Ernesto sabato



Yüklə 2.45 Mb.
səhifə26/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2.45 Mb.
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28

Acum trenul începea să coboare, descriind o curbă către apus, iar el ştia că, după ce va lăsa în urmă pădurea Santa Ana, turla bisericii va apărea brusc înaintea ochilor şi puţin după aceea zidurile morii: silozurile morii lui Bassăn şi, o dată cu aceasta, casa şi copilăria lui.

În cele din urmă, cînd a ajuns în Căpitan Olmos, identic sie însuşi, a simţit că în toţi aceşti ani nenumăraţi trăise într-un fel de iluzie, într-o fantasmagorie zadarnică, fără consistenţă şi greutate; întîmplările la care credea că asistase se spulberau, aşa cum visele, trezindu-te, îşi pierd puterea şi viaţa, transformîndu-se în frînturi nesigure dintr-o închipuire din ce în ce mai ireală. Senzaţia aceasta îl făcea să creadă că singurul lucru adevărat şi real din viaţa lui era copilăria, dacă adevărat şi real este ceea ce rămîne identic cu sine însuşi: un fragment de eternitate. Dar, aşa cum, trezindu-ne din somn, viaţa cotidiană se contaminează de infamii şi nu mai sîntem aceiaşi care eram mai înainte, întoarcerea de acum îi vorbea despre o copilărie viciată şi tristă din cauza suferinţelor prin care trecuse. Şi aceasta, deşi copilăria însemna eternitatea, îl împiedica s-o vadă aşa cum trebuia să fie văzută: limpede şi cristalina. Căci o vedea ca printr-un geam murdar, neclară şi fără lumină; ca şi cum, apropiindu-se de o fereastră prin care ne este dat să vedem cîteva clipe eternitatea noastră, am descoperi că geamurile acesteia au îndurat suferinţa anilor, acoperindu-se cu furtuni şi rafale de grindină, cu noroi şi pînza de păianjen a vieţii noastre.

Ca şi cînd ar fi privit din întuneric locuri luminate, a văzut şi a recunoscut chipuri care nu l-au recunoscut pe el: Irineo Diaz, cu aceeaşi, acum decolorată şi îmbătrînită, trăsură cu acoperiş din pînză neagră; Bengoa, hamalul, aşteptînd ca întotdeauna sosirea trenului şi, în cele din urmă, aşezat ca un idol, bătrînul Medina, bătrîn de pe cînd el era un copil, stînd, i se părea lui, în aceeaşi poziţie în care îl văzuse ultima oară, acum treizeci şi cinci de ani: gînditor şi neînfricat, ca toţi indienii, care după o anume vîrstă rămîn neschimbaţi, ca şi cînd timpul nu ar mai curge prin ei, ci numai pe alături, iar ei îl privesc cum trece, fumînd aceeaşi ţigară acră, hieratici şi misterioşi ca idolii americani, îl privesc ca pe un rîu care duce cu el lucruri absolut pieritoare.

― Nu mă recunoaşteţi?

Bătrînul şi-a ridicat privirile fără nici o grabă. Adînciţi între oasele pergamentoase ale măştii lui de pămînt, Bruno a simţit cum ochii aceia mici îl cercetau calm, cu minuţiozitate. Obişnuit să privească universul cu multă atenţie, fără nici un alt scop decît pentru a-l observa şi a păstra pentru el însuşi configuraţia precisă (cu un fel de subtilă şi ironică muţenie), Medina aparţinea aceleiaşi rase de baqueanos care puteau să deosebească în nesfîrşitul pampei urma unui cal dintre alte mii de urme, capabili să orienteze o armată întreagă numai după mirosul aproape imper­ceptibil al unei buruieni. Îl privea cu o neîncredere şireată, abia descifrabilă prin anumite riduri din colţul ochilor. Şi precum atunci cînd se şterge un portret în creion şi rămîn numai liniile esenţiale, cele care au fost lucrate mai mult şi mai apăsat, liniile feţei lui Bruno copil începeau să se lămurească. Astfel că, stră-bătînd cei treizeci şi cinci de ani de absenţă, de ploi şi morţi, de vînturi sudice şi întîmplări, o sentinţă sobră dar implacabilă a ţîşnit din misterioasele profunzimi ale memoriei lui Medina, cel care şi-a sfîrşit examinarea chipului aceluia abia mişcîndu-şi buzele, în timp ce faţa îi rămînea împietrită, fără a trăda nici cea mai mică emoţie, dacă aceasta ar fi existat într-adevăr în inima acelui om:

― Tu eşti Bruno Bassan.

După cele patru cuvinte, Medina s-a închis iarăşi în muţenia lui, impasibil la întîmplările din lume, străin faţa de violenta şi aproape înfricoşătoarea comoţie a acelei fiinţe care lăsase în urmă copilul pentru a deveni bărbat în puterea vîrsteL

Bruno a străbătut străzile prăfoase, piaţa cu palmierii şi paradisurile. ei, apropiindu-se de zidurile morii şi distingînd din ce în ce mai puternic zgomotul izocron al maşinilor. Un simbol atroce: mersul indiferent al lucrurilor, în timp ce în mijlocul lor agonizează omul care le-a născocit cu dragoste şi speranţă.

MOARTEA LUI MARCO BASSAN

― Acum doarme, i-a explicat Juancho.

În penumbra apăsătoare a camerei a auzit pentru prima dată scîncetul acela surd şi respiraţia agitată, întretăiată. Cînd s-a obiş­nuit cu întunericul, a zărit ceea ce mai rămăsese: o grămadă de oase într-o pungă de carne dureroasă şi putredă.

― Da Mirosul se simte de la intrare. Dar te obişnuieşti.

Bruno şi-a privit fratele. Pe cînd el era un copil, acesta fusese idolul lui: cu pălăria lui cu boruri largi şi umerii laţi şi vînjoşi, pe iapa aceea sură cu coadă lungă. Iar mai apoi, cînd a plecat de acasă, tatăl i-a spus: „N-o să mai intre în casa asta niciodată". Pentru ca acum, parcă pentru a demonstra netemeinicia unor astfel de cuvinte în faţa neamului şi a sîngelui, Juancho nu numai că se întorsese, ci era chiar cel care îl îngrijea pe tatăl lor, zi şi noapte.

― Apă, Juancho, a murmurat bătrînul, trezindu-se din somnul acela cu medicamente, cel care trebuie că se deosebea de somnul lui de odinioară, ca o mlaştină plină cu duhoare şi fiare faţă de o lagună peste care bat înfiorate aripile păsărilor.

Ridicîndu-l uşor cu mîna stîngă pe după umeri, i-a dat o linguriţă de apă, ca unui copil.

― A venit Bruno.

― Ha, cum? a îngînat cu limba lui scămoşată.

― Bruno. S-a întors Bruno.

― Ha, cum?

Privea înainte, cu tot chipul, ca un orb.

Juancho a dat puţin perdelele la o parte. Atunci Bruno a văzut mult mai clar ceea ce mai trăia din omul acela puternic şi plin de energie. Din ochii lui adînciţi în orbite ca două bile de sticlă verzuie, aproape opacă, a ţîşnit o lumină firavă, ca o flăcăruie ce se ridică pe neaşteptate cînd sufli peste jeratecul aproape stins.

― Bruno! a şoptit el.

Bruno s-a apropiat şi, aplecîndu-se peste el, a încercat să-l îmbrăţişeze, în timp ce mirosul devenea de nesuportat Bătrînul a articulat ca un beţiv:

― Vezi, Bruno. Am ajuns o ruină.

A fost o bătălie de multe zile, dusă cu aceeaşi energie cu care înfruntase toate greutăţile. A muri însemna a se da învins, iar el nu se recunoscuse învins niciodată. Bruno îşi spunea că era făcut din acelaşi aluat cu veneţienii care îşi ridicaseră oraşul luptînd cu apa şi ciuma, cu piraţii şi foamea încă mai avea profilul auster al lui Iacopo Soranzo pictat de Tintoretto.

Se întreba dacă nu ar fi fost un gest de laşitate şi meschinărie din partea lui dacă ar fi ieşit, să-şi uite de toate, să bată străzile, în loc să rămînă, precum Juancho, lîngă durerea tatălui lor. Crîmpeie de gînd care refuzau să se întregească îi spuneau că nu făcea nimic rău dacă încerca să-şi uite de această scîrbă. Imediat însă, ca o străfulgerare, apăreau alte crîmpeie de gînd care-i spuneau că, deşi tatăl lui n-ar fi suferit mai mult sau mai puţin, înde-partîndu-se de conştiinţa şi memoria lui, tot era vorba de un fel de trădare. Şi astfel, ruşinat, se întorcea acasă pentru cîteva clipe, plătind o cotă meschină de solidaritate cu Juancho, cel care rămînea nemişcat pe scaunul său, atent la fiecare zgomot, ajutîndu-l şi ascultîndu-i lungile vaiete şi nesfîrşitele deliruri.

― Juancho ― se auzea deodată. Mi-au dat foc la pat! Şi încercînd să se ridice, arăta flăcările: aici, lîngă picioare.

Fiul se ridica de pe scaun cu repeziciune şi stingea focul cu gesturi repetate, exagerînd precum într-o pantomimă cînd trebuie să te faci înţeles fără cuvinte.

Pentru cîtva timp bătrînul se liniştea

După aceea, patul se rupea în două şi trebuia reparat. Juancho aducea scînduri, lua fierăstrăul, îngenunchea pe duşumele lîngă bolnav şi se făcea că taie şi bate cuie. Pentru ca mai apoi, cînd tatăl său se îndepărta de capul patului, înfricoşat, arătîndu-i cu de­getul pe oamenii care îl acuzau spunîndu-i că era un laş şi un ticălos, să se ridice din nou de pe scaun şi să-i împingă pe intruşii aceia afară din cameră, cu mîinile şi picioarele, adresîndu-le cuvinte aspre.

― Juancho, şoptea bătrînul pe neaşteptate, ca şi cînd ar fi vrut să-i spună un mare secret

Fiul se apropia de el şi-şi punea urechea la buzele lui, înecîndu-se din cauza mirosului putred.

― Au intrat hoţii, murmura el. S-au deghizat, prefăcîndu-se în şoareci şi acum s-au ascuns în dulapul cu haine. Şeful lor e Gavina. Ţi-l aduci aminte? Cel care a fost comisar cînd cu conser­vatorii. Un hoţ, un neruşinat Crede că nu l-am recunoscut dacă s-a transformat în şobolaa

Prin faţa ochilor lui continuau să defileze chipuri vechi, cunoscuţii de odinioară. Deformată în mod monstruos de deliruri şi morfină, memoria lui devenise tăioasă şi grotescă.

― Vai, don Juan! Cine ar fi crezut că vei sfîrşica zilier? Cu averea pe care ai ştiut să ţi-o faci!

I-l arăta, clătinîndu-şi capul, surîzînd ca şi cînd nu ar fi vrut să creadă, cu o anume deziluzie ironică. Fiul său îl căuta cu privirile.

― Acolo, îşi ţesală calul.

― A, da, comenta Juancho. Ia să-l păcălim noi.

― Îţi dai seama? Don Juan Audiffred. Cine ar fi putut crede!

Comenta întîmplarea la modul cel mai firesc cu putinţă, o bună bucată de timp, căci pe de-o parte vedea moştri sau fantasme şi îndată după aceea se comporta cu luciditate, conversînd cu oameni morţi acum douăzeci de ani cu aceeaşi naturaleţe cu care mai apoi spunea că i s-a uscat gîtul şi i-ar cădea bine un pahar cu apă. Cînd Bruno se întorcea din stradă, fratele lui îi povestea rîzînd întîmplările petrecute cu tatăl lor, cu acest amestec de duioşie şi condescendenţă cu care tatăl povesteşte năzbîtiile copi­laşului Dar chiar atunci reîncepea delirul şi Juancho se întorcea şi el la magica lui pantomimă, timp în care Bruno se strecura în vestibul, unde ceilalţi fraţi discutau despre recoltă, vînzări de pămînt ori animale. Bruno îi asculta şi, încercînd să intre în vorbă, îşi amintea că pe cînd era copil îl puneau să afle greutatea grîului folosind balanţa pentru densităţi. Fraţii îl priveau în tăcere. Iar el menţiona nume: Favorito, Barletta33. Fraţii îl contraziceau cate­goric: aceştia, de cel puţin douăzeci de ani, nu mai erau în viaţă. Unul dintre ei îşi stingea ţigara şi intra în dormitorul tatălui, achitîndu-şi cota de datorie sufletească, pentru a se întoarce tăcut şi întunecat

― Şi don Sierra? Care?

Işi amintea.

Cei mai în vîrstă îşi exercitau monopolul asupra unor amintiri şi nu acceptau sa-l împartă oricum cu cei mai mici, mai ales cu Bruno. Dar cum să nu, sigur că şi-l amintea: gras şi cu burtă, cu nişte urechi enorme peste care fluturau pletele lungi şi albe.

Nu era de-ajuns. Se priveau între ei, sfătuindu-se pe tăcute, şi Nicolâs, aţintindu-l cu privirile ca un profesor pe elevul care-şi susţine examenul de teză, îi cerea să spună care era nota particu­lară cea mai caracteristică a lui don Sierra.

Da, întăreau ceilalţi.

Bruno se sforţa să-şi aducă aminte. Fraţii îl priveau cu şirete­nia specifică oamenilor de la ţară. Caracteristica esenţială a lui don Sierra, nimic mai mult, e ceea ce-i cereau să le spună. Tăce­rea devenea tot mai apăsătoare, în timp ce Bruno îşi chinuia memoria cu disperare.

Ceasul cu trei capace?

Nu, domnule.

Îl vedea foarte bine sosind în şareta sa, coborînd cu biciul în mînă, cu un chimir uriaş în jurul burţii enorme, numai în maiou, transpirat şi congestionat, cu pălăria neagră dată peste ceafă, cu sandalele brodate murdare de balegă.

Se recunoştea învins?

Nu-şi amintea Dacă nu era ceasul cu trei capace, nu ştia

― Ceasul cu trei capace! îngînau ei cu dispreţ.

― Şi? insista Bruno, avînd impresia că-i întinseseră o cursă. Ce şi?

Caracteristica aceasta esenţială

Fraţii cei mari se priveau iarăşi: una din regulile jocului era cea de a-l lăsa pe cel examinat ros de îndoială. Bruno îi stima pe voinicii aceia cu umeri laţi şi păr argintiu, aşteptînd verdictul fără să-şi dea seama de un astfel de joc.

Cu gravitate, fratele cel mare enunţa informaţia: să-l înşele pe englezul O'Donnell.

― Să-l înşele pe englezul O'Donnell?

Bruno şi-a exagerat uimirea pentru a nu se da bătut întru totul, ca şi cum, în cazul în care această înşelare ar fi existat, nu putea fi atît de importantă încît să fie ridicată la rang de caracteristică. Cel puţin în cadrul familiei Bassân.

Nicolâs îşi privea fraţii pe sub sprîncene: şi-l putea închipui cineva pe bătrînul Sierra fără a-l minţi pe englezul O'Donnell? Niciodată, întăreau aceştia.

― Faceţi o glumă proastă, a spus Bruno, încercînd să desco­pere în privirile lor sclipirea răutăţii.

Nicolas s-a întors către Marco, cel mai mic (patruzeci şi cinci de ani) şi i-a poruncit:

― Tata doarme. Să vină Juancho.

― Un moment, l-a oprit Bruno, bănuind ceva.

L-a însoţit pe Marco, temîndu-se că l-ar fi pus la curent pe Juancho cu cele din vestibul. Juancho însă era frînt de oboseala atîtor zile şi nopţi de nesomn şi durere.

― Tu nu ai auzit nimic, i-a explicat Nicolâs. Spune-i ăstuia care era principala caracteristică a lui don Sierra.

― Să-i spună minciuni englezului O'Donnell.

Marco s-a întors în vestibul:

― S-a trezit, vrea apă.

A ieşit şi Juancho, iar realitatea care se retrăsese pe tăcute sub dulcea aducere aminte, precum dulcele interval în care soldatul, în timpul luptei, citeşte scrisoarea abia venită şi deschide pachetul cu lucruşoare dragi, a năvălit cu toată cruzimea. Au tăcut şi au continuat să tragă din ţigări. Se auzeau vaiete. Nicolas privea pe fereastră, gînditor. La ce se gîndea? Bruno a ieşit în stradă.

Totul, absolut totul, începînd cu numele aşezării, era legat de fiinţe care contaseră atît de mult în viaţa lui: Ana Măria Olmos, fiul ei Fernando, apoi Georgina Şi, deşi dorea atît de mult să se îndrepte spre bătrîna casă căreia i se datora înfiinţarea aşezării, ceva neclar îl împiedica s-o facă, astfel că nu îndrăznea decît să-i dea ocol de la distanţă. Străbătînd uliţele pline de praf, numele peste care da îi trezeau amintirile: prăvălia lui Salomon, panto-făria lui Libonatti, palatul doctorului Figueroa, Societatea de Ajutor Mutual a Maiestăţii Sale Vittorio Emmanuele. Numai că pentru Bruno amintirile din copilărie mi avuseseră niciodată legătură între ele, astfel că i se păreau nişte fapte ireale. Pentru că el concepea realitatea ca pe ceva curgător şi viu, ca pe o intrigă palpitantă, în timp ce amintirile acestea îi apăreau dezarticulate, statice, valoroase numai prin ele însele, fiecare ca o insulă ciudată şi solitară, cu acelaşi fel de irealitate proprie fotografiilor, această lume de fiinţe pietrificate în care există întotdeauna un copil ţinut de mînă de o mamă care nu mai există (pămînt şi pulbere), în timp ce copilul nu este, aproape niciodată, medicul faimos ori eroul pe care şi-l imaginase mama, ci un funcţionar neînsemnat care, învîrtind hîrtiile, descoperă fotografia şi o contemplă cu ochii înlăcrimaţi

Astfel că ori de cîte ori încercase să reconstruiască părţile cele mai îndepărtate în timp din viaţa lui, totul îi apărea ceţos şi abia dacă rămîneau în lumină, ici-colo, episoade sau chipuri care uneori nu erau nici măcar atît de extraordinare încît să-şi justifice dăinuirea. Pentru că altfel n-avea cum să-şi explice faptul că îşi amintea cu toată intensitatea, de exemplu, sosirea acelui uriaş motor pentru moară. Cu „toată intensitatea". Nu era chiar aşa, căci, cînd încerca să-şi precizeze prin cuvinte scena aceea, totul devenea mai puţin clar, amănuntele dispăreau, momentul respectiv pierzîndu-şi consistenţa presupusă. Nu, nu ştia totul, nu putea să dea detalii: întîmplarea aceea se evapora ca un vis imediat ce te trezeşti din somn. Şi îi era imposibil să-şi forţeze aducerea aminte dacă nu găsea cheia, cuvîntul magic, amintirile fiind ca nişte prinţese care-şi dorm somnul lung şi nu se trezesc decît în clipa cînd li se şopteşte la ureche cuvîntul tainic. Acolo, jos, în adîn-curi, dormeau fericiri şi tristeţi şi, pe negîndite, era de-ajuns un cîntec sau un miros anume pentru ca vraja să se destrame, lăsînd să ţîşnească din acel cimitir al somnului fantasma neaşteptată. Ce melodie, ce crîmpei de melodie auzise în după-amiaza aceea de singurătate în grădina Luxemburg? Cîntecul venea de foarte departe, dintr-o lume care nu mai exista şi dintr-o dată s-a văzut în Căpitan Olmos, într-o noapte de vară, sub lumina unuia din felinarele acelea mari cu arc voltaic. Cine era în preajmă? Nu l-a văzut decît pe Fernando tăind picioarele dinapoi ale unei broaşte, iar după aceea efortul grotesc al acesteia de a înainta peste ţărînă folosindu-se numai de picioarele din faţă. Dar şi în cazul acesta era vorba de o fantasmă neclară, fără carne şi oase, un Fernando fără greutate, lipsit de ochii lui adevăraţi şi de buzele groase, mai mult o idee: ceva groaznic, o scîrboşenie. Şi monstrul acesta răsă­rise dintr-un ţinut al umbrelor pentru a mutila o broască datorită unui cîntec. Şi cît de ciudat era faptul că sadicul acela, cîntecul şi broasca mutilată supravieţuiseră împreună, aveau să rămînă pentru totdeauna uniţi, în afara timpului, într-un ungher întunecat din sufletul lui. Nu, nu putea să-şi amintească nici în mod logic, nici în ordine copilăria lui. Reminiscenţele acelea izvorau la întîmplare dintr-un adînc nebulos şi neutru, fără a reuşi să stabilească legăturile temporale dintre ele. Căci, dintre fragmentele acestea care apăreau ca nişte insuliţe deasupra unui ocean indiferent, îi era cu neputinţă să precizeze cine pe cine preceda, timpul dintre ele neavînd nici o semnificaţie, pentru că nu erau unite de viaţă şi moarte, de ploi şi de prieteni, de nefericiri şi iubiri. Astfel că sosirea acelui uriaş motor pentru moară putea să se fi petrecut foarte bine atît înaintea, cît şi în urma mutilării broaştei, între un moment şi celălalt întinzîndu-se oceanul cenuşiu, fără început şi fără sfîrşit, fără o cauzalitate a lucrurilor care se scufundaseră

Într-o uitare eternă.

Între timp, Juancho a trebuit să cedeze în lupta aceea atît de inegală, a suferit un atac ciudat, începînd să ţipe şi să tremure, şi au fost nevoiţi să-i facă o injecţie pentru a-l adormi. Bătrînul a observat imediat lipsa lui şi, din adîncurile în care se zbătea, şi-a închipuit că îl duseseră la Pergamino, iar aici îl uciseseră din răzbunare. Iar ei îi ascundeau adevărul. De ce i-l ascundeau? Poftim? De ce? a murmurat, izbucnind în plîns, deşi fără lacrimi, pentru că în trupul lui nu mai era apă, dar din zgomotele pe care le făcea şi din convulsia trupului se putea deduce că era plîns ceea ce producea acel aproape-cadavru: un plîns uscat, subţire, un fel de aproape-cadavru de plîns. Unde era Juancho? Poftim? Unde era? în Pergamino, a mai şoptit de cîteva ori, înainte de a intra într-o criză pe care toţi au considerat-o drept cea de pe urmă: respira ca şi cînd cineva l-ar fi înecat, se agita cu furie şi nepu­tinţă, iar din gura lui ţîşneau gemete şi frînturi de cuvinte, ca nişte gloanţe reci. Îşi arunca pătura de pe el, urla Pînă cînd, pe neaş­teptate, faţa lui a devenit rigidă şi au fost nevoiţi să-l lege pentru a nu se arunca jos din pat După aceea, din gura lui, ca dintr-o gaură care serveşte de intrare într-un puţ adînc, întunecat şi rău mirositor, au ţîşnit acuzaţiile împotriva duşmanilor care îi ucise­seră copilul. Iar după aceea, a căzut ca şi cînd s-ar fi prăbuşit în el însuşi, rămînînd nemişcat, absolut inert

Toţi copiii lui s-au privit în tăcere. Nicolâs s-a apropiat să vadă dacă mai respira. Numai că bătrînul avea să învingă şi criza aceasta. Era un sac de oase şi carne putredă, dar sufletul lui rezista, se retrăgea în inimă, ultima fortăreaţă care-i mai rămînea, pe cînd restul corpului se prăbuşea, neajutorat, în moarte.

Cu un glas stins, sfîrşit de efort, a îngînat ceva. Nicolâs şi-a apropiat urechile de buzele lui şi a descifrat mesajul: „cît de trist e să mori". Cam asta părea să fi spus. După aceea a reînceput încă o dată lupta, asemeni unui războinic care îşi adună resturile unei armate decimate pentru a se întoarce cu ea la inutila, zadarnica (dar frumoasa) bătălie. Armata lui!, se gîndea Bruno. Cînd nu mai conta decît pe inimă, pe inima aceea slabă şi obosită. Numai că el era aici, lîngă ei, asigurîndu-i că încă va rezista cu fiecare palidă bătaie a inimii lui.

Ruina aceea a avut mai apoi un moment de luciditate, l-a recunoscut pe Bruno, i-a surîs cu tristeţe, încercînd să-i vorbească Bruno s-a aplecat deasupra lui, dar n-a reuşit să-nţeleagă nimic, deşi tatăl lui îi arăta trupul, ceea ce mai rămăsese din trupul lui.

Rămăsese pentru moment singur cu el şi lui Bruno i s-a părut că în privirile lui, mai potolite acum, întrezăreşte un surîs incre­dul, amestec de satisfacţie şi ironie. A încercat încă o dată să-i vorbească şi Bruno a făcut acelaşi gest, apropiindu-şi urechea de buzele tatălui. Juancho, a murmurat acesta încerca să adoarmă. Părea gînditor. Apoi iarăşi a îngăimat ceva greu de înţeles. Cum, cum? Terenul? Care teren? A avut senzaţia că se înfurie, se sforţa din toată puterea, rostind cuvinte neclare şi fără nici o legătură între ele, cuvinte pe care un necunoscut nu le-ar fi putut înţelege niciodată, dar pe care Bruno a reuşit să le adune la un loc, într-o ordine firească, aşa cum cineva care cunoaşte o limbă veche izbu­teşte să descifreze un text din nişte fragmente aproape ilizibile: vroia ca din moştenirea care i se cuvenea o parte să reprezinte un teren de pămînt bun.

Vechea lui manie: pămîntul care te leagă de el.

A încercat să-i surîdă ca un fiu rătăcitor care promite că se întoarce acasă. După aceea l-a strigat pe Juancho, vroia apă şi dorea să fie întors pe partea cealaltă. Bruno a încercat să facă el lucrul acesta, dar s-a dovedit foarte stîngaci şi bătrînul a făcut un gest de refuz. A trebuit să-l trezească pe Juancho şi, împreună, au reuşit să-l întoarcă în pat şi să-i dea o linguriţă de apă. Pentru prima oară în viaţa lui Bruno a simţit că era, într-adevăr, folositor şi s-a simţit mult mai frate cu Juancho, înţelegînd cu o duioşie aproape umilă că el, care străbătuse alte pămînturi, lumi şi doc­trine, el, care citise atîtea cărţi despre durere şi moarte, era infe­rior fratelui său, care nu făcuse niciodată astfel de lucruri.

Bătrînul a făcut un gest nou, Juancho s-a apropiat de el şi i-a dat să-nţeleagă că a înţeles şi e de acord Atunci tatăl lor a părut că a adormit imediat împăcat. Bruno l-a privit pe Juancho.

― Grădina

Ce era cu grădina? Era distracţia lui. Nu ştia? Trebuia mişcat pămîntul, acum era timpul, trebuia s-o sape. Asta era totul. A văzut că fratele lui se pregătea să iasă în spatele casei. Cum, nu trebuia să doarmă? Unde se ducea?

― Ţi-am spus că trebuie să sap grădina

Bruno l-a privit uimit Ce rost mai avea, din moment ce n-are s-o mai vadă, aşa cum nu mai avea să vadă nimic, niciodată.

― Da, dar el a adormit împăcat fiindcă i-am promis asta

Bruno s-a uitat la el în tăcere, observîndu-i oboseala după atîtea nopţi de nesomn, părîndu-i-se că îmbătrînise brusc.

― De acord, dar ar putea să pună pe altcineva să sape.

― Nu, nu i-a îngăduit nimănui să se atingă de grădină.

Imediat ce Juancho a ieşit, s-a aşezat pe scăunelul lui. Simţea că e gunoi, vinovat pentru că îi fusese scîrbă, şi s-a mustrat singur pentru faptul că încercase să uite durerea şi suferinţa bătrînului hoinărind pe uliţi, gîndindu-se la altceva, citind în fiecare zi ziarele şi chiar o carte. Toate acestea erau nişte dovezi de frivoli­tate, o nemernicie din partea lui, pînă şi faptul că se gîndise la lucruri atît de profunde precum destinul şi moartea, din moment ce se gîndise în general, în abstract, şi nu în legătură cu această carne îndurerată, suferindă, la această carne, pentru această carne. Cînd s-a întors fratele, i-a cedat scaunul. Şi au stat astfel, tăcînd amîndoi, ascultînd vaietele bolnavului, crîmpeiele de delir. Din spate, Bruno privea umerii laţi ai lui Juancho învins de obo­seală, părul alb şi capul înclinat înainte. O clipă a fost ispitit să-i pună o mînă pe umeri, pe umerii aceia care-l purtaseră în cîrcă pe cînd era mic. Brusc însă, şi-a dat seama că niciodată n-o să fie în stare să facă un astfel de gest



Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə