Ervin Rohde

În amalgamul de popoare din Orient grecii se simţeau atraşi, mai mult decât de vechiul lor cult, de religiile străine. În aceste culte străiine, cărora păstrarea rigidă a unor concepţii şi practici străvechi părea a le da certitudinea unor adevăruri sacre, individul slab şi nesigur de el găsea, într-o mult mai mare măsură decât în credinţa greacă, precepte care să i se impună, dogme care să-l oblige şi să pună stăpânire pe el. Toate aceste culte cereau devo-ţiunea necondiţionată faţă de Dumnezeu şi de preoţii săi, renunţarea la această lume pe care o opuneau în spirit dualist divinităţii, purificarea şi sanctificarea rituală, ispăşirea şi asceza. Ele îl pregăteau astfel pe credincios pentru supremul bun pe care-l ofereau ca răsplată celor evlavioşi, o viaţă veşnică fericită, departe de lumea aceasta impură, în imperiul sfinţilor şi al iniţiaţilor. Aceste mistere străine alimentau şi ele credinţa într-o fericire veşnică. Poporul era atras de făgăduielile lor cu atât mai mult cu cât ceremoniile şi riturile lor simbolice, colorate şi expresive, total diferite de simplitatea vechiului cult grec, se învăluiau m mister, subliniind totodată puterea zeilor pe care-i cinsteau de a săvârşi pe căi magice lucruri de necrezut, nemaiauzite. Cultul divinităţilor egiptene se răspândise de mult şi în Apus şi în Orient; el s-ia menţinut şi a luat o amploare tot mai mare până în momentul în care vechea credinţă a încetat să mai existe. La aceasta s-au adăogat divinităţile siriene, cultuil traco-fnigian al lui Sabazios, al lui Attis şi al Cibelei, cultul persan al lui Mithnas; ele au prins rădăcini nu mai puţin adânci şi s-au răspândit în tot imperiul. Chiar cei ce aparţineau claselor cultivate din această vreme deveniseră creduli şi, atraşi de. Miraculos, nu se sfiau să participe la aceste ceremonii şi ritualuri la care altădată veneau doar oamenii de rând. Oamenii cei mai cultivaţi ai vremii ştiau,. Tocmai datorită culturii lor, să justifice tot ce era misterios şi de neînţeles, chiar atunci când se înfăţişa în formele cele mai concret-sen-zoriaile. Religiozităţii poporului, trezite din nou la viaţă, i se asocia o întoarcere a filosof iei la Platon şi la înţelepciunea lui de tendinţă religioasă. Platonismul pătrunsese sub diverse forme în doctrinele unor şcoli străine şi îşi redobân-dise în Academie locul pe care i-l luase scepticismul, străin de dogmele platonice. Reapare acum, dominând toate celelalte tendinţe filosofice, un platonism reînnoit care, crezând că le poate împăca cu doctrina lui Platon, absoarbe doctrina lui Anistotel şi pe cea a lui Hrisip, le contopeşte cu propria-i teorie şi construieşte pe această bază un vast şi subtil sistem filosofic. Speculaţia neoplatonică în care, în epoca aceasta obosită a lumii elene, şi-aiu găsit expre-i5 sia un spirit încă pătrunzător şi subtil, alături de o mulţime de absurdităţi scolastice, umple ultimele secole ale vieţii filosofice greceşti. Trăsătura ei principală este tot îndepărtarea de viaţa concretă şi aspiraţia nestăvilită spre o altă lume, pur spirituală. Prin însuşi acest fapt, ea era în acord cu năzuinţele vremii Tema fundamentală, mereu aceeaşi în multiplele ei variante, a acestei filosofii, era descrierea modului în care lumea gândiirii şi a Meilor pure pe care ea le conţine, lumea sufletului şi cea a materiei se dezvoltă, într-o înlănţuire neîntreruptă, din esenţa primordială, din Unul care se află dincolo de orice formă de existenţă şi de gândire şi -care, emanând tot ce există, se menţine intact şi neîmpuţinat. Această tfiilosofie descria apoi cum, minat de dorinţe, tot ce s-a născut se întoarce la izvorul primordial al Fiinţei. Ceea ce este cauzat rămâne în cauza sa, iese şi se întoarce în ea, tot ce se întâmplă împlimndu-se prin jocul acesta dintre cauză şi efect… Emanaţiile esenţei unsloe se îndepărtează, printr-o evoluţie firească, tot mai mult de ea, până la obscuritatea şi corupţia materiei, dar, ajunse în om, se reîntorc în mod conştient, prin etică şi re-ligiie, la esenţa unică, veşnică şi de o inalterabilă puritate. Divinul nu coboară; omul trebuie să aspire spre îndepărtata înălţime divină, pentru ca, depăşind multiplicitatea, să se contopească cu esenţa unică. Această unire poate fi realizată în gândirea pură a spiritului omului şi, dincolo de ea, prin acordul tainic al individului cu esenţa primordială, supraraţională, acord ce se înfăptuieşte în starea de extaz, care este mai presus de raţiune. Ea poate fi realizată după parcurgerea întregului ciclu al reîncarnărilor, la capătul. Căruia sufletul purei ementul divin diift om intră în divinitate*”, *

Această ultimă doctrină filosofică greacă învaţă şi cere renunţarea la această lume şi nu o activitate care să o facă mai bună. Sufletul năzuieşte să părăsească existenţa divizată, individuală, pentru a se înălţa spre lumina inalterabila a vieţii în unitatea ei de esenţă divină. Lumea, această lume vizibilă a lu-cruiniilotr, ieste frumoasă, ne spune Plotin, pentru că este opera şi reflectarea divinităţii supreme, a cărei prezenţă se face simţită în ea prin efectele sale. O ultimă rază luminoasă a spiritului grec aflat acum în declin răzbate în cuvintele prin care Plotin respinge ura faţă de lume predicată de gnosticismul creştin. Uiitul, spune Plotin, îi este străin şi lui Dumnezeu şi naturii. Dar sufletul nu mai vrea să rămână în imperiul frumuseţii întruchipate în forme. El este atât de conştient de originea sa suprasenzorială, de natura sa divină şi eternă, încât nu poate să aspire, dincolo de orice este făptură, decât spre Unul, care a fost înainte de lume şi este în afara ei.

Oricât de îndepărtată era de instinctele vitale, de bucuria de a trăi a vechilor greci, această filosofic se credea totuşi menită să apere, în luptă cu noul curent religios ce înainta irezistibil, vechea credinţă şi vechea cui-tură, de cane era indisolubil legată. Cei mai hotărâţi dintre adepţii ei, în frunte ou ultimul împărat care mai împărtăşea vechea credinţă, au pornit cu mare zel la luptă, având în faţa ochilor lor geniul lumii antice şi al vechii credinţe a grecilor. Dar, când bătălia a fost dată şi pierdută, a devenit limpede pentru toată lumea că luptătorii entuziaşti au dus în fruntea lor, legat de cal, un cadavru, aşa cum odinioară, mort, Gid Campeador îi conducea pe ai săi în lupta împotriva maurilor. Vechea religie şi, o dată cu ea, întreaga cultură a lumii elene se stingea şi nknic nu o mai putea readuce la viaţă. Locui ed îl lua o nouă credinţă, capabilă într-o mai mare măsură decât cele dinaintea ei, să zguduie sufletul plin de păcate şi să-l înalţe, pocăit, spre mila Cerului. De ea avea nevoie lumea nouă care începea să se formeze.

Şi totuşi lumea elenă dispăruse, se stinsese ea oare cu tatu?! Mult, foarte mult din ceea ce oferise înţelepciunea bătrâneţii sale continua să trăiască în speculaţia credinţei creştine. În toată cultura modernă, cane s-a dezvoltat pornind de la creştinism sau în afara lui.

— În toate ştiinţele şi în toate artele, sufletul grec, gân-direa lui se păstrează încă vii. Forma exterioară a lumii elene a încetat să existe; spiritul ei este nemuritor. Ce a fost o dată trăit cu toată intensitatea în viaţa şi în gândirea oamenilor nu mai poate fi nimicit, ci trăieşte mai departe o viaţă a spiritului, se bucură, intrat în viaţa spirituală a omenirii, de un anume fel de nemurire. Izvorul gândirii greceşti nu ţâşneşte în viaţa oamenirii mereu cu aceeaşi forţă şi întotdeauna în acelaşi loc. El nu seacă însă niciodată, disipare pentru a reapărea, se ascunde pentru a ieşi din nou la lumină. Desinunt ista, non pereunt1.

1 „Lucrurile acestea se sfârşesc, dar nu pier eu. Totul”, (n.tr.)

SUMAR

Cuvânt înainte…

JQe se credea despre suflet în poemele homerice şi cultul ce-i era consacrat. Strămutări. Insulele fericiţilor Zei ai peşterilor. Dispariţii în munţi. Eroii…

Cultul sufletelor

I. Cultul zeilor htonieni II. Îngrijirea şi cinstirea morţilor

III. Elemente ale cultului sufletelor în răzbunarea prin sânge a omorului şi în ispăşirea unei crime

I VQvIisterele din Eleuşis. '.'.'. ', „. Cum era imaginată viaţa pe lumea cealaltă…

J^Originele credinţei în nemurire. Cultul trac al lui Dionysos… Religia dionisiacă în Grecia. Unirea ei cu religia apolinică. Mantica extatică. 429 Catharsis-ul şi exorcismul. Asceza

Filosof ia • • „ Laicii (Lirica; Pândar, Platon '

Epoca târzie a lumii elene

I. Filosofia II. Credinţa populară

Redactor: VIOREL HAROSA Tehnoredactor: VIRGIL STRUGARIU

Bun de tipar: 22.03.1985; apărut: 1985 coli de tipar 18 c. 10 – I. P. Informaţia Str. Brezoianu Nr. 23-25

Bucureşti Republica Socialistă Ropiîniş

Psychâ

Filolog ţi savont remarcnbil, Erwin. Rohde (1845-1898) o intrat demult în conştiinţa universala prin contribuţia sa ta studierea lumii antice. Lucrare clasică pentru istoria culturii ţi civilizaţiei Greciei şi a ţârilor mediteraneene ale acelei epoci, Psyche ne oferă o analiză morfologică a miturilor vechilor greci, ca şi a celor aporţinind populaţiilor limitrofe (geto-tracii, de pildă) care împreună au marcat cultura Europei prin accentul pus pe prezenţa omului în orizontul spiritual al lumii.

SFÂRŞIT