Ervin Rohde

Nimic din uşa cu claritate din descrierea făcută de Hesiod nu este în contradicţie cu concluziile trase de noi pe baza studiului poemelor homerice. Un singur lucru este nou şi deosebit de important: amintirea care s-a păstrat despre faptul că, odinioară, sufletele oamenilor din generaţiile dispărute au dobândit o formă de viaţă superioară, veşnică. Hesiod vorbeşte la timpul prezent despre existenţa şi acţiunea lor, ca şi despre cinstirea ce li se aduce; dacă dăinuie credinţa în nemurirea lor, ele vor fi în chip firesc venerate şi în continuare. Şi invers: dacă nu ar fi venerate în prezent, ele nu ar fi socotite nepieritoare şi de-a pururi active.

Ne aflăm în Grecia continentală, în ţara beoţienilor, ţărani şi proprietari de pământ, într-un cerc închis de oameni care nu ştiu şi nu vor să ştie prea multe despre navigaţia care îndeamnă la călătorii în ţări sti'ăine şi care aduce acasă idei străine. În această regiune din interiorul Greciei s-au păstrat vestigii ale unor obiceiuri şi credinţe, care fuseseră uitate în oraşele maritime ale noii Grecii de pe coasta asiatică. Un mod nou de înţelegere a lucrurilor a făcut totuşi şi acolo ca plăsmuirile vechilor credinţe, acum de domeniul trecutului, să rămână în amintire, ca ecouri aproape stinse ale unor legende ce se împleteau cu închipuirile fanteziei despre începuturile vieţii şi ale omului. Cultul sufletelor nu dispăruse totuşi cu desăvârşire. Rămâne deschisă posibilitatea ca el să continue, reînnoit, de îndată ce se va destrăma vraja concepţiei homerice despre lume.

Zei ai peşterilor. Dispariţii în munţi

•.”: '.:

Istoria culturii şi religiei greceşti nu cunoaşte în dezvoltarea ei nici un salt, nici un moment de ruptură. Lumea elenă nu a creat nicicând în mod spontan vreo mişcare care să o întoarcă brusc din calea pe care a apucat-o, după cum nici o influenţă străină pătrunsă cu forţa nu a abătut-o vreodată de la cursul firesc al evoluţiei sale. Este adevărat că poporul acesta, înzestrat cu o capacitate de reflecţie atât de bogată, a putut formula, pe baza experienţei şi meditaţiei proprii, cele mai importante dintre ideile care au fertilizat secole de-a rândul gândirea oamenilor. El a anticipat ceea ce avea să gândească omenirea întreagă. Ideile cele mai profunde şi mai îndrăzneţe, concepţiile cele mai pioase, ca şi gândurile cele mai sacrilege despre zei, despre lume şi despre natura umană îşi au originea în Grecia. Dar, în această nesfârşită diversitate, aspectele particulare se menţineau, limitându-se sau anulân-du-se reciproc, în echilibru. Zguduirile violente şi răsturnările bruşte în viaţa culturală se produc la popoarele care, stăpânite de un singur gând, aruncă, în fanatismul lor, tot restul peste bord.

Evident, lumea elenă se deschidea larg influenţei culturii şi chiar a inculturii străine. Din Orient veneau peste Grecia în valuri nesfârşite, uneori inundând-o, idei şi mentalităţi străine. Într-un trecut obscur, cel puţin unul din aceste valuri puternice, care aducea cu el cultul exaltant al slujitorilor traci ai lui-Dio-nysos, a rupt toate zăgazurile. Multe elemente străine fiinţei sale, spiritul grec le-a putut respinge cu uşurinţă; unele însă şi-au dobândit un loc trainic şi au exercitat o influenţă profundă asupra culturii greceşti. Nicăieri însă elementele străine nu au avut în Grecia o preponderenţă comparabilă, de pildă, cu forţa de distrugere şi de reconstrucţie pe care au avut-o budismul, creştinismul şi islamismul la popoarele în rândurile cărora s-au înstăpânit pe deplin. În mijlocul tuturor influenţelor, lumea elenă şi-a păstrat, cu tenacitate, fără rigiditate şi crispare, caracterul ei propriu, naivitatea ei genială. Elementele noi şi cele rezultate din propria-i dezvoltare sunt adoptate şi asimilate, fără însă ca elementele vechi să fie părăsite. Ele se contopesc treptat cu cele noi. Oamenii învaţă multe lucruri noi, dar nu dau nimic uitării. În curgerea sa calmă, fluviul rămâne acelaşi. Nec manet ut fuerat, nec jor-mas seTvat easdem: Şed tamen ipse idem est h Istoria culturii greceşti nu poate fi de aceea împărţită în perioade strict delimitate, nu cunoaşte momente de declin brusc, în care sunt lichidate stări de lucruri vechi şi începe ceva cu totul nou. Cele mai profunde transformări ale istoriei, culturii şi religiei greceşti s-au produs indubitabil înainte de vremurile epopeei homerice şi este posibil ca zguduirile evoluţiei care s-au produs în acele vremuri străvechi să fi dat poporului grec fizionomia pe care i-o cunoaştem. Nouă însă, lumea elenă începe să ne fie cu adevărat cunoscută abia o dată cu Homer. Omogenitatea deplină pe care pare să o fi atins lumea elenă, aşa cum se oglindeşte ea în poemele homerice, se pier-

|10, ' Nu rămâne cum a fost şi nici nu păstrează aceleaşi forme; cu toate acestea este acelaşi (n.tr), De fireşte în cursul evoluţiei clin epocile ce au urmat. Ies la lumină noi tendinţe. Vălul poeziei epice care acoperise totul se destramă; reapar unele elemente vechi. Amintiri străvechi, îmbinate cu gânduri noi, dau naştere unor fenomene pe care vremea epopeilor nici nu le putea bănui. Nu se produce totuşi nicăieri în secolele atât de frământate de după Homer o ruptură cu epopeea şi cu lumea imaginată de autorii ei. Abia începând din secolul al Vl-lea, speculaţia câtorva spirite îndrăzneţe caută să iasă, plină de nerăbdare, din atmosfera poeziei homerice, pe care o respira încă întreaga Grecie. Evoluţia populară nu manifestă însă nici o opoziţie faţă de Homer şi lumea lui. Etica şi religia homerică şi-au pierdut pe nesimţite domnia absolută, dar legătura cu ele nu a fost nicicând ruptă în chip violent. Putem de aceea, după Homer şi după vremea epopeii, să ne lăsăm încă un timp călăuziţi pe drumurile complicate ale evoluţiei cultului sufletelor şi a credinţei în nemurire de firul Ariadnei pe care ni-l oferă epopeea. Şi în această privinţă există o legătură între vremurile epice şi perioada ce le-a urmat. Treptat însă firul se subţiază, astfel încât trebuie să pătrundem fără nici o călăuză pe un tărâm nou.

I

Printre prinţii care, conduşi de Adrastos, au venit în ajutorul lui Polinice la asediul Tebei, un loc de frunte îl ocupă Amfiaraos, eroul şi prezicătorul argian, din neamul enigmaticului preot şi prooroc Melampos. La acest război, al cărui sfârşit nefericit îl ştia dinainte, el a venit împotriva voinţei lui. Atunci când în bătălia decisivă, după ce cei doi fraţi duşmani s-au ucis unul pe altul, armata argiană a bătut în retragere, Amfiaraos a fugit şi el. Înainte însă ca Periklymenos, care-l urmărea, să-l_ străpungă cu lancea sa, Zeus i^a deschis printr-un trăsnet pământul în faţă şi Amfiaraos a dispărut cu caii, carul şi vizitiul său, în adânc, unde Zeus l-a făcut nemuritor. Aşa sună legenda despre sfârşitul lui Amfiaraos, aşa cum ne este povestită, începând cu Pândar, de numeroşi autori '. Putem afirma cu toată încrederea că tot astfel a fost povestită şi în Tebaida, vechiul poem eroic consacrat războiului celor şapte împotriva Tebei, inclus în ciclul epic.

De atunci, Amfiaraos a trăit veşnic lângă Teba. Mai la nord, în ţara beoţiană, lingă Le-badea, se povestea despre un miracol asemănător, într-o peşteră dintr-o prăpastie din munţii în faţa căreia se află Lebadeea, trăia o viaţă veşnică Trofonios. Legendele menite să explice viaţa sa miraculoasă din peşteră nu prea concordă între ele, cum se întâmplă îndeobşte cu personajele care nu au intrat devreme în sfera de preocupări a poeziei şi care nu au fost integrate în ciclul larg al aventurilor eroice. Dar toate relatările (care-şi au probabil originea în Telegonie) vorbesc despre faptul că Trofonios a fost cândva, ca şi Amfiaraos, un om, un arhitect renumit, care, fugind de duşmanii săi, a intrat lângă Lebadeea în pământ şi duce acum, în adâncurile pămân-tului, o viaţă veşnică, prevestindu-le viitorul celor ce coboară la el pentru a-l consulta.

Legendele acestea ne vorbesc despre oameni pe care pământul i-a înghiţit de vii şi care continuă să ducă o viaţă veşnică în locurile binecunoscute din Grecia, în care pământul li s-a deschis sub picioare.

Există şi alte legende cu un conţinut asemănător. Kaineus, unul dintre eroii sălbatici ai lapiţilor din Tesalia, pe care Poseidon îl transformase cândva din femeie în bărbat şi-l făcuse 1 PindaiNemeenele, 9, 24 şi urm.; 10, 8 şi urm.;

Olimpicele, 6, 14; Eschil, Cei şapte contra Tebei; 105 Sofocle, fr. 873; Euripide, Rugătoarele, 928 şi urm.

Invulnerabil, a fost acoperit de centauri, într-o luptă, cu trunchiuri de copaci. Fără să fi fost rănit, el despică „cu piciorul neîndoit” (adică stând în picioare, nu întins ca un mort sau ca un rănit de moarte) pământul şi pătrunde viu în adâncuri. L în insula Rodos era venerat Altaimenes, considerat ca fiind întemeietorul oraşelor greceşti de pe insulă. El nu a murit, ci a dispărut într-o gaură ce s-a deschis în pământ2. Ca şi despre Amfiaraos, se pare că şi în legătură cu fiul acestuia, Amfiloh, care-i moştenise darul de a prevesti viitorul, exista legenda că se află încă în viaţă sub pământ (în Acarnania sau în Cilicia). Şi exemple de acelaşi fel s-ar putea aduce încă. Totuşi numărul acestor legende este restrâns şi ele nu apar decât ici şi colo, întâmplător, în cadrul tradiţiei. Poezia epică, fără sprijinul căreia legen-dele locale ajungeau rareori să aibă o răspân-dire şi un ecou mai larg, nu s-a ocupat, cu puţine excepţii, de istorisiri de acest fel. Ele nu intră în sfera de idei a poeziei homerice. La baza lor stă totuşi credinţa că nemurirea, hărăzită în chip miraculos unor oameni prin graţia divină, poate consta doar în aceea că nu intervine moartea, adică despărţirea sufletului de omul vizibil. Ele nu ştiu nimic despre q viaţă nemuritoare a sufletului în sine, despărţit de trup. Din acest punct de vedere ele îşi au rădăcinile puternic înfipte în solul credinţelor epice.

Eroilor acestor legende le este dat să trăiască veşnic, nu în locul în care se adună toţi cei morţi, ci în lăcaşuri proprii din interiorul pă-măntului, într-un fel de camere subterane. Ei îşi au propriile lor domenii, departe de locuinţa lui Hades. O asemenea izolare sub pământ a unor oameni nu corespunde concepţiilor homerice. Un vag ecou al legendelor privitoare la prezicători ca Amfiaraos ori Amfiloh, dispăruţi de vii şi păstrându-şi întreagă conştiinţa, 1 Pândar, fr. 167; Apolonios din Rodos, 1, 57-04 2 Apolodor, III, 2, 2, 3 1C

S-ar părea ca răsună în cele spuse în Nekyia homerică despre Tiresias, prezicătorul teban, singurul dintre toate umbrele, căruia Perse-fona i-a lăsat conştiinţa şi intelectul, deci forţele vitale1. Dar şi el este închis în imperiul ce-i cuprinde pe toţi cei morţi şi este lipsit de orice legătură cu lumea pământească. Aceasta este la Homer ordinea lucrurilor. Amfiaraos în schimb, ca şi Trofonios sunt sustraşi Hadesului. Ei nici nu au murit şi nici nu au trebuit să intre în imperiul sufletelor lipsite de orice vlagă. Ei au fost smulşi vieţii (dar şi Hadesului). Strămutarea lor în peşteri este, în esenţă, ca şi în ce priveşte credinţa care i-a dat naştere, foarte diferită de strămutarea unor oameni în insule, despre care am vorbit în capitolul precedent. Aceştia, izolaţi sau trăind împreună pe insule ale fericirii, departe în mijlocul mării, se aflau la mare distanţă de viaţa oamenilor, inaccesibili rugăminţilor şi dorinţelor lor. Nu li se îngăduia să influenţeze în vreun fel viaţa de pe pământ şi de aceea nu le este consacrat nici un cult. Nu a existat nicicând vreun cult al locuitorilor Câmpiilor Elizee ca atare. Ei plutesc în depărtare ca imagini ale fanteziei poetice, de la care nimeni nu se aşteaptă să intervină activ în viaţa reală. Altfel stau lucrurile cu cei duşi în peşteri. Ei locuiesc vii sub pământ, nu în imperiul neguros şi inaccesibil al lui Hades, ci în centrul Greciei înseşi. Li se pot trimite întrebări şi rugăminţi, iar ajutorul lor poate ajunge la cei ce le-au adresat rugăminţile. Lor le este consacrat, ca unor spirite puternice şi active şi un cult.

Date mai precise despre felul în care era venerat Amfiaraos le avem dintr-o epocă mai târzie, când, pe lângă locul de lângă Teba, în legătură cu care a apărut iniţial legenda cobo-rârii sale sub pământ, o localitate situată la graniţa dintre Beoţia şi Attica, Oropos, revendica, de asemenea şi cu un succes încă mai mare, un punct de pe teritoriu] ei ca fiind locul 1 Odiseea, X, 492 şi urm.

Unde Amfiaraos a dispărut sub pământ. Despre cultul lui Trofonios avem de asemenea ştiri dintr-o epocă ulterioară. Dintre ceremoniile diverse care s-au acumulat de-a lungul timpului, câteva ne apar ca deosebit de caracteristice, permiţându-ne să înţelegem concepţia religioasă ce le-a stat la bază. Lui Amfiaraos şi lui Trofonios li se aduceau jertfe de felul celor ce li se aduceau zeilor htonieni, adică celor ce locuiesc în străfundurile pământului. Nu se aştepta însă de la ei vreun sprijin în viaţa de fiecare zi a oamenilor sau a statului; ei nu puteau acţiona decât în locul în care dispăruseră în afund şi chiar şi acolo, tot ce făceau era să prezică viitorul. Erau însă oracole dintre cele mai vestite; se menţionează astfel consultarea de către Cresus şi de către Mardonios a lui Amfiaraos la Teba, prima sa reşedinţă şi a lui Trofonios la Lebadeea. Despre Amfiaraos se credea că prevesteşte viitorul în vis „celor care. După aducerea jertfelor, se cufundau în somn în templul său. Cine voia să-l consulte pe Trofonios trebuia să pătrundă printr-o deschizătură îngustă în peştera sa, unde accepta să-l vadă aidoma sau cel puţin să-i primească instrucţiunile, căci, înlănţuit ca spirit pe locul unde-şi ducea existenţa miraculoasă, el locuia trupeşte în adâncul acelei peşteri. Dar şi incubaţiunea, somnul în templu, prin intermediul căruia era consultat Amfiaraos (ca mulţi alţi demoni şi eroi) se întemeiază de fapt pe credinţa că demonul, care se arată privirilor omului numai în momentul înălţării sufleteşti ce se produce în vis, îşi are reşedinţa stabilă pe locul oracolului. De aceea el poate apărea oamenilor numai aici şi nicăieri altundeva. Iar la origine, numai locuitori ai adâncurilor pământurilor se puteau arăta în vis celor ce se cufundau în somn în templul de deasupra locuinţei lor subpămân-tene. Homer nu are nici o ştiinţă despre zei sau demoni care să sălăşluiască în anumite locuri de sub pământ, în apropierea oamenilor şi de aceea nimie nu arată că ştia ceva despre oracolele prin incubaţiune. Există temeiuri care justifică părerea că acest fel de a intra în legătură cu lumea spiritelor înzestrate cu darul profeţiei ţine de formele cele mai vechi ale artei oraculare greceşti şi în orice caz nu e de dată mai recentă decât mantica apolinică prin inspiraţie. Însăşi legenda lui Amfiaraos, aşa cum suntem îndreptăţiţi să credem că a fost povestită în cadrul Tebaidei, demonstrează că, încă în vremea în care înflorea epopeea de tip homeric, era vie credinţa în locuitorii nemuritori ai peşterilor şi în puterea şi acţiunea lor mantică.

Cultul lui Amfiaraos şi credinţa că el sălăşluieşte în adâncul pământului s-au născut, în mod evident, nu sub influenţa epopeii ci, invers, povestirea despre acest fapt din epopee a fost determinată de cultul preexistent al unei fiinţe demonice astfel concepute. Poezia epică s-a aflat în prezenţa unui cult activ al unui demon cu puteri divinatorii care-şi avea locuinţa în pământ, lingă Teba. Ea încearcă să-şi explice acest fapt, legându-l (şi aceasta este în genere relaţia poeziei epice cu faptele vieţii religioase) de un eveniment al istoriei legendare şi, prin aceasta, adaptându-l la lumea ei de idei. Poezia epică nu ştie nimic despre existenţa unor zei legaţi de un anume loc; cel venerat printr-un asemenea cult devenea, în imaginaţia ei, un erou sau un profet, care nu sălăş-luia de când lumea în adâncul de sub pământ, ci fusese dus acolo printr-un act miraculos al voinţei zeului suprem, care îi conferise totodată viaţă veşnică în acest străfund.

Pentru a lămuri mai bine lucrurile, să menţionăm un exemplu oferit de mitologia mai nouă. În legendele populare germane apare în mod curent ideea unor astfel de eroi, care sălăşluiesc pe vecie sau până la Judecata de Apoi în peşterile din munţi sau în locuinţe subterane. Caroi cel Mare, ca şi Carol Quintul S6 află la Odenberg sau la Unterberg lângă 109 Salzburg, Frederic al II-lea (într-o versiune mai noua a legendei, Frederic I Barbarossa) la Kyffhăuser, Henric Păsărarul la Sudemerberg lângă Goslar; şi regele Artur, Holger Danske şi alte figuri preferate ale tradiţiei populare locuiesc în peşteri subterane. Pe ici pe colo transpare încă destul de limpede că este vorba de fapt de vechi zeităţi, cărora li s-au substituit acei „eroi strămutaţi în munţi” ori acei sfinţi. Însăşi tradiţia greacă ne permite să afirmăm că oamenii clin timpurile străvechi care au fost strămutaţi în peşteri, ca Amfiaraos şi Trofonios, nu sunt decât metamorfozări legendare ale unor vechi făpturi divine, cărora nemurirea şi aşezarea pe vecie în adâncurile pămân-tului nu le-au fost hărăzite doar printr-un act de graţie, ci le erau proprii din totdeauna. Cel puţin la locul în care era venerat, se ştia că vestitorul viitorului din peşteră era un zeu: găsim denumirea de Zeus Trofonios sau Trefo-nios atât în relatările unor învăţaţi, cât şi în inscripţii din Lebadeea; Amfiaraos este numit o dată Zeus Amfiaraos şi de mai multe ori Zeul. In legendele similare ale popoarelor creştinate eroii s-au substituit vechilor zei, pentru că zeii înşişi, căzând în uitare, au fost aboliţi. Nu complet diferit este şi motivul transformării, pe solul grec, a vechilor zei în eroi. Dincolo de infinita diversificare a divinităţii greceşti, în fantezia poeţilor epici s-a constituit imaginea de ansamblu a unui stat divin. A fost în acele vremuri unica încercare de a construi un sistem panelen de divinităţi, care tocmai de aceea a avut cea mai mare înrâurire asupra felului de a vedea al grecilor de pretutindeni, căci poetul epic li se adresează tuturor. El stă parcă în înalt, deasupra văilor înguste, deasupra ţinuturilor îngrădite, privind, dincolo de nenumăratele forme specifice ale credinţelor şi cultelor locale ce se contrazic şi se neagă între ele, spre orizonturi mai vaste. Dacă numele şi conceptul lui Zeus, Apollo, Hermes, Atena şi ale tuturor zeilor se fărâmiţează în legende şi în practica religioasă a oraşelor şi a seminţiilor, îutriin număr râesfârştt di' figuri şi individualităţi diferite între ele datorită specificului loca], poetul epic are viziunea unui Zeus, a unui Apollo etc. ca personalităţi perfect unitare. Văzând mai departe, dincolo de fărâmi-ţarea cultelor locale, el nu-şi mai leagă zeităţile sale de anumite locuri de pe pământul grec, în care ele şi-ar exercita acţiunea; ele nu aparţin mai mult unui loc decât altuia. Este adevărat că domnesc şi-şi exercită puterea asupra pământului, dar nu sunt legate de un loc anumit; ele sălăşluiesc şi se adună pe culmile Olimpului, muntele divin al Pieriei, care, încă la Homer, lipsit de orice determinare locală, începe să plutească într-o idealitate pură. Aşa se face că lăcaşul lui Poseidon este întinsa mare, el nefiind aşezat în vreun loc anume. Chiar stăpânitorii sufletelor, Hades şi Persefona, locuiesc, fireşte, departe de Olimp, dar nu aici sau dincolo sub pământul grec, ci într-o zonă ideală, nelegaţi nici ei de vreun punct anume al lumii reale. Pentru cel care, în marea operă de simplificare şi idealizare a unei nesfârşite diversităţi, a desprins din nenumăratele, forme particulare ale numelui Zeus, adorate de diferite comunităţi din ţările greceşti, fiecare în cercul său strict delimitat, figura unică, atotputernică, a lui Zeus, părintele zeilor şi al oamenilor, era de neconceput existenţa unui Zeus particular, care să se numească Zeus Trofonios şi să trăiască veşnic într-o peşteră de lângă Lebadeea, exercitându-şi numai acolo acţiunea.

Celui ce trăia în preajma unui astfel de loc sfânt credinţa în existenţa şi prezenţa zeului local nu-i putea fi însă luată. Oricât şi-ar fi adecvat concepţiei homerice ideea sa generală despre divinitate şi despre cultul local, rea-'itatea şi caracterul sacru al zeului patriei sale, chiar dacă acesta ar fi fost cu totul străin de Emilia zeilor olimpici, rămân pentru el nestră-l11 Citate. Cultul ce se perpetua netulburat şi imuabil îi garanta obiectivitatea credinţei snie. Aşa au continuat să existe, prin credinţa adoratorilor lor, un mare număr de zei locali, cu o sferă de influenţă evident foarte limitată. Nefiind ridicaţi la înălţimile Olimpului, ei rămân strâns legaţi de solul patriei lor, martori ai unui trecut îndepărtat în care comunitatea locală, strict izolată pe propriul ei teritoriu, includea şi pe zeul său în mica patrie, dincolo de care nu se aventura nici cu gândul. Vom vedea cum unele zeităţi străvechi de acest fel, despre care se credea că locuiesc sub pământ, au dobândit o nouă credibilitate şi s-au bucurat uneori şi de o mai mare răspândire. Epopeii însă, în epoca ei de înflorire, aceşti zei hto-nieni i-au rămas străini. Când nu-i uită cu totul, îi transformă în eroi strămutaţi din această lume. Dincolo de cultele locale, aceasta rămâne ideea pe care şi-au făcut-o despre astfel de cazuri toţi grecii.

2 y vi: qi

Şi totuşi, chiar în epopee, care nu urmăreşte de altfel elaborarea consecventă, ce nu admite excepţia, a unui sistem născut doar din reflecţie, întâlnim cel puţin câteva reminiscenţe obscure ale vechii credinţe, potrivit căreia zeii îşi pot avea locuinţa permanentă în peşteri din munţi.

Odiseea (XIX, 178 şi urm.) îl numeşte pe Minos, fiul lui Zeus (vezi Iliada, XIII, 450; XIV, 322; Odiseea, XI, 568), care domnea în oraşul cretan Cnosos, „cel cu care stătea la sfat marele Zeus”. Este foarte probabil că poetul a făcut prin aceste cuvinte aluzie la ceu> ce s-a considerat mai târziu că exprimă ele, la faptul că Minos se întâlnea cu Zeus, evident pe pământ şi anume în peştera care, situată nu departe de Cnosos, în muntele Ida, era venerată ca fiind „peştera lui Zeus”. În Creta, insulă în stăpânirea căreia intraseră de mult grecii şi care, izolată fiind, păstra în credinţele şi legendele ei multe elemente străvechi, oamenii ştiau despre o peşteră sacră ce se afla după unii pe muntele Ida, după alţii pe muntele Dikte (în estul insulei) şi în care (cum relata încă Hesicd) se născuse Zeus. Potrivit unei legende locale pe care o avea desigur în minte autorul versurilor Odiseei la care ne-am referit, chiar şi adult, zeul continua să locuiască în lăcaşul său subpământean, unde era accesibil unor muritori. Ca odinioară Minos şi Epime-nide a auzit acolo profeţiile zeului. Lui Zeus care-şi avea lăcaşul pe muntele Ida îi era consacrat un cult cu mistere; în fiecare an îi era „înălţat un tron”, îi era adică oferit un „ospăţ al zeilor” (teoxenion), ca şi celorlalţi zei şi mai ales zeilor htonieni. În veşmânt negru de lână, iniţiaţii pătrundeau în peşteră şi rămâneau acolo timp de trei ori câte nouă zile. La baza acestor credinţe stăteau concepţii întru totul asemănătoare celor care şi-au găsit expresia în cultul lui Zeus Trofonios de la Lebadeea. Zeus, prezent trupeşte în adâncurile peşterii, poate apărea în persoană celui ce a pătruns acolo după ce a îndeplinit ritualul necesar.

Dar iată că, începând cu secolul al IV-lea î.e.n., apare, născocită probabil de Euhemeros, ştirea ciudată, pe care zeflemiştii de mai târ-ziu, printre care Lucian şi adversarii creştini ai vechii religii, o repetă cu plăcere, că Zeus este îngropat pe muntele Ida. Ce este numit aici mormântul lui Zeus nu este altceva decât peştera considerată îndeobşte ca fiind locuinţa sa permanentă. Ideea aceasta, întotdeauna ^solită pentru greci, că un zeu ar fi înmor-inântat în vreun loc anume de pe pământ, lipsit astfel de viaţă pentru totdeauna sau chiar numai pentru un timp, o întâlnim frecvent în ^'adiţiile popoarelor semite şi uneori şi în cele ale altor popoare negreceşti. Nu ne vom ocupa rr aici de sensul mai adânc, poate alegoric, pe Care astfel de legende îl pot avea în credin-He acestor popoare. Nu există, însă nici un motiv să credem că aceste povestiri străine ar fi avut vreo influenţă asupra formării legendelor greceşti. Pe solul grec tradiţia nu justifică în vreun fel interpretarea, curentă ia cercetătorii moderni ai mitologiei, potrivit căreia moartea şi înmormântarea zeilor ar simboliza „moartea naturii”. Izbitor este în primul rând faptul că, în legenda privitoare la mormântul lui Zeus din Creta, acest „mormânt”, care ia pur şi simplu locul peşterii ca lăcaş veş-nio al zeului nemuritor, exprimă în mod paradoxal ideea legăturii indisolubile dintre zeu şi acel loc. Aceasta ne duce în mod firesc cu gân-dul la povestea nu mai puţin paradoxală despre mormântul unui zeu de la Delfi. Sub piatra ombilicală (Omfalos) a zeiţei pământului, un monolit în formă de cupolă, amintind de mormintele străvechi de aceeaşi formă, din templul lui Apollo, se afla îngropată o fiinţă divină, considerată de mărturii mai competente a fi Pyton, duşmanul lui Apollo şi doar de una singură, cu totul nedemnă de încredere, a fi Dionysos. Aici un zeu şi-a înălţat deci templul deasupra mormântului unui alt zeu. Deasupra lui Pyton, spirit al pământului, fiu al zeiţei pământului Gaia, tronează Apollo, zeul proorocirilor. Întru-cât tradiţii vechi şi întru totul demne de crezare ne spun că la Delfi exista cândva un vechi oracol al pământului, înlocuit abia mai târziu de Apollo şi de tipul său de artă divinatorie, suntem îndreptăţiţi să credem că tocmai acest fapt din istoria religiei îşi găseşte expresia în legenda, potrivit căreia templul lui Apollo şi sediul oracolului său se înalţă pe locul în care era îngropat vechiul demon, al cărui oracol a fost înlocuit. Câtă vreme fiinţa vechiul oracol al pământului, păzitorul lui nu putea zace mort şi îngropat sub Omfalos-ul zeiţei Gaia, ci sală-şluia acolo viu, în adâncurile pământului, ca Amfiaraos, ca Trofonios, ca Zeus de pe Muntele Ida,… „Mormântul” de Sub Omfalos semnifică, în cazul lui Pyton, înfrângerea demonului htonian, care locuia în adâncul pământului, de către cultul apolinic. „Mormântul” lui Zeus, care s-a substituit vechii legende privitoare la prezenţa lui Zeus în peştera din munte, exprima aceeaşi concepţie, dar într-o formă familiară epocii posterioare, căreia îi era cunoscut un mare număr de eroi care, după moarte şi din mormântul lor, îşi făceau simţite forma lor superioară de viaţă şi acţiunea lor puternică. Zeul mort şi îngropat este un zeu coborât la rangul de erou. Ciudat şi paradoxal este doar faptul că acest zeii devenit erou nu şi-a pierdut, în accepţia curentă, aşa cum s-a întâmplat cu Zeus Amfiaraos, Zeus Trofonios (şi Zeus Asklepios), numele de zeu, care se află în contradicţie cu transformarea sa în erou. Este probabil că asupra acestui Zeus din peşteră, schimbat numai pe jumătate în erou, a fost transferată, prin analogie, o concepţie care se aplica cu mai multă îndreptăţire, din momentul transformării lor totale în eroi, la alţi zei ce sălăşluiau, potrivit Unei concepţii al cărei sens nu mai era înţeles, în adâncurile pământului.

Există relatări diverse despre eroi care, în-mormântaţi în temple, au fost asociaţi, în parte, cultului zeului mai înalt în rang căruia îi era închinat templul respectiv. Cum s-au., putut naşte asemenea legende ne-o arată deosebit de limpede exemplul lui Erehteu.