Ervin Rohde

Toate cele trăite în vis sunt întâmpiări reale, nu doar vane închipuiri. El nu spune nicio-J dată, cum spun adesea alţi poeţi de mai târ-ziu, că celui ce visează i s-a părut că vede un lucru sau altul; pentru Homer ceea ce omul percepe în vis sunt făpturi reale ale

La ideea existenţei în om a unui dublu” prin-l zeilor înşişi sau ale unui demon al visului cipiu vital, a. existenţei înăuntrul eului vizi-l trimis de ei, oei „imagini” (eidola) fugare pe bil de fiecare zi a unui „al doilea eu”, indepen-l care ei le fac să apară pentru o clipăj şi, tot dent şi capabil să se desprindă de acesta, s-ai aşa cum viziunea din vis este privită ca un ajuns nu pe baza manifestărilor sensibilităţii, vo-l fapt real şi ceea ce vede omul în vis este îi-i-fi”ii v-ivt^-^» T-» -fâ^-vâ nâ mÂw* ^] î «!: Vw ulii! „^v^„4-î «_*. £_ n,. Uf i/iovo'f n fi ii Ti nniont vpQ (£>P£l r*d 11 3 – inţei, percepţiei şi gândirii omului conştient în „stare de veghe, ci pe baza manifestărilor unei aparente vieţi duble în vis, în starea letargică şi în extaz. Np-o spune limpede mărturia unui grec care, mult mai târziu, arată, mai precis decât oriunde în poemele homerice, ce este în esenţă psyche şi totodată care este originea credinţei în existenţa ei. Spune Pândar (fr. 131): Trupul se supune morţii atotputernice. Vie rămâne însă imaginea celui ce a trăit („căci numai ea vine de la zei”, credinţă, evident, alta decât cea a lui Jâomer); ea (acest eidolon) doarme însă când membrele omului sunt în mişcare, dar în timpul somnului îi vesteşte adesea în vis ce se va petrece în viitor. Nu se poate vorbi mai clardespre faptul că imaginea sufletului omului nu participă în' nici un fel la activitatea lui conştientă, diur-^ nă. Domeniul acestei componente a vieţii o-mului este lumea viselor; numai când celălalt eu doarme, inconştient de sine însuşi, se-trezeşte şi acţionează dublul său. Fapt este că,: considerat a fi un obiect real. Ceea ce îi pare celui ce visează ca făptura cuiva care a murit de curând este aşadar ceva real; această făptură supravieţuieşte deci morţii, dat>, fireşte, doar ca o imagine aeriană, aşa cum ne vedem propriul chip în luciul apei, căci fiinţa aceasta aeriană nu este, ca odinioară eul vizibil, palpabilă, nu poate fi cuprinsă şi strânsă, de unde şi numele ei de psyche. Străvechea concluzie cu privire la existenţa în om a unui astfel de al doilea eu o repetă Ahile (Iliada, XXIII, 103 şi urm.), atunci când prietenul său îi apare în vis şi apoi dispare: „O, zei, este deci adevărat că şi în sălaşul lui Hades mai există sufletul (psyche) şi umbra omului, dar fără diafragmă” (şi, o dată cu ea, fără toate forţele care-l ţin în viaţă pe omul vizibil).

Faptul că omul visează, precum şi tot ceea ce vede el în vis confirmă existenţa unui al doilea eu de sine stătător. Omul ştie însă şi că poate cădea într-o stare de letargie asemănătoare în timp ce trupul celui adormit se află în neI morţii, dar în care cel de al doilea eu nu are mişcare, eul lui însuşi vede şi trăieşte în vis o mulţime de lucruri ciudate, eul lui însuşi (asupra acestui fapt nu poate exista vreo îndoială) şi totuşi nu eul lui vizibil, aşa cum îi cunosc şi el şi ceilalţi oameni, căci acesta zace ca mort, inaccesibil oricăror impresii. Trăieşte aşadar în om un al doilea eu, activ doar în vise. Iar pentru Homer este mai presus de orice îndoială că vise. Într-un astfel de „leşin”, potrivit concepţiei greceşti şi expresiei homerice, „psyche, a părăsit trupul” *. Unde s-a aflat? Nu se Ştie. Dar, în acest caz, ea se reîntoarce şi, o dată cu ea, „spiritul se adună din nou în diafragmă”. Spiritul nu va mai reveni însă acolo, atunci când sufletul se va despărţi, la moarte, 1 Iliada, V, 696 şi urm.; XXII, 466 şi urm.; °diseea XXIV, 348 pentru totdeauna de trup; dar, tot aşa cum, despărţită pentru un timp de trup, psyche nu piere, ea nu va dispărea nici după moarte în neant.

Iată până unde merg observaţiile, pe baza cărora o logică străveche a tras pretutindeni aceleaşi concluzii. Se pune acum întrebarea: unde, încotro zboară, eliberată, psycheea, ce se întâmplă cu ea? Aici începe the undisco-vered country 1 şi s-ar părea că, la poarta ei, drumurile se despart cu totul.

Popoarele „primitive” atribuie îndeobşte „sufletelor” despărţite de trupuri o putere uriaşă, e adevărat nevăzută, dar cu atât mai înfricoşătoare; ele cred că toate forţele invizibile pornesc în bună parte de la „suflete” şi de aceea se străduiesc, pline de teamă, să-şi asigure bunăvoinţa a-cestora prin ofrande cât mai bogate. Homer însă nu are ştiinţă de vreo înrâurire a sufletelor asupra tărâmului vizibilului şi nici de vreun cult ce le-ar fi consacpat. De altfel cum ar putea sufletele (cum cred că le pot numi acum, fără teama de a fi greşit înţeles) acţi- «ona în vreun fel? Ele sunt toate adunate în împărăţia lui Hades, departe de oamenii în viaţă; Okeanos, Aheronul le desparte de ei; zeul însuşi, păzitorul neînduplecat, de neînfrânt, al porţii, le ţine strânse laolaltă. Abia dacă, vreodată, un erou legendar, ca Odiseu, ajunge viu în pragul înspăimântătorului tărâm; ele însă, sufletele, după ce au trecut fluviul, nu se mai întorc niciodată; este ceea ce îi spune răspicat Patroclu prietenului său. Dar cum ajung sufletele acolo? Se presupunea că, părăsind împotriva vrerii trupul şi „plângân-du-şi soarta”, sufletul se îndreaptă plutind, fără a mai opune rezistenţă, spre Hades, dispare pentru totdeauna, după mistuirea trupului prin foc, în bezna Erebului. Un poet de mai 1 „ţara nedescoperită” (n. tr.) târziu, care a tras concluzia ultimă a Odiseei, a simţit nevoia să recurgă la Hermes, „călăuza sufletelor”. Fie că era o invenţie a acelui poet, fie că (lucru ce ni se pare mult mai probabil) este vorba doar de ceva împrumutat credinţelor populare din vreo regiune a Grecie^ ne aflăm aici, faţă de cercul închis al concepţiilor homerice, în prezenţa unei idei noi şi, ceea ce este şi mai mult, a unei idei pline de semnificaţie. S-ar părea că încep să existe îndoieli în ce priveşte ideea că toate sufletele îşi iau singure zborul spre tărâmul nevăzutului; intervine o călăuză divină care le constrânge să-l urmeze prin „chemarea” (Otiiseea, XXIV, 1) sa irezistibilă şi prin puterea nuielei sale fermecate.

Ele plutesc apoi în adâncuri, în împărăţia mohorâtă a peşterilor, inconştiente sau, în cel mai bun caz. Într-o semiconştienţă crepuscular/ă; au voci ce se aud doar ca un ţârâit, sunt slabe şi nepăsătoare: nici nu s-ar putea altfel, căci carnea, oasele şi tendoanelei, diafragma, sediul tuturor forţelor spiritului şi ale voinţei – toate au pierit, căci erau legate de dublul cândva vizibil, acum însă nimicit, al sufletului. A vorbi, cum o fac unii învăţaţi mai vechi şi mai noi, despre „viaţa nemuritoare” a acestor suflete este o eroare. Ele abia dacă mai trăiesc, ca imaginile văzute în oglindă ale celor vii; şi unde spune oare Homer că ele vor duce pentru totdeauna această existenţă de chipuri fantomatice? Chiar dacă psyche supravieţuieşte dublului ei vizibil, fără el ea nu mai are nici o putere: cum ne-am putea oare închipui că un popor cu o sensibilitate strâns legată de realitatea concretă ar putea concepe că rămân veşnici aceia care, o dată încheiată ceremonia funebră, nu mai primesc şi nu mai pot primi (prin cult sau pe altă cale) nici un fel de hrană?

Senina lume homerică nu cunoaşte de aceea strigoii (căci, după incinerarea trupului, psy- 1 Odiseea, XI. 219 che nu mai apare nici chiar în vis) şi nici acele fantasme şi stafii car-e abundă în superstiţiile din toate vremurile. Omul în viaţă nu e tulburat de cei morţi. În lume domnesc numai zeii, nu palide fantome, ci făpturi puternice şi robuste, stăpâne peste toate întinderile şi locuind pe culmea senină a muntelui,., peste care se revarsă o lumină strălucitoape”. Nu le stă alături şi nu li se împotriveşte nici o putere demonică; nici noaptea nu dă frâu liber sufletelor plecate ale celor morţi. Fără să vrei tresari speriat, presimţind parcă apropierea altor vremuri, când, într-un episod scris de o mână mai târzie şi inclus în cartea a XX-a a Odiseei, vezi povestindu-se cum, cu puţin înainte de moartea peţitorilor, ghicitorului clarvăzător i se arată plutind în cete, în pridvor şi în curte, umbrele (eidola) care se grăbesc spre întunecimile Erebului. Lumina soarelui se stinge şi o beznă fioroasă se lasă. Acest poet de mai târziu a ştiut să evoce puternic spaima unei presimţiri tragice, dar o asemenea spaimă, pricinuită de apariţia fantomelor şi strigoilor, este străină de lumea homerică.

Au fost oare grecii din toate vremurile feriţi de spaima pe care o stârnesc morţii? Nu l le-au consacrat ei nicicând vreun cult de felul celui practicat de popoarele „primitive”, dan bine cunoscut şi de popoarele străvechi înrudite cu grecii, de indieni, de perşi? Întrebarea aceasta şi răspunsul pe care-l comportă prezintă un interes mai larg. Dintr-o epocă mai târzie, mult după Homerântâlnim şi în Grecia un cult activ al strămoşilor, vedem practi-cându-se pretutindeni un cult al sufletelor. Dacă s-ar putea demonstra – ceea ce se admite de cele mai multe ori fără argumente – că adoraţia religioasă a sufletelor s-a dezvoltat la greci pentru prima oară doar mult mai târziu, am putea spera să găsim în aceasta un i argument solid pentru părerea deseori exprimată, după care cultul sufletelor apare abia în urma decăderii cultului originar al zeilor. Etnografii combat îndeobşte această părere, considerând cultul sufletelor ca unul din primele şi cele mai vechi elemente! (dacă nu chiar ca elementul primordial) ale unui cult al puterilor nevăzute. Popoarele „primitive”, din concepţiile cărora etnografii îşi deduc în genere părerile, au într-adevăr un trecut îndelungat, dar nu au istorie. Nimic nu împiedică simpla conjectură sau construcţie teoretică să presupună existenţa în perioadele de început, cu totul obscure, ale popoarelor „primitive”, a unui cult divin, degenerat ulterior într-un cult al sufletelor. Aceasta ar corespunde opiniilor, la care ne-am referit mai înainte şi care, pentru mulţi istorici ai religiilor, au devenit tot ce poate fi mai ortodox. Evoluţia religiei greceşti o putem însă urmări de la Homer încoace pe o perioadă mai lungă. Ceea ce constatăm este faptul remarcabil că un cult al sufletelor necunoscut lui Homer, se naşte sau în orice caz se manifestă mai lămurit abia o dată cu dezvoltarea puternică a concepţiilor religioase şi anume – fapt demn de toată atenţia – nu ca o consecinţă a destrămării credinţei în zei şi a cultului acestora, ci mai curând ca un fenomen ce derivă din adoraţia zeilor, ajunsă la apogeu.

Putem oare crede într-adevăr că lumii elene Pi'ehomerice îi era cu totul străin cultul sufletelor celor morţi?

La o examinare mai atentă, înseşi poemele homerice nu ne îngăduie să admitem fără rezerve acest lucru.

Este adevărat că poemele homerice repre-Zlntă pentru noi sursa cea mai veche care ne îace posibilă cunoaşterea evoluţiei culturii gre-^Şti, ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceas-a evoluţie începe de la ele. Iar dacă ele Marchează începuturile poeziei eroice gre-CeŞti, câtă a rămas cunoscută posterităţii, aoeasta se datoreşte faptului că au fost primei socotite vrednice de a fi păstrate în scris, dat fiind strălucirea şi popularitatea lor. Insăş existenţa lor şi culmile perfecţiunii artistic pe care le-au atins ne obligă să presupunen că ele erau rezultatul unei evoluţii îndelun gate şi rodnice a legendelor şi a poemelor le gendare; stările de lucruri pe care le descri şi le implică vorbesc despre lungul drum, stră bătut până la capăt, de la viaţa nomadă 1 stabilirea în oraşe, de la orinduir-ea patriar hală la organizarea polis-ului grec. Şi, ca ş maturitatea la care se ajunsese pe planul vie ţii publice, maturitatea şi seninătatea calmâ a vieţii lăuntrice, profunzimea şi libertate? Concepţiei despre lume, claritatea şi simplita tea gândirii oglindite de aceste poeme demon strează că, înainte de Homer şi pentru a ajun ge la Homer, lumea elenă trebuie să fi învăţa şi meditat vreme îndelungată şi mai ales tre buie să fi învins şi părăsit multe idei preconcepute. Ca şi în artă, în orice formă de cultură, simplitatea şi perfecta adecvare, preg nanţa şi adevărul nu sunt date primordiale ci se obţin prin îndelungă truda. Este absolu de neconceput ca, pe lungul drum al evolu ţiei prehomepice, relaţia omului cu puterii* invizibile să fi rămas tot timpul neschimbată încercând să lămurim care vor fi fost practicii» religioase din vremurile de demult, anterioară epocii homerice, nu vom recurge la comparaţii cu evoluţia credinţelor la popoare înruditj şi nu vom invoca nici concepţii şi obiceiur străvechi, care s-au menţinut în viaţa religii oaşa de mai târziu a grecilor. Astfel de mii loace auxiliare, în sine nu de dispreţuit, ni trebuie folosite decât dacă vin în sprijinii unor opinii la care se ajunge pe baza unoi argumente mai puţin fragile. În ce ne privea te, ne vom adresa singurei surse demne dj încredere pentru cunoaşterea lumii prehomI rice, poemelor homerice, în ciuda faptului el prin însăşi forţa şi autoritatea lor, ele par I lăsa în umbră întreaga epocă ce le-a precedai

Suntem îndrituiţi, se impune chiar să conchidem asupra unei transformări a ideilor şi obiceiurilor ori de câte ori, în lumea homerică atât de unitară, de clar circumscrisă, întâlnim fapte, obiceiuri, formulări răzleţe care nu-şi găsesc explicaţia în concepţia generală ce domneşte în opera lui Homer, ci în idei esenţial-mente diferite, respinse de altfel de Homer. Important este să nu închidem ochii, pornind de la păreri preconcepute, în faţa acestor „vestigii” (savanţii englezi le numesc mai lămurit survivals) ale unei trepte de cultură depăşite, ce se întâlnesc în poemele homerice.

Nu lipsesc în poemele homerice vestigiile unui cult al sufletelor odinioară foarte activ. Ne gândim înainte de toate la descrierea din lliada a ceremonialului înmormântării lui Patroclu. Să ne rememorăm în liniile lui generale acest episod. În seara zilei în care l-a ucis pe Hector, Ahile şi mirmidonii săi încep împreună jeluirea prietenului; ei dau de trei ori ocol cadavrului acestuia. Punându-şi, mâi-nile crunte” pe pieptul lui Patroclu, Ahile îi strigă: „Şi în al morţii lăcaş mi te bucură, scumpe Patroclu; iată, aduc la împlinire ce jurasem să fac. Hector zace ucis şi4 dau pradă clinilor, iar la mormântul tău vor cădea, tăiate de mine, capetele a doisprezece tineri troieni de viţă nobilă”. După ce şi-a scos armele, el găteşte pentru ai săi praznicul de doliu. Sunt jertfiţi tauri, oi, capre şi porci „şi astfel în jurul ucisului sângele curse pâraie”. Lui Ahile îi apare noaptea în vis sufletul lui Patroclu, cerându-i să grăbească ceremonia funebră. Î doua zi dimineaţă oastea mirmidoni-l°c înarmată porneşte purtând în mijlocul ei cadavrul; războinicii presară pe cadavru smo-CUri din părul lor, Ahile însuşi îşi taie pletele şi le pune în mâna lui Patroclu; ele fu-seseră cândva făgăduite de tatăl său zeului ^Ui Sperchios; acum însă, ştiind că nu-i este dată întoarcerea acasă, i le oferă lui Pa troclu. Este ridicat apoi rugul, sunt înjunghiat multe oi şi tauri, cadavrul este înfăşurat în grăsimea lor; împrejur îi sunt puse cărnurile! Precum şi ulcioare cu miere şi ulei. Sunt apoi înjunghiaţi patru cai, doi dintre dinii lui Pa-J troclu şi, în cele din urmă, doisprezece tineri troieni, prinşi vii de Ahile în acest scop] Totul este mistuit de foc, o dată cu cadavrul prietenului. Cât e noaptea de lungă AhiJi toarnă vin negru pe pământ şi cheamă sufle-j tul lui Patroclu. Abia în zori fooul este stâna cu vin, oasele lui Patroclu sunt adunate, pusa într-o ulcică de aur şi aşezate apoi în mormântl Aceasta este descrierea unei înmopmântărl princiare, care diferă în chip ciudat, prin so-j lemnitatea şi complexitatea întregului ceremo-j nial, de ideile exprimate îndeobşte de Homea despre nimicirea sufletului desprins de trup] Unui astfel de suflet i se aduc de astă data sacrificii numeroase şi bogate. Atare ofranda sunt de neînţeles dacă, după ce s-a despsina de trup, sufletul se îndepărtează repede în zbor, lipsit de conştiinţă şi fără nici o vlaga neputându-se deci bucura în vreun fel de jertl fele ce i se aduc. Este de aceea-lesne de înf ţeles de ce acei care nu cred că Homer poat^ transgresa cercul precis delimitat al ideilor sai le refuză să admită că ofrandele aduse la cere monia descrisă au caracterul unui sacrificiu A Te întrebi însă zadarnic ce altceva decât uij sacrificiu, adică o ofrandă adusă cu bună ştiinl ta celui mort, psycheei lui, poate fi stropirei cadavrului cu sânge, înjunghierea şi ardere^ pe rug a taurilor şi oilor, cailor şi dinilor şa la urmă, a celor doisprezece prizonieri troieni Nu s-ar putea susţine nici că este vorba dl îndeplinirea unor îndatoriri pioase, aşa cun] se afirmă îndeobşte despre unele cruzimi a caractepizează ritualul grec al sacrificiilol Homer cunoaşte bine practicile exprimânj 1 cf. von Fritze, De libatione veterum GraecoruiM 1893, p. 71 şi urm., pura pietate faţă de cel mort; aceste practici au însă o cu totul altă înfăţişare. Dar în cazul de care ne ocupăm Ahile a masacrat oameni, lucru teribil, nu doar pentru a-şi potoli setea de răzbunare; de două ori cheamă el sufletul lui Patroclu şi-i spune că lui îi dă ceea ce îi făgăduise (Iliada, XXIII, 20 şi urm; 180 şi urm.) întreagă această serie de jertfe se aseamănă întru totul cu tipul cel mai vechi de sacrificiu, pe care-l întâlnim, mai târziu, în cultul consacpat divinităţilor subpământene. Animalul jertfit este ars în întregime în cinstea doar a demonului, nu, ca în cazul altor sacrificii, pentru binele comunităţii. Dacă vedem în astfel de holocausturi sacrificii oferite divinităţilor htoniene şi chiar unor divinităţi olimpice, nimic nu ne mai îndrituieşte să atribuim alt înţeles ceremoniilor practicate la incinerarea lui Patroclu. Libaţiunile cu vin, ulei şi miere sunt de asemenea frecvente în cadrul ritualurilor mai târzii ale sacrificiilor. Chiar smocurile de păr presărate pe trupul celui mort sau puse în mâna lui ţeapănă reprezintă o ofrandă sacrificială, în cazul nostru ca şi în practicile cultice greceşti de mai târziu şi în cele ale multor popoare. Îndeosebi această ofrandă, simbolizând un sacrificiu de valoare printr-un obiect în sine nefolositor (la care se cere preţuită doar bunăvoinţa), ne permite să conchidem că este vorba, ca în cazul tuturop ofrandelor simbolice de acest fel, de o evoluţie şi dăinuire îndelungată a cultului în care sa a fost inclusă, în speţă a cultului sufletelor în epoca prehomerică.

La baza întregii relatări despre funeraliile lui Patroclu stă ideea că, prin vărsarea sângelui, Ppin libaţiunile cu vin şi prin arderea unor cadavre de oameni şi de animale, poate fi împăcat sujetul celui mort de puţină vreme, îi poate fi potolită mânia. Se credea în orice caz, că el era incă accesibil rugăciunilor omeneşti şi se afla lr} apropierea locului în cai? E se făcea sacrifi-L ciul. Toate acestea sunt în contradicţie cu con-CflPţiile exprimate îndeobşte de Homer. Tocmai pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă şi; să accepte, în acest caz special, o concepţie care nu le mai era familiară, poetul a consideraţi necesar să facă să-i apară lui Ahile, în timpul nopţii, sufletul lui Patroclu, deşi desfăşurarea povestirii nu cerea deloc acest lucru. Aşa se face că, până la sfârşitul întregii ceremonii, 1; Ahile se adresează de mai multe ori sufletului lui Patroclu, ca şi cum acesta ar fi prezent a-colo 1. Răzbate în chip evident, în felul în care Homer povesteşte aceste fapte ce se îndepărtează de concepţia sa obişnuită, o anumită incertitudine în legătură cu credinţele vechi şi sălbatice pe care ele se întemeiază. Se simte o anumită şovăială a poetului în concizia, contrară manierei sale obişnuite, cu cape ne este povestit faptul cel mai înfiorător, masacrarea oamenilor, ou cai şi câini cu tot. Este vizibil în toate acestea că nu el este cel ce născoceşte primul fapte atât de îngrozitoare; Homer a preluat de undeva aceste aspecte ale cultului eroic al sufletelor, nu le-a inventat el însuşi.

Avea nevoie de ele pentru a încheia astfel, printr-un ultim fortissimo, întreaga serie de scene străbătute de o pasiune ajunsă la paroxism, care începe cu moartea tragică a lui Patroclu şi se termină cu căderea marelui luptător troian şi cu batjocorirea leşului său. După o răscolire atât de puternică a sentimentelor, nervii încordaţi peste măsură nu se puteau linişti dintr-odată; un ultim ecou al furiei supraomeneşti cu care Ahile s-a năpustit asupra duşmanului răsună în toată rânduirea atroce a sacrificiului închinat sufletului prietenului. E ca şi cum ar răbufni pentru ultima oară cruzimea străveche, de mult domolită. Abia după ce totul s-a săvârşit, sufletul lui Ahile revine la o stare de resemnare dureroasă; mai liniştit, le spune acum aheilor să se aşeze „în cerc| larg” în jurul său; urmează acele minunate întreceri, a căror descriere însufleţită nu pute să nu incinte pe oricine luase vreodată part 1 lliada, XXIII, 19, 179

La vreo întrecere – şi nu era grec să nu fi concurat vreodată. Desigur întrecerile acestea îşi au locul în poemele homerice datorită interesului deopotrivă artistic şi material pe ca-re-l stârnea descrierea lor: dar faptul că astfel de întreceri sunt organizate ca sfârşit al ceremoniei funebre este explicabil tot ca vestigiu al unui vechi şi încă activ cult al sufletelor. Atare întreceri în cinstea unor prinţi morţi de puţină vreme sunt amintite de Homer de mai multe ori, ba chiar el nici nu cunoaşte alte prilejuri pentru concursuri cu premii decât jocurile funebre. L) Obiceiul acesta nna dispărut niciodată cu totul; în epoca posthomerieă obiceiul de a celebra sărbători ale eroilor şi apoi sărbătorii ale zeilor prin întreceri, organizate cu vremea la intervale regulate, îşi are obârşia în tradiţia încheierii prin întreceri a ceremoniilor funebre ale unor oameni de seamă. Este indubitabil faptul că întrecerea (agon) organizată la sărbătorile eroilor sau ale zeilor făcea parte integrantă din cultul zeului sau al eroului respectiv; este de aceea firesc să considerăm că şi jocurile organizate o singură dată, cu prilejul înmormântării unui membru al unei familii princiare, făceau parte din cultul defunctului, cult care nu a putut fi instituit decât întro vreme în care se atribuia sufletului în cinstea căruia se organiza întreaga ceremonie plăcerea reală de a participa la aceste jocuri. Homer însuşi are conştiinţa clară că jocurile, ca şi celelalte ofrande, sunt menite nu doar să-i distreze pe cei vii, ci sunt consacrate celui mort2; ne putem ralia pă-rerii lui Varro3, potrivit căreia morţii cărora ^ erau închinate asemenea jocuri erau consideraţi, prin însuşi acest fapt, dacă nu divini, totuşi existând ca spirite active. În orice caz 1 Jocurile funebre în cinstea lui Amarynkeus: a, XXIII, 630 şi urm.; în cinstea lui Ahile: OdiXXIV, 87 urm. Hiada, XXIII, 274 3 ci Augustin, De civitate Dei, 8, 26 paptea aceasta a vechiului cult al sufletului putea cel mai lesne să-şi piardă semnificaţia ei iniţiată. Jocurile plăceau şi fără ca cei prezenţi să fie conştienţi de temeiurile lor relij gioase; tocmai de aceea ele s-au menţinut vreme mai îndelungată decât alte practici ale ritualului.

Aruncând o privire de ansamblu asupra tu-l turor episoadelor ceremonialului organizat în cinstea sufletului lui Patroclu, putem deduce din caracterul impunător al acestui ritual, destinat împăcării sufletului plecat, cât de vie rămăsese vechea credinţă în puterile înfricoşătoare ale sufletului, căruia îi era consacrat un asemenea cult. Penteu cultul sufletului, ca şi pentru orice gen de sacrificii, rămâne vala-l bilă presupunerea că explicaţia practicării lui o constituie doar speranţa de a se obţine în felul acesta foloase, de a se evita relele pe care le^ar putea provoca forţele nevăzute, într-o epocă însă, în care nimeni nu se mai aştepta nici la bine nici la rău din paptea „sufletului”, trupul celui mort putea face obiectul unor îndatoriri pioase, defunctului i se puteau aduce anumite „onoruri” tradiţionale, dar scopul lor era mai mult să exprime durerea celor rămaşi decât vreun sentiment de adoraţie a celui mort1. Aşa se şi prezintă i lucrurile de obicei în opera lui Homer. Dar extraordinarele ofrande funerare aduse la în-mormântarea lui Patroclu se explică nu prid ceea ce numim pietate, ci prin teama de un… Spirit” devenit mai puternic prin plecarea lui din viaţă. Ele nu-şi găsesc în vreun alt fel explicaţia în concepţia exprimată îndeobşte de Homer în poemele sale. Acestei concepţii îi era cu totul străină teama de sufletele invizibile; o demonstrează însuşi faptul] că şi cinstirea acordată unui mort atât de ve-l nerat ca Patroclu s-a limitat doar la momen-J tul funeraliilor sale. După mistuirea deplină] 1 Odiseea, IV, 197 şi urm; XXIV, 188 şi urm | 294 şi urm.