mai clară, mai puternică şi mai de temut, încît în cele din urmă a dat cu ibricul de pămînt şi a ieşit în stradă.

Era o zi cu mult soare şi cu un cer absolut senin. Putea să fie orele unsprezece şi, cum era o zi de sărbătoare, lumea trecea dintr-o parte într-alta, cu copiii de mînă ducîndu-şi păpuşile îndrăgite, ori beau ceai în faţa caselor şi stăteau de vorbă. Barragân le-a scrutat feţele şi a încercat să le desluşească dis­cuţiile. Dar nici chipurile, nici cuvintele nu-i spuneau nimic nou: erau cele din oricare altă zi de sărbătoare din La Boca.

Stînd în picioare în acelaşi colţ al străzilor Brandsen şi Pedro de Mendoza, uşor sprijinit de acelaşi perete care-i servise de reazem spre dimineaţă, a privit către acelaşi cer prăbuşit pe vîrful catargelor. I s-a părut absolut o minciună să vadă un cer atît de senin, fără nici o umbră de nor, fără nimic neobişnuit, în timp ce lumea se plimba atît de nepăsătoare.

S-a hotărît să se ducă pînă la cizmăria lui Nicola El, ca întot­deauna, chiar dacă era zi de sărbătoare, continua să lucreze. A stat cu el de vorbă cîteva minute. Despre ce? Despre nimic important, dar era limpede că Nicola nu observase nimic deosebit în noaptea aceea şi nu se întîlnise cu nimeni care să-i fi spus că ar fi văzut ceva.

Spre căderea serii, după ce vînduse ziarele pe care i le dădea Berlingieri, s-a îndreptat spre cafenea Ignoranţa totală a celor din jurul lui făcea să-i crească groaza ceas de ceas. La bar se făceau pariuri pe meciul dintre Boca şi Racing. El însă a rămas deoparte, cu păhăruţul de rachiu în faţă. Aştepta sosirea nopţii cu o teamă pe care şi-o ascundea cu multă grijă, dar care (curios lucru) se manifesta printr-un fel de mîncărime a pielii de pe tot trupul şi prin răcirea mîinilor şi picioarelor în plină zi de vară.

A hoinărit dintr-o parte într-alta pînă tîrziu, apoi s-a reîntors în cafenea, unde a rămas pînă la ora închiderii: două după miezul nopţii. Atunci a străbătut acelaşi traseu din noaptea anterioară, a traversat bulevardul Amiralul Brown, continuînd pe strada Brandsen pînă la docurile portului, privind tot timpul şi foarte atent pe unde călca. Ajungînd la colţul străzii Brandsen cu Pedro de Mendoza, s-a sprijinit de perete, de acelaşi perete şi şi-a închis ochii. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, mîncărimea pielii deve­nise insuportabilă, iar mîinile îi erau acoperite de o sudoare de gheaţă.

În cele din urmă s-a hotărî să-şi ridice pleoapele şi să priveas­că în sus: da, era acolo, aruncînd flăcări pe nări, cu ochii însîngeraţi, într-o atitudine de furie stăpînită şi tocmai de aceea mai de temut: ca şi cînd cineva ne-ar ameninţa într-o linişte şi o singu­rătate absolută, fără ca nimeni altcineva să poată observa pericolul.

A închis iarăşi ochii şi s-a lăsat moale pe lîngă zid. A rămas astfel mult timp, pînă a reuşit să-şi adune puterile, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre cîrciumă, cu ochii aţintiţi în pămînt

A doua zi ciudatul fenomen din ziua anterioară s-a repetat întocmai: toată lumea trecea pe străzi dintr-o parte într-alta ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, aveau loc aceleaşi discuţii (despre politică şi fotbal), iar în barul lui Chichin se făceau aceleaşi glume dintotdeauna Tăcut, Barragan îi privea pe oameni stupe­fiat, fără a mai îndrăzni să le spună ceea ce altădată le-ar fi spus oricum. Cînd s-a întors în camera sa, n-a uitat să privească iarăşi, cu multă atenţie, spre cer.

S-au scurs astfel cîteva zile şi el se simţea din ce în ce mai trist şi mai neajutorat, trăind cu senzaţia că săvîrşeşte un act ruşinos de trădare şi laşitate. Pînă cînd, într-o noapte, intrînd în camera sa, a fost orbit de o lumină pe care o cunoştea foarte bine. În mijlocul acelei lumini a văzut chipul lui Iisus Cristos privindu-l îndurerat şi sever, aşa cum se privesc copiii care-ţi sînt dragi, dar care au făcut un lucru reprobabil. După aceea a dispărut.

Natalicio Barragan ştia foarte bine ceea ce i se reproşa Cu cincisprezece ani în urmă îi apăruse tot ca acum, iar el predica în stradă şi în barul lui Chichîn. Atunci a prorocit vărsare de foc peste Buenos Aires şi aproape toţi glumeau cu el, spunîndu-i: „Hai, Loco, povesteşte-ne ce ţi-a spus Iisus". Şi el, cu păhăruţul de rachiu în mînă, le povestea Or să vină timpuri de sînge şi de foc, le spunea, în timp ce-i ameninţa cu degetul pe găliganii care-l împingeau şi se prăpădeau de rîs, repetîndu-le că numai cu sînge şi foc mai putea să fie purificată lumea.

Şi cînd, în după-amiaza aceea friguroasă din iunie 1955, moartea a căzut peste mii şi mii de muncitori din Piaza de Mayo, însăşi soţia lui Barragan murind sfîşiată de bombe, incendiile ridicîndu-şi limbile de foc toată noaptea spre cerul de peste Buenos Aires, toţi şi-au adus aminte de Loco Barragan, cel care din ziua aceea lugubră n-a mai fost acelaşi om extravagant, aiurit şi binevoitor: a devenit tot mai tăcut, lumina ochilor lui părînd că păstrează o taină îngrozitoare, închizîndu-se în el însuşi ca într-o peşteră părăsită: ceva în adîncul sufletului său îi spunea că ceea ce se întîmplase nu însemna aproape nimic pe lîngă marile sfîşieri şi marea tristeţe care aveau să se prăbuşească într-o zi pe umerii oamenilor, pe umerii tuturor oamenilor. Astfel că în anii care s-au scurs după aceea, el a rămas tăcut, iar noii găligani, cei care altădată moşteneau de la cei dinaintea lor obiceiul de a-şi rîde de Barragan, acum, cînd îl vedeau intrînd în circiuma lui Chichîn, amuţeau cu toţii.

Dar el nu mai prorocea nimic. Devenise retras şi ursuz.

Acum însă, cînd i-a apărut dragonul acela, şi-a dat seama că ziua nenorocirilor era aproape, iar el trebuia să-şi facă datoria

Aşa că Iisus Cristos ştia ce-i spune cu chipul său trist şi sever. Da, el era un păcătos, trăia din pomana altora, cerşind, ori din ziarele pe care i le dădea Berlingieri pentru a-şi scoate un ban în plus. Era un rătăcitor şi, pe deasupra, tăinuia Apariţia sa.

În ziua aceea, spre seară, după ce meditase ore în şir plim-bîndu-se printre danele portului, a intrat în circiumă, şi-a cerut păhăruţul de rachiu şi, cu el în mînă, s-a întors spre locul unde se aflau Loiacono, Berlingieri, crăcănatul de Olivari şi şchiopul Acuna, spunîndu-le:

― Băieţi, azi-noapte mi-a apărut Iisus Cristos.

Ei vorbeau despre un meci al echipei Racing. S-a făcut o tăcere ca de mormînt. Cei mai tineri au renunţat să mai joace biliard, toţi privindu-l cu mare îngrijorare. Barragan i-a observat îndelung, în timp ce tremura din tot trupul. După aceea a adăugat:

― Dar, mai înainte, întorcîndu-mă spre casă, în colţul străzii Brandsen cu Pedro de Mendoza am avut altă viziune.

Toţi au rămas cu privirile aţintite asupra lui. Cu glas tremurat, Barragan le-a spus:

― Stătea pe cer, înspre port, ocupînd jumătate din tot cerul. Coada îi atîrna pînă la pămînt

S-a oprit, încercînd un sentiment neclar, de teamă şi ruşine. Apoi a continuat, aproape în şoaptă:

― Un dragon colorat. Cu şapte capete. Aruncînd flăcări pe nări.

Liniştea era din ce în ce mai profundă.

Natalicio Barragan a adăugat:

― Pentru că sfîrşitul e aproape. Dragonul prevesteşte sînge şi nu va rămîne piatră pe piatră. Mai apoi, Dragonul va fi încătuşat.

UN ŞOARECE CU ARIPI

Fără a şti ce trebuie să facă (pentru ce să strige? pentru ca lumea să vină şi să-l omoare cu parii, scîrbită?), Sábato a obser­vat cum picioarele lui se transformau în gheare de liliac. Nu simţea nici un fel de durere, nici măcar gîdilatul la care s-ar fi putut aştepta din cauza încreţirii şi uscării pielii, în schimb îl încerca o scîrbă fără margini, pe măsură ce această transformare înainta văzînd cu ochii: mai întîi tălpile picioarelor, apoi picioa­rele şi, încet-încet, trupul. Scîrba a devenit insuportabilă în momentul în care i se formau aripile, poate unde erau numai din carne, fără nici un fel de pene sau fulgi. În cele din urmă, capul. Pînă în clipa aceea urmărise întregul proces cu privirile şi chiar dacă nu îndrăznise să-şi pipăie cu mîinile încă omeneşti labele acelea, observase cu un fel de groază fascinantă ghearele acelea de şoarece uriaş şi pielea zbîrlită ca de bătrîn milenar. După ace­ea, aşa cum am spus, ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost formarea aripilor enorme şi cartilaginoase. Cînd însă procesul transformării a trecut la cap şi a început să simtă cum i se alungea botul şi cum îi creşteau pe nas peri foarte lungi, groaza a ajuns la intensitatea maximă, imposibil de descris. Un timp a rămas para­lizat în pat, unde îl surprinsese transformarea A încercat să se stăpînească şi, analizînd totul, să-şi facă un plan amănunţit în acest plan intra hotărîrea de a rămîne calm şi tăcut, pentru că, dacă ar fi ţipat, lumea ar fi dat năvală înăuntru şi l-ar fi ucis fără milă cu tot ce i-ar fi căzut în mîini. Mai exista, sigur, speranţa vagă că oamenii şi-ar fi putut da seama că această murdărie vie era el însuşi, pentru că nu era logic să se fi instalat în locul lui în mod inexplicabil.

În capul lui de şoarece ideile continuau să fiarbă.

S-a ridicat şi, aşezat pe marginea patului, a încercat să se liniştească, luînd lucrurile aşa cum erau. Atunci a observat că labele lui nu ajungeau pînă la duşumele. S-a gîndit că prin contracţia oaselor devenise mai scund, nu prea mult însă, ceea ce explica şi încreţirea pielii. A calculat că noua sa statură putea să atingă în jur de un metru şi douăzeci. S-a ridicat de pe pat şi s-a privit în oglindă.

A rămas astfel un răstimp îndelungat, fără a se mişca. Îşi pier­duse calmul şi plîngea în tăcere în faţa acelei grozăvii.

Există oameni care au şoareci în casă, fiziologi precum Houssay, care fac tot felul de experienţe pe animalele acestea atît de scîrboase. El însă aparţinuse celor ce simt o scîrbă de neînvins la simpla vedere a unui şoarece. Ne putem imagina, prin urmare, ce scîrbă îl încerca acum contemplînd şobolanul acela de un metru şi douăzeci, cu imensele sale aripi cartilaginoase şi cu pielea aceea repulsivă, zbîrcită, de animal monstruos. Iar el înlăuntru!

Privirea a început să-i slăbească şi atunci a avut brusc convin­gerea că această slăbire a vederii nu era un fenomen trecător, ca urmare a emoţiei care-l încerca, ci că procesul avea să avanseze treptat, pînă la orbirea totală. Şi aşa s-a şi întîmplat: în cîteva secunde, deşi aceste secunde i s-au părut secole de catastrofe şi coşmaruri, ochii lui s-au umplut de o noapte absolută. Îşi simţea inima bătînd tumultuos şi pielea tremurînd de frig. A rămas para­lizat. Apoi, încet-încet, înaintînd pe pipăite, s-a apropiat de pat şi s-a culcat pe o parte. A rămas astfel mult, foarte mult timp. Pînă cînd, pe neaşteptate, nemaiputîndu-se stăpîni, uitîndu-şi de planul făcut şi de prevederile cele mai rezonabile, s-a trezit aruncînd spre cer un imens şi înfricoşător strigăt de ajutor. Un strigăt însă care nu mai era cel al unui om, ci un strident şi dezgustător ţipăt de uriaş şobolan înaripat Cum era de aşteptat, lumea şi-a făcut apariţia. Dar nu şi-a manifestat nici un fel de surpriză. L-au între­bat ce se întîmplase, dacă se simţea rău şi dacă nu vroia o ceaşcă de ceai.

Era clar, nu-şi dăduseră seama de transformarea care avuse­se loc.

Ne le-a spus nimic, n-a scos nici un cuvînt, gîndindu-se că l-ar fi luat drept nebun. S-a hotărît să încerce să trăiască oricum, păstrîndu-şi taina, chiar şi în condiţia aceea atît de îngrozitoare.

Pentru că astfel este dorinţa de a trăi: nesecată şi fără condiţii.

GEORGINA ŞI MOARTEA, două cuvinte pe care Bruno n-a vrut să le gîndească niciodată împreună, ca şi cînd prin această nevinovată magie ar fi fost posi­bil să paralizeze scurgerea timpului, magie către care se înclina tot mai mult, o dată cu trecerea anilor, aşa cum rafalele reci ale vîntului din august smulg frunzele ruginite, ducînd departe ceea ce el ar fi vrut să păstreze pentru totdeauna.

A rătăcit fără nici o ţintă precisă, trezindu-se înaintînd pe Rio Cuatro, pînă cînd a întrezărit Balconul roşietic deschis spre cerul cenuşiu de toamnă: nu era numai melancolic, ci la fel de lugubru şi enigmatic ca Alejandra şi Fernando. Casa familiei Olmos l-a făcut să-şi aducă aminte de acest ciudat domn Valdemar, oprit pe pragul morţii de hipnotizator, aşteptînd astfel, cu viscerele sale şi mii de viermi în aşteptare, pînă în clipa cînd o şoaptă de aproape-cadavru, din cadrul uşii sinistre, l-a rugat, disperat, pentru Dumnezeu, terminaţi odată. Şi atunci cînd magicianul rupe vraja, corpul se prăbuşeşte în moarte şi putrefacţie instantanee, miriade de viermi aruncîndu-se asupra lui ca o armată de monştri infini­tezimali, turbaţi de foame şi dorinţă.

Coşurile uriaşe şi podul arcuit peste Riachuelo contrastau puternic alături de locuinţa aceea din alte timpuri, realitatea implacabilă înfruntîndu-se cu fantasmele încă neclare.

Dar dacă aceasta era realitatea, ce însemna această leproasă clădire în ruină? Şi, mai ales, ce însemna el însuşi, din moment ce sufletul i se înmuia contemplînd petele de lepră de pe zidurile acelea roşietice, pline cu muşchi? Un fiu, un nepot, un stră-stră-nepot de marinari aspri şi războinici neîmblînziţi ori tot o fan­tasmă precum don Pancho Olmos sau acel Bebe cu clarinetul lui nesăbuit ori precum Escolâstica ducînd pe umeri capul străbunului ei? De ce, dacă nu astfel stăteau lucrurile, îl îndurera într-atîta sfirşitul acelei clădiri sumbre şi a ceţoşilor ei locuitori? De ce în această toamnă din Buenos Aires simţea că şi pentru el se apropie un timp cu străzi dezolante şi frunze galbene? Acum îşi vedea întreaga existenţă ca pe o călătorie năvalnică spre neant Da, Saint-Exupery. Il îmbărbătase pe Martin, pe atîţi alţi neajutoraţi pierduţi în haos şi întuneric. Dar pentru el ce făcuse?

TATĂL LUI, TATĂL LUI

Încă o dată, cine mai ştie a cîta oară, încă, avea să se mai înfîmple la fel. „Nicolâs, moare tata". Dar el ştia că nu-i vorba de Nicolâs, ci de fraţii tăi, de acord cu sistemul acela de fier unde cel mai mic trebuia să se supună fără a crîcni celui mai în vîrstă. Astfel că, ierarhic şi economic, Nicolas însemna Nicolas ― Sebastian ― Juancho ― Felipe ― Bartolome ― Lelio. Precum şi mustrarea tacită vroind să spună trebuia să afli, să te căutăm departe, întotdeauna străin de casa şi destinul nostru, ştiind că tata nu s-a împăcat niciodată cu gîndul acesta şi că acum aşteaptă să te întorci pînă nu va fi prea tîrziu. Chiar dacă nici în telegramă şi în nici o discuţie nimeni nu avea să rostească un cuvînt care să aibă vreo legătură cu acest sentiment, conform legii care impunea tăinuirea celor mai profunde emoţii. Astfel că atunci cînd intrau în contact cu alţi oameni, obişnuiţi cu norme mai puţin aspre, li se păreau foarte superficiali în trăirile lor, căci nu-şi exprimau în mod deschis decît emoţiile legate de fapte fără prea mare impor­tanţi în felul acesta, îşi puteau exprima mîhnirea, însoţind-o cu lungi comentarii, pentru căderea grindinei sau năvala lăcustelor care distruseseră recolta unui prieten, dar li se părea de prost gust să-şi exprime acelaşi sentiment dacă acestui prieten i-ar fi murit un copil. Situaţie în care bătrînul Bassan, cu faţa lui împietrită, obişnuia să spună simplu „aşa-i soarta". Cuvinte pe care nu le-a auzit rostite niciodată cînd era vorba de pierderea recoltei, ca şi cînd aceste uriaşe şi înfricoşătoare puteri care acţionează sub numele generic de „soartă" nu trebuiau invocate în zadar sau cînd se produceau întîmplări de mai mică importanţă.

DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI MAI TÎRZIU, OAMENII, LUCRURILE, toate erau la fel şi totul era deosebit Pentru că pe aceeaşi modestă cale ferată se scurgeau aceleaşi vagoane, în aceeaşi direcţie, printre aceleaşi clădiri avînd aceeaşi culoare. Un pic mai veştedă, iar în unele locuri căzută de tot Dar nu atît de îmbătrînită precum oamenii care trăiseră şi suferiseră în acelaşi interval de timp. Pentru că, se gîndea el, oamenii se macină mai mult decît lucrurile şi dispar mult mai repede. Astfel că un modest scaun vienez supravieţuieşte aruncat în podul casei, evocînd moartea celei care-l folosise cîndva. Evocare de un patetism stupid Pentru că un fleac, orice tîmpenie de obiect care asistase la desfăşurarea unei mari iubiri, vibrînd intens sub strălucirea pe care pasiunea o conferă simplelor obiecte ce se află în preajmă, iar după aceea, cu îndărătnicia lucrurilor care supravieţuiesc, se întoarce la nesemnificaţia ce îi e proprie: opac şi stupid, asemeni scenografiei dintr-o piesă de teatru atunci cînd peste vraja şi flacăra acesteia s-a tras cortina.

Da, vagoanele acelea erau cele dintotdeauna, dar oamenii se schimbaseră ori nu mai trăiau. Şi, mai ales, eu sînt altul. Multe şi mari catastrofe înmormîntase în sufletul său un oraş peste altul, precum pămîntul şi incendiile sau jefuirea noilor troieni. Şi chiar dacă cei care locuiau peste vechile ruini ale Troiei păreau să trăiască precum toţi ceilalţi, sub ei se auzeau glasuri stinse, ori se găseau resturi de oase şi dărîmături din palate mîndre, foşnete sau legende despre pasiuni stinse de mult

Pe măsură ce se îndepărta de Buenos Aires, staţiile de cale ferată păreau să se asemene arhetipului de gară din pampă, precum succesivele schiţe ale unui pictor care caută obsesia ce zace în adîncul lui: un magazin cu pereţi din cărămidă roşie, la marginea unui drum de pămînt; cîţiva ţărani în pantaloni bufanţi şi pălării negre cu boruri largi, scobindu-se gînditori între dinţi cu cîte o surcică uscată; cîte un cărucior, caii legaţi la stănogul unui magazin universal, şoproane acoperite cu tablă de zinc, o caleaşca ruinată cu capotă din pînză neagră, apoi ajutorul de şef de staţie în cămaşă cu mînecă scurtă, cu mîna dreaptă pe funia clopotului de semnal.

Pînă cînd, în sfîrşit, a apărut gara Santa Ana şi atunci copi­lăria lui a irupt brusc, cu toată puterea, pentru că locul acela aparţinea fermei Santa Brigida, deci era locul familiei Olmos, ceea ce însemna, în primul rînd, Georgina, în spatele majordomu­lui albinos, cel care rîdea din te miri ce, spunînd mereu ce chestie, nu?, lovind scaunul trăsurii cu palma şi legănîndu-şi capul fără nici un fir de păr dintr-o parte într-alta, om fără nimic deosebit pentru el, dar rămas pentru totdeauna în memorie pentru că în spatele lui a văzut-o pentru prima dată pe Georgina, sfioasă şi firavă, cu părul aproape roşu. Da, locurile acestea erau legate de oamenii care avuseseră cea mai puternică înrîurire asupra vieţii lui. Chiar dacă acum din Santa Brigida nu mai rămăseseră decît nişte resturi, iar cele şase sute de hectare, la cît se redusese ferma pe vremea copilăriei lui, nu mai erau ale familiei Olmos, nici ale familiei Bardos, ci aparţineau unor oameni indiferenţi la destinul acelor fiinţe dragi lui, uitate acum, ori intrate în anonimat Pentru că întinsurile acestea în care indienii o omorîseră pe micuţa Brigida, pampele acestea străbătute odinioară de călăreţii de sub comanda căpitanului Olmos, pămîntul acesta de unde plecaseră pentru a nu se mai întoarce niciodată, împreună cu copiii lor, Celedonio şi Panchito, pentru a-l urma pe Lavalle erau la fel de străine de sîngele şi destinul lui precum străzile din Buenos Aires care, uneori, poartă numele neamului său, dar sînt străbătute de oameni nepăsători şi grăbiţi, veniţi din toate părţile lumii pentru a face avere, persoane care, în multe cazuri, considerau viaţa lor de aici ca pe o şedere trecătoare într-un biet hotel.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə