Ervin Rohde

Despre Erehteu hi se spune în catalogul corăbiilor din Iliada (II, 546 şi urm.) că l-a născut Pământul, dar Atena la crescut şi l-a „aşezat în bogatul ei templu”, unde atenienii îl cinsteau în fiecare an, aducându-i jertfe de oi şi de tauri. Este evident că se credea că Erehteu continua să trăiască; cinstirea morţilor prin: astfel de jertfe repetate în fiecare an şi I aduse de întreaga comunitate a oraşului este un obicei cu totul necunoscut poemelor home-

— Lirice. Erehteu este deci conceput ca aflându-se în viaţă în templul în care l-a aşezat Atena, adică în vechiul sanctuar al Acropolei, cuprins în „trainica locuinţă a lui Erehteu” spre care Odiseea (VII, 81) ne-o arată pe Atena îndrep-tându-se ca spre propria-i locuinţă. Reşedinţa şi sanctuarul zeiţei erau reunite în vechea cetate regală, ale cărei temelii au fost recent scoase la lumină pe locul în care, mai târziu, în „Erehteion”, Atena şi Erehteu se bucurau de veneraţia obştească. Erehteu locuieşte, trăind veşnic, sub pământ, într-o criptă a acestui templu, în chip de şarpe, ca alte spirite ale pământului. El nu este mort, ci, cum ne spune Euripide într-o legendă pe care o modifică în alt sens, „îl ascunde o crăpătură a pământului” ', el trăieşte adică, strămutat în adâncul pământului. Este evidentă şi în acest caz, analog celor amintite mai înainte, transformarea unui vechi zeu local, despre care se credea că locuieşte într-o peşteră din stâncă, în eroul strămutat acolo pentru a trăi o viaţă veşnică. Potrivit credinţelor de mai târziu, pe locul unde un erou fusese strămutat pentru a trăi de-a pururi o viaţă activă trebuia să existe şi „mormântul” său. În cadrul unei evoluţii cu totul fireşti şi eroul Erehteu, strămutat în viaţă fiind şi obţinând nemurirea, s-a transformat într-un înmormântat. Potrivit unor scriitori de mai târziu, Erihtonios, pe care ei îl identifică în mod expres cu homericul Erehteu, a fost înmormântat în templul Atenei Po-lias, adică în cel mai vechi templu de pe Acropole. Ni se dezvăluie astfel cu claritate procesul treptat, în cadrul căruia vechiul zeu al tribului, fiu al pământului şi avându-şi locuinţa în adâncul pământului, a fost transformat. Într-un erou muritor, luat apoi din rândurile muritorilor şi dăruit cu viaţă veşnică, pus sub ocrotirea zeiţei din Olimp care a dobândit o mai mare putere şi transportat, cu peştera în

P.uripide, Ion, 281

Care locuia, în templul ocrotitoarei sale; până la urmă el redevine, ca şi alţii, un simplu erou, despre care se credea că a murit şi că a fost îngropat în incinta templului zeiţei Acropolei.

Pornind de la acest exemplu, vom putea înţelege mai bine unele relatări care nu ne vorbesc decât despre ultimul stadiu al evoluţiei, despre faptul că mormântul eroului se află în templul unui zeu. Vom examina încă un singur alt exemplu.

La Amyklai, nu departe de Sparta, se înalţă, în templul cel mai sacru din Laconia, vechea statuie în bronz a lui Apollo, pe o construcţie în formă de altar, în care, spune legenda, era înmormântat Hiacint. Printr-o poartă de bronz dintr-o parte a altarului i se trimeteau în fiecare an, de Hiacinţii, ofrande celui „înmormântat”. Gel cinstit astfel nu are nici o asemănare cu eroul povestirii din epoca elenistică, compusă din motive de cea mai largă circulaţie din oare lipsea aproape orice element local, cu tânărul iubit de Apollo, ucis de discul aruncat în joacă de acesta, dar abătut de suflul gelosului Zefir şi din sângele căruia creşte o floare. Sculpturile altarului de la Amyklai îl înfăţişau pe Hiacint, printre o serie de zei şi de eroi, în momentul în care era înălţat la cer, împreună cu sora lui Po-iyboia (ceea ce nu concordă cu finalul poveştii mai sus amintite) şi-l înfăţişau cu barbă, deci nu ca băiatul iubit de Apollo, ci ca om matur (despre ale cărui fiice vorbesc de altfel unele legende). Din adevărata legendă a acestui Hiacint nu mai rămăsese nici o urmă. Transpar însă din relatările despre acel monument şi despre sărbătorile anuale în cinstea lui Hiacint trăsături care ne permit să întrezărim adevăratul caracter al demonului venerat la Amyklai, împreună cu Apollo şi chiar, cum ni se spune în mod expres, înaintea acestuia. Lui Hiacint i se aduceau jertfe de felul celor '> aduse de obicei divinităţilor subpământene, iar ofrandele erau menite să ajungă în pământ, unde se credea că-şi are locuinţa. Marea sărbătoare a Hiacinţilor arăta limpede, prin felul în care, în cadrul ei, erau veneraţi alternativ Hiacint (care, ca personaj principal, dăduse numele acestei sărbători) şi Apollo, că două culte, iniţial cu totul diferite, nu ajunseseră să se contopească pe deplin. Solemnitatea sobră, severă, aproape sumbră, a zilelor consacrate lui Hiacint, contrastând cu adorarea plină de bucurie a lui Apollo din ziua a doua, reliefa puternic caracterul lui Hiacint, care era cel al unui demon înrudit cu zeităţile sub-pământene. Sculpturile altarului o înfăţişau de altfel pe sora lui, Polyboia, o divinitate hto-niană, asemănătoare Persefonei. Hiacint era un vechi zeu local din regiunea Amyklai. El locuia sub pământ şi cultul lui era la Amyklai mai vechi decât cel al lui Apollo. Dar figura lui păleşte, iar zeul olimpic, care s-a stabilit (poate abia după cea de-a doua cucerire a teritoriului aheilor de către dorieni) lângă şi mai presus de el, îl întrece în strălucire, fără a elimina cu totul cultul ce-i era consacrat. Epoca ulterioară nu poate concepe viaţa sa divină în adâncurile pământului decât ca supravieţuirea sufletului unui erou defunct şi muritor, al cărui trup se odihneşte în „mor-mănt” sub statuia zeului despre care legenda, pentru a explica strânsa comunitate a cultului, spune că a fost îndrăgostit de Hiacint, tot aşa cum despre acelaşi zeu, din motive asemănătoare, s-a spus că a fost îndrăgostit de Dafne.

Aşadar, este posibil ca şi sub figura vreunui alt erou despre al cărui mormânt se spunea că se află în templul unui zeu, să se ascundă un vechi zeu local, a cărui locuinţă în interiorul pământului a devenit „mormânt” din momentul în care zeul însuşi a fost coborât de

Ja rangul de fiinţă divină, de esenţă superioară, la cel de erou muritor. În funcţie de împrejurări, pierderea rangului divin era uneori totală, alteori însă amintirea vechii esenţe divine (păstrată în cultul local) ducea la reînălţarea ulterioară la rangul de zeu sau chiar la rangul zeilor din Olimp, de care vechiul demon al pământului era iniţial foarte departe.

În modul cel mai izbitor se modifică, în funcţie de împrejurări locale sau de epoca respectivă, concepţiile privitoare la Asklepios. Pentru Homer şi pentru poeţi în genere el este un erou muritor care a învăţat arta tămăduirii de la Ghiron. În cult el este pus cel mai adesea în rândul zeilor superiori. In realitate şi el este un demon local tesalian, sălăşluind sub pământ, de unde, ca multe alte asemenea spirite ale pământului, aducea vindecarea şi prezicea viitorul (două lucruri strâns legate între ele în timpurile vechi). Şi el s-a transformat cu uşurinţă în erou. Pe Asklepios-erou îl loveşte trăsnetul lui Zeus, care şi în acest caz, ca în multe alte legende, nu distruge cu totul viaţa, ci îl smulge pe cel lovit din lumea vizibilă, conferindu-i o viaţă mai înaltă. Înţelegem deci lesne despre ce este vorba când se spune că şi acest vechi zeu al pământului este „înmormân-tat”; mormântul lui era arătat în diferite locuri. Unele particularităţi ale cultului ce-i era consacrat ne permit însă să recunoaştem în Asklepios la origine un zeu ce locuia în interiorul pământului. L Evident îi lipseşte o însuşire esenţială a unor astfel de spirite ale pământului; aceea de a fi legat de un loc anume. Preoţi întreprinzători, pribegind cu cei din neamul lor, au răspândit până departe cultul adânc înrădăcinat în rândurile lor şi au făcut ca Asklepios să devină familiar în multe? Lte locuri.

1 Natura htoniană a lui Asklepios o arată nu numai faptul că şarpele îi este sacru şi îl întovărăşeşte, ci şi reprezentarea lui frecventă în chip de Şarpe, Strâns înrudite cu Zeus Asklepios, dar rămâ-nând mai credincioase caracterului lor iniţial, au fost acele spirite ale pământului din Beoţia, de la care a pornit studiul nostru. L-am putea numi pe Trofonios, dar şi pe Amfiaraos, un Asklepios care a rămas strâns legat. de solul său şi de vechea peşteră care-i slujea drept locuinţă. Şi ei, Amfiaraos şi Trofonios, au devenit, în imaginaţia unei epoci care nu mai înţelegea natura adevărată a unor astfel de spirite ale peşterilor, oameni supuşi morţii din timpuri străvechi. Nu s-a vorbit însă despre „mormintele” lor, pentru că epoca în care au fost înălţaţi la rangul de eroi nu cunoştea oameni deveniţi eroi, care să fi rămas vii şi activi după ce au murit şi au fost îngropaţi. Ceea ce-i păstra pe acei ciudaţi zei ai peşterilor în memoria oamenilor era credinţa că ei rămân permanent activi. Legenda epică şi cea care se inspira din epopee considerau că sunt fiinţe omeneşti, care n-au murit, ci au fost strămutate în adâncuriie pământului, fără ca sufletul să li se despartă de trup, pentru a trăi veşnic. Generaţiile care au urmat i-au considerat – şi atunci când, pelângă faptul că li se conferea viaţa fără sfârşit, erau numiţi chiar zeioameni, care au devenit însă nemuritori sau chiar asemănători zeilor. Ei au devenit prototipuri ale unei stări la care puteau fi ridicaţi şi alţi muritori. În Electra lui Sofocle (v. 836 şi urm.) corul invocă în mod precis pentru a întări speranţa în supravieţuirea celor morţi, exemplul lui Amfiaraos, care-şi păstrează încă, sub pământ, toateforţele sufletului. Acestea şi alte exemple de eroi strămutaţi în peşteri pe cae le oferă legenda şi poezia veche sunt importante pentru studiul nostru tocmai pentru că în ele, ca şi, într-un alt sens, în legendele despre strămutarea unor oameni în insule, epopeea ne lasă să întrezărim, dincolo de concepţia ei mohorâtă şi resemnată despre existenţa de după moarte, o viaţă mai înaltă după plecarea din Uimea văzută. Despuindu-i pe |

I

I unii dintre zeii peşterilor, odinioară numeroşi în lumea elenă, de esenţa lor divină iniţială, făcând din ei fiinţe omeneşti şi impli-cându-i în legendele eroice, dar nelipsindu-i de calitatea supraomenească de a trăi în continuare şi de a avea putere îndeosebi divina-torie, atribuită de credinţa şi cultul locuitorilor ţării, epopeea a ereat o clasă de oameni-eroi, desprinşi de lumea pământească, dar ursiţi să meargă nu pe tărâmul spre care se îndreptau sufletele tuturor, ci să-şi aibă locuinţa în anumite locuri sub pământul greo şi să vină în ajutorul oamenilor. Goborârea elementului divin la rangul de element eroic şi omenesc a dus, prin faptul că însuşirea de a trăi veşnic nu i-a fost refuzată, la înălţarea elementului uman şi eroic la rangul de element divin. Poezia epică ne îndreaptă astfel spre o lume de idei în care ea nu păşeşte desigur, dar care ni se deschide dintr-odată în faţa ochilor.

Eroii

Când, către anul 620, Dracon din Atena dădea formă scrisă dreptului cutumiar al oraşului său natal, el arăta că zeii şi eroii patriei trebuie veneraţi în comun, potrivit obiceiurilor strămoşeşti.

Îi întâlnim aici pentru întâia oară pe eroi, ca fiinţe de esenţă superioară, numiţi alături de zei şi trebuind să fie cinstiţi ca şi ei prin jertfe regulate. Cultul lor, ca şi cultul zeilor, pare a fi existat de multă vreme. El nu este instituit acum, ci este doar păstrat în continuare, aşa cum îl organizaseră strămoşii. Vedem aici, într-un moment de răscruce al evoluţiei religiei greceşti, câte lacune există în ce priveşte cunoaşterea istoriei ideilor religioase din timpuri mai vechi de pe teritoriul Greciei. Mărturia despre cultul eroilor mai sus amintită, cea mai veche şi cu totul întâmplător păstrată, atestă că, dincolo de momentul respectiv, aceste spirite ocrotitoare ale patriei erau venerate de vreme foarte îndelungată. Nu dispunem însă de nici un document din timpuri mai vechi privitor la acest cult. Chiar în puţinele resturi ale unei literaturi atât de importante cum a fost poezia lirică din secolul al Vll-lea şi de la începutul secolului al Vl-lea, abia dacă există vreo aluzie vagă la existenţa acestui element evieţii religioase a grecilor, cu totul necunoscut literaturii epice. Gând însă fluviul scrierilor ajunse până la noi curge în sfârşit mai amplu, eroii sunt fireşte amintiţi destul de des. Odele triumfale ale lui Pândar şi opera istorică a lui Hero-dot prezintă generaţiile care au trăit războaiele medice şi cei cincizeci de ani care le-au urmat. Ele ne arată cu o claritate surprinzătoare cât de vie era pe atunci Gredinţa în existenţa şi în puterea de a acţiona a eroilor în rândurile chiar ale oamenilor cultivaţi, dar puţin influenţaţi de doctrinele raţionaliste la modă. În credinţele populare, în praGtica religioasă a diferitelor seminţii şi oraşe, eroii locali îşi au locul lor necontestat, alături de zei. În numele zeilor şi eroilor ţării îşi depun jurămintele reprezentanţii statelor; zeilor şi eroilor Greciei le atribuie sentimentele pioase victoria asupra barbarilor. Atât de recunoscută era temeiniGia credinţei grecilor în eroi, încât chiar magii persani din armata lui Xer-xes ofereau în Troada libaţiuni nocturne eroilor înmormântaţi acolo.

Despre caracterul şi esenţa aGestei categorii de fiinţe superioare, necunoscute sau neluate în seamă de poemele epice, nu avem nici o informaţie precisă din vremuri vechi. Dispunem însă de multe relatări despre diverşi eroi şi mai ales despre cultul specifie ce le era consacrat. Eroilor li se aduceau jertfe, ca şi zeilor. Aceste jertfe erau însă diferite de cele oferite zeilor Olimpului. Momentul, locul şi felul jertfelor erau altele. Zeilor ele le erau aduse în plină zi, eroilor însă spre seară sau în timpul nopţii, nu pe un altar înalt, ci pe unul scund, aproape la nivelul pământului, având uneori o scobitură. Erau tăiate pentru ei animale masmiie ^r> ™i din capul li se îndrepta nu în sus, spre cer, ca animalelor destinate zeilor, ci spre pământ. Sângele animalelor era lăsat să se scurgă pe pământ sau în scobitura altarului pe care era adus sacrificiul, pentru ca eroii să-l bea până se satură; trupul era ars în întregime; nimeni nu trebuia să mănânce din el. Acest mod special de cinstire a eroilor nu avea nici în limbajul de specialitate aceeaşi denumire ca jertfa adusă zeilor l. în anumite împrejurări eroilor le era oferit un prânz din bucate gătite, la care erau invitaţi ca oaspeţi; ei erau doar prin apropiere, nu trebuia de aceea să li se trimită în sus, ca zeilor din Olimp, aburul ce ducea cu el mirosul ofrandelor.

Acest ritual este, tocmai în punctele în care diferă de cel practicat în cinstea zeilor din Olimp, aproape întru totul identic cu cel practicat faţă de zeităţile ce locuiau în adân-cul pământului şi, mai târziu, faţă de sufletele celor morţi; lucru firesc dacă înţelegem că eroii erau înrudiţi pe de o parte cu zeităţile htoniene, pe de alta cu spiritele celor morţi. De fapt, ei nici nu sunt altceva decât spirite ale unor morţi, care locuiesc în interiorul pământului, trăiesG veşnic ca şi zeităţile de acolo şi au aproape aceeaşi putere ca ele. SaraGterul lor de eroi ai vremurilor de mult apuse, care, deşi au murit, şi-au păstrat capacitatea de a simţi este limpede demonstrat de tipul de ceremonial cultic ce le era consacrat, iniţial numai lor şi anume de jocurile funebre celebrate cu regularitate în fiecare an.

Homer cunoaşte întreceri ale prinţilor cu prilejul înmormântării unor morţi de seamă; le-am pomenit printre vestigiile, păstrate de povestirile epice, ale unui vechi şi puternic eult al sufletelor. Dar Homer nu ştie nimic de repetarea lor şi încă de repetarea anuală a unor astfel de jocuri funebre. Celebrarea de nontiMi pmi. Ihiiein. Dentru zei.

Jocuri solemne la anumite intervale n-a existat în Grecia decât din momentul înfloririi cultului eroilor. Multe dintre aceste întreceri s-au asociat pentru totdeauna cu aniversările anumitor eroi şi erau menite să le păstreze vii amintirea. Încă din timpurile mai îndepărtate ale istoriei erau organizate, în cele mai multe cazuri din porunca oracolului de la Delfi, întreceri anuale în cinstea eroilor. Era aceasta modalitatea specifică a cinstirii cuvenite eroilor şi se ştia foarte bine că, prin aceste jocuri, se reedita de fapt ceremonia organizată la înmormântarea celui mort. Instituţia importantă a agfdn-ului, atât de caracteristică pentru Grecia, şcoală a individualismului, care i-a asigurat măreţia, îşi are primele rădăcini în cultul eroilor. Nu era lipsit de semnificaţie faptul că, ulterior, mulţi dintre învingătorii marilor întreceri erau înălţaţi de credinţa populară la rangul de eroi. Jocurile cele mai importante, la care se aduna întreaga Grecie, Pyticele, Olimpicele, Nemeenele, Istmicele erau, desigur, celebrate în timpurile istorice în cinstea zeilor. În antichitate cel puţin, convingerea generală era însă că, iniţial, ele au fost instituite ca jocuri funebre destinate eroilor, fiind abia mai târziu consacrate unor protectori mai înalţi.

Eroii sunt aşadar spirite ale celor morţi şi nu o specie de subzei sau „semizei”; ei sunt cu totul deosebiţi de „demoni”, aşa cum îi cunoaşte gândirea ulterioară şi, fireşte şi credinţa populară. Demonii sunt fiinţe divine de rang inferior, scutiţi din totdeauna de moarte, pentru că n-au fost niciodată implicaţi în viaţa limitată a oamenilor. Dimpotrivă, eroii au trăit cândva ca oameni şi din oameni au devenit eroi abia după moarte, când au păşit ala de fiinţe, menţionate alături de zei şi de oameni. Întâlnim la ei ceea ce era cu totul străin poemelor homerice, suflete care trăiesc după moarte şi după desprinderea de trup o viaţă mai înaltă, nepieritoare.

Dar dacă eroii sunt oameni care au devenit eroi, aceasta nu înseamnă că toţi oamenii devin eroi după moarte. Dimpotrivă, chiar dacă numărul eroilor nu era strict limitat, rându-rile lor sporind continuu, ei reprezintă totuşi o excepţie, sunt o minoritate aleasă care, tocmai de aceea, poate fi opusă oamenilor. Figurile principale, am spune reprezentanţii exemplari ai acestei falange de eroij sunt oameni a căror viaţă legenda şi istoria o situează într-un trecut îndepărtat, sunt strămoşi ai celor ce trăiesG mult mai târziu. Cultul eroilor nu este deci cultul sufletelor, Gi într-o accepţiune mai strictă, cult al strămoşilor. Însăşi denumirea de „eroi” are, după câte se pare, sensul de oameni din trecutul îndepărtat. In iliada şi în Odiseea „heros” este denumirea onorifică dată prinţilor şi în genere oamenilor liberi. Poezia secolelor de mai târziu, atunci când povestea întâmplări din trecutul legendar, continua să folosească termenul de erou în acest sens. În poezia epică posthomerică, pentru vorbitorul, poet sau prozator, care priveşte lucrurile din punGtul de vedere al prezentului în care trăieşte, eroii, atunci când el atribuie această denumire unor oameni, sunt oameni din timpurile în care, cum o arată poemele homericel acest titlu de onoare pare să fi fost încă folosit pentru cei vii, adică oameni din trecutul cântat de poeţi. În povestirea lui Hesiod despre cele cinci vârste alt omenirii, folosirea denumirii de erou se Urni tează la eroii luptelor de la Teba şi Troia. S vorbeşte despre ei, ca şi cum acesta ar fin* mele lor propriu-zis, ca despre „neamul dlal eroilor” *, Pentru Hesiod „eroii” nu s:

Însă nicidecum morţi transfiguraţi din trecut. El cunoaşte asemenea morţi transfiguraţi dintr-un trecut, încă mai îndepărtat, dar pe aceştia îi numeşte „demoni”. Dacă deci, în epocile care au urmat, se obişnuia să se dea denumirea de „eroi” unor oameni favorizaţi de soartă, cărora le era hărăzită, după moarte, o viaţă mai înaltă, această denumire, care nu exprimă prin ea însăşi ideea că asemenea spirite ale celor morţi sunt de esenţă superioară, vrea probabil să indice că vremea în care au trăit cei astfel privilegiaţi după moarte se situează într-un treout legendar. Aceşti oameni din trecut fuseseră numiţi şi în timpul vieţii „eroi” şi tot aşa sunt numiţi şi după moarte. Dar sensul cuvântulul „erou” s-a modificat, în el fiind cuprinsă şi ideea de viaţă mai înaltă, nepieritoare. Cinstirea eroilor apare ca un lucru nou, ca o formă a credinţei şi a cultului, despre care cel puţin în poemele homerice nu găsim nici o urmă; şi este sigur că ideea unor. Astfel de suflete ale strămoşilor transfigurate, ridicate Ia o formă de existenţă mai înaltă, trebuie să fi reprezentat ceva nou, de vreme ce pentru exprimarea ei nu a fost găsit, în spiritul vechi al limbii, un cuvânt anume, ci s-a recurs la un cuvânt de mult existent în tezaurul poeziei epice, căruia i s-a dat un sens nou.

De unde venea acest ceva nou? Dacă am încerca să-l deducem din evoluţia spontană a concepţiei homerice despre lume, ne-ar fi foarte greu să demonstrăm existenţa vreunei legături între două concepţii atât de diferite despre lume. Nu ne-ar ajuta la nimic dacă am sPune că strălucirea poeziei epice i-a făcut pe cei cântaţi de ea să apară atât de măreţi şi de venerabili, încât în chip firesc fantezia generaţiilor următoare i-a ridicat la rangul de semiţi şi i-a cinstit ca atare. Poemele homerice, care negau ferm concepţia că sufletul ar duce după moarte o viaţă veritabilă, conştientă şi ar-tivă, nu puteau nicidecum impune ideea că eroii lor, dispăruţi după moarte în adâncurile împărăţiei lui Hades, ar continua să trăiască şi să activeze din mormintele lor. Este de asemenea puţin probabil ca, în evoluţia istorică, tocmai eroii poeziei epice să fi fost cei de la venerarea căreia să fi pornit cultul eroilor; în cult cel puţin, ei n-au prins (cu puţine excepţii) rădăcini prea adânci. Şi nu este în genere prea plauzibil ca un cult să-şi aibă originea în plăsmuirile fanteziei. Dimpotrivă cultul este cel pe care se întemeiază credinţa în eroi.

Din toate cele spuse până acum reiese mai curând cu claritate opoziţia care există între credinţa în eroi şi concepţiile homerice. Ideea fantastică a strămutării unor oameni în insule sau în peşteri era încă compatibilă cu bazeie escatologiei homerice: păstrarea miraculoasă în viaţă, pentru veşnicie, a oamenilor iubiţi de zei nu implica despărţirea sufletului de trup şi deci nici semiexistenţa crepusculară a sufletului despărţit. Altceva era însă ceea ce se credea despre eroi, anume că ei continuă să trăiască după moarte conştient, în apropierea celor vii, în ciuda despărţirii psycheei de omul vizibil. O asemenea credinţă era în totală contradicţie cu psihologia homerică. Am fi nevoiţi să renunţăm cu totul la tentativa de a găsi vreo relaţie internă între această credinţă şi evoluţia anterioară, dacă am uita ce am desprins din examinarea de până acum a faptelor. În înseşi poemele homerice am întâlnit, în contrast izbitor cu concepţiile ce prevalează în ele despre nean-' tul în care se prăbuşesc sufletele celor morţi', „ rudimente ale unui foarte activ cult al sufle-' telor, care presupun o credinţă corespunzătoare1 în supravieţuirea conştientă a sufletului, ideer-că el nu se îndepărtează cu totul de cei vi*. Din examinarea descrierii făcute de Hesiod a celor cinci vârste a reieşit că, cel puţin în unelti regiuni din interiorul Greciei, s-au păstrat ve-tigii ale unei vechi credinţe în supravieţuire-pe un plan mai înalt a unor morţi, credi1 > flespre care nu găsim însă nici o urmă în P'

Mele homerice. După Hesiod însă, înălţaţi Ia rangul de „demoni” erau numai morţii dintr-un trecut legendar; poetul nu cunoaşte nici un miracol de acest fel din epoci posterioare şi încă mai puţin din vremea lui. Suntem aici în prezenţa unor vestigii ale unui cult al strămoşilor; nu exista însă un cult general al sufletelor, continuare firească a cultului strămoşilor. Iar venerarea eroilor nu este nici ea un cult general al sufletelor, ci un cult al strămoşilor. Putem deci afirma că în cultul eroilor se reaprind scânteile ce mocneau încă sub cenuşa vechii credinţe. Apare nu ceva total, absolut nou, ci este readus la viaţă ceva de mult existent, pe jumătate uitat. Acei „demoni”, proveniţi din oameni aparţinând generaţiilor mai vechi ale vârstei de aur şi de argint, care, potrivit poeziei hesiodice, au trăit în trecutul cel mai îndepărtat, sunt ei oare altceva decât eroii pe care generaţiile ulterioare îi venerau sub alt nume, apropiindu-i totodată' de vremea lor?

Cum şi-a recăpătat cultul strămoşilor, pe jumătate sau chiar aproape cu totul uitat, o nouă şi durabilă importanţă, nu putem spune. Ne este imposibil să explicăm aşa cum se cuvine cum a pornit şi cum s-a desfăşurat acest proces important din viaţa religioasă a grecilor. Nu cunoaştem nici timpul, nici locul în care; reapărut pentru prima dată cu putere acest uit trezit la viaţă şi nu ştim nici în ce fel; î pe ce căi s-a răspândit în acea epocă neclară din secolele al VHI-lea şi al VH-lea. Putem însă? El puţin asocia această revitalizare a cultului strămoşilor cu alte fapte care ne arată că în icea epocă credinţe populare adânci şi un cult care nu fusese niciodată cu totul abolit şi-au găsit locul alături de concepţiile homerice dominante, fără a le înlătura – lucru care nu s-a întâmplat nicicând. Această mare mutaţie, des-Pre care vom vorbi în capitolul următor, a readus la viaţă credinţa în eroi. O serie de împrejurări favorabile au consolidat probabil în mod deosebit această credinţă. Epopeea însăşi se apropiase, cel puţin într-un punct, de concepţiile ce renăşteau o dată cu credinţa în eroi. Coborârea multor zei locali, umbriţi de marile, divinităţi ale credinţei panelene, la rangul de oameni, implicarea lor în aventuri eroice făcuse ca, printr-un fel de compromis al unor astfel de zei cu cultul local, în legenda poetică să apară făpturi în care omul şi zeul se îmbinau într-un chip miraculos: cândva oameni între oameni, aceşti eroi şi profeţi din vechime, erau acum sortiţi să trăiască şi să activeze veşnic, ca zeii înşişi. Este evidentă marea asemănare a unor figuri ca Amfiaraos şi Trofonios cu eroii credinţelor de mai târziu; şi, într-adevăr, când nu sunt numiţi zei, ei sunt socotiţi ca fiind astfel de eroi. Dar ei nu sunt eroi autentici şi nici nu au putut deveni modele de adevăraţi eroi. Este adevărat că ei au fost luaţi dintre oameni, în viaţă fiind şi că trăiesc în continuare tocmai pentru că moartea nu s-a abătut asupra lor. Împreună cu cei strămutaţi în insule, ei se bucură de nemurire în singura formă pe care o cunosc poemele homerice. Eroii credinţei noi ce-şi face apariţia, dimpotrivă, au murit de-a binelea. Lipsiţi de trup, ei trăiesc totuşi în continuare. Ei sunt fundamental diferiţi de cei „răpiţi” din legenda epică. Ei vin din amintiri îndepărtate şi confuze, ca figuri ce sunt străine, ba chiar opuse concepţiei aflate sub influenţa epopeii.