Ervin Rohde



Yüklə 1,1 Mb.
səhifə12/31
tarix18.01.2019
ölçüsü1,1 Mb.
#100821
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   31

Dintre aceşti zei htonieni, cel mai de seamă • este Zeus HtoniosAceasta este şi denumirea cea mai generală şi totodată cea mai exclusivă a zeului subpământean ea atare; căci numele de „Zeus” şi-a păstrat în cadrul multor culte locale sensul general de zeu, în conjuncţie cu epitete care-l definesc mai îndeaproape. Şi în Iliada se pomeneşte într-un loc de „Subpământeanul Zeus”, dar acolo nu este vorba de altcineva decât de stăpânul îndepărtatului tărâm al morţilor, Hades, care este numit şi în Teogonia lui Hesiod „Zeus htoni-anul” K în poemul Munci şi zile însă Hesiod îl îndeamnă pe ţăranul beoţian, care-şi lucrează ogorul, să ceară zeului htonian binecuvântarea; „pentru roadele pământului” i se aduceau sacrificii lui Zeus Htonios la Mykonos2.

Mai frecvent decât acest nume generic şi august, zeul acesta al celor vii şi al celor morţi poartă o serie de alte denumiri eufemistice. Oamenii preferau să dea zeităţilor sub-pământene nume linguşitoare şi amabile care, punând în lumină ceea ce aveau elevat şi benefic, atenuau groaza pe care o inspira cealaltă latură a fiinţei lor. Aşa se face că Hades avea multe nume şi epitete plăcute la auz sau că Zeus Htonios era venerat în multe locuri sub numele de Zeus Eubuleusl, Bule-us sau, într-un alt loc, mai ales la Hermione, sub numele de Klymenos. Zeus Amfiaraos, Zeus Trofonios, pe care i-am studiat mai înainte în ipostaza lor de eroi, nu sunt decât zei subpământeni cărora li s-au dat nume onorabile şi care, decăzuţi întrucâtva din rangul de zei deplini, şi-au păstrat şi dezvoltat cu atât mai puternic însuşirile lor manticeHades însuşi, stăpânul îndepărtatului imperiu al întunericului, se integrează în seria acestor ipostaze ale lui Zeus Htonios, numite diferit după locul în care sunt adorateca rege al umbrelor din Ereb, aşa cum îl cunoaşte Homer, nu i se ridică altare şi nu i ise aduc jertfe, dar un asemenea cult îi este consacrat ca zeu local al anumitor regiuniîn Pelopones existau centre ale cultului lui Hades la Elis şi la Trifylia, aşezări de străveche cultură şi este foarte probabil că triburi şi familii care au emigrat din acele regiuni au contribuit la răspândirea în alte regiuni ale Greciei a cultului zeului htonian împământenit la. EiŞi Hades a fost fără îndoială, pentru adoratorii săi din Pelopones, un zeu al fertilităţii pământului în aceeaşi măsură în care era şi zeul celor morţi. El este totodată stăpânul sufletelor acolo unde, „de teama numelui de Hades”2, i se da, în virtutea doar a puterii sale benefice, numele de Pluton, Pluteus. Zeus Pluteus.

Grija pentru cei vii şi pentru cei morţi o are şi divinitatea feminină a adâncurilor sub-păniîntene, care poartă însuşi numele pămân-tului, Gaia sau Ge. De la ea se aştepta, acolo unde era adorată, să binecuvânteze muncile agricole. Îi revenea însă şi domnia asupra

* Iliada, IX, 457; Hesiod, Teogonia, 767 şi urm. 2 Hesiod, Teogonia, 465 1 Cel ce dă sfaturi bune (n. tr.) 159 2, Platon, Cratilo, 403



Sufletelor; împreuna cu ele ei'â invocata şi împreună li se aduceau sacrificii. Sanctuarele sale au rămas la loc ide cinste, îndeosebi la Atena şi la Olimpia, reşedinţa cea mai de seamă a cultelor divine străvechiDar figura ei nu pare a se fi desprins cu totul din vagul imens în care se aflau divinităţile din trecutul foarte îndepărtat, nu a căpătat o identitate proprie deplinăZeiţe subpămâintene apărute mai recent şi cu trăsături mai clare îi iau loculEa îşi păstrează un timp mai îndelungat puterea mantică, pe care şi-o exercita de sub pământ, unde-şi au lăcaşul spiritele şi sufletele, pe locul vechilor oracole, dar şi în această privinţă cedează frecvent locul unor zei oraculari de alt tip, ea Zeus şi Apollo-Este adevărat că un poet (Alcman, jr. 3) o numeşte o dată alături de marele stăpân al lumii subpăimâintene; în cultul viu o întâlnini insa rareori printre zeităţile masculine şi feminine de tip htonian, adorate în comun în multe locuri. La Hermione în primul rând înflorea, din vremuri străvechi, un cult consacrat sub-pămintenei Demeter, în legătură cu cel consacrat subpământeanului Zeus, sub numele de Klymenos şi cu al zeiţei Kote. În alte locuri era adorat, o dată cu aceleaşi două zeiţe, Plu-lon sau, tot împreună cu ele, Zeus Eubuleus ş.a. m-dDenumirile divinităţii htoniene se schimbă şi oscilează, dar în mod invariabil apar numele zeiţei Demeter şi ale fiicei sale divine-Adorate separat sau împreună, asociate altor divinităţi înrudite, ele se silă de departe pe primul loc în cultul zeităţilor htonienestrălucirea şi marea răspândire a cultului lor în toate oraşele greceşti din patrie şi din colonii dovedesc mai mult decât orice altceva că, faţă de epoca homerică, s-a produs în mod sigur o transformare în domeniul sentimentului religios şi al cultului consacrat zeilor. La Homer nu există nici o menţiune în legătură cu felul şi semnificaţia cultului de mai târziu al lui Demeter şi al Persefonei. Pentru el Persefona este doar regina severă şi inaccesibilă a regatului morţilor, iar Demeter nu este decât o zeiţă ce ocroteşte ogoarele, separată de cercul zeilor olimpici; nu este de loc amintită nici relaţia mai strânsă dintre ea şi fiica ei. Acum însă, cele două zeiţe apar într-o reciprocitate neîntreruptă, într-o asociere intimă; este ca şi cum şi-ar transmite una alteia o serie de atribute pe care mai înainte le aveau fiecare în parteAmândouă suntaeum divinităţi htoniene, veghind împreună asupra fertilităţii ogoarelor şi asupra sufletelorCum s-a petrecut în amănunt această transformare, nu mai putem işti. Este posibil ca, pornind din anumite centre ale cultului celor două zeiţe – cult care în Pelopones exista din cele mai vechi timpuri – în secolul marilor migraţii ale popoarelor să se fi răspândit o credinţă esen-ţialmente diferită de credinţa homerico-ionia-nă. Tot astfel, în epoca posterioară, forma specială a cultului celor două zeiţe strâns legate între ele, practicat la Eleusis, s-a dezvoltat şi extins prin misiuni menite să-l răspândească. Se pare de asemenea că Demeter, sub numele căreia oamenii voiau a recunoaşte o a doua „mamă a pământului”, lua ici şi colo, în cadrul cultului, locul Gaiei şi intra în felul acesta într-o relaţie mai intimă cu imperiul sufletelor din adâncurile pământului.

Pe măsură ce numărul zeilor subpământeni creştea şi o dată cu extensiunea luată de cultul lor, aceste divinităţi au căpătat o cu totul altă importanţă decât cea pe care o avuseseră odinioară pentru grecii epocii homerice. Lumea din înalt şi lumea subpămâneană s-au apropiat una de alta; tărâmul celor vii se mărgineşte cu ţara de dincolo, în care domnesc zeii htoni-eni. Vechea credinţă, potrivit căreia zeul, care nu mai e inaccesibil, îşi are lăcaşul în adâncu-rile pământului locuit şi lucrat de oameni, reapare ici şi colo, fără să mai fie cu totul umbrită de strălucirea poetică a zeilor atotstăpânitori din Olimp. Am vorbit într-un capitol anterior despre Amfiaraos din Teba, despre Trofonios din peştera de la Lebadeea, despre Zeus din peştera din muntele Ida şi despre acel Zeus, pe care-l vedeau tronând într-o peşteră din Epir cei ce coborau acolo. Toate acestea sunt vestigii ale aceleiaşi credinţe, care stă la originea şi la baza oricărui cult local al zeilor subpămân-teni. Imperiul zeilor htonieni, al spiritelor şi sufletelor, părea a fi acum undeva în apropiere. Tntr-o serie de locuri se credea că există „plutonii”, adică intrări directe în lumea subpă-mănteană, ori „psihopompeia”, crăpături în stânci prin care sufletele puteau ieşi la lumina zilei. Una se afla în mijlocul Atenei, lângă Areopag şi era considerată a fi sediul zeilor subpământeni. În modul cel mai tranşant era desfiinţată separaţia, presupusă a exista în poemele homerice, între cei vii şi cei ce locuiesc sub pământ, la Hermione. Acolo, în spatele templului Htoniei, se aflau o incintă sacră a lui Pluton şi a lui Klymenos, cu o gaură prin care Herakles îl scosese pe Cerber, precum şi un „lac aherusian”. 1 Tărâmul sufletelor părea a fi atât de aproape încât locuitorii oraşului Hermione nu mai dădeau morţilor lor obişnuitul obol pentru Haron, luntraşul infernului; pentru ei, care aveau Aheronul în propria lor ţară, nu exista nici o întindere de apă care să despartă lumea celor vii de cei morţi.

Mai important decât această apropiere a împărăţiei întunericului (determinarea locului în care ea se afla era cel mai adesea lăsată pe seama imaginaţiei) este faptul că locuitorii ei se apropie mai mult de sensibilitatea curentă. La atât de numeroase sărbători şi comemorări gândurile se îndreaptă mai frecvent spre lumea de dincolo. Zeii care domnesc acolo solicită ş. răsplătesc adorarea lor de către indivizi şi de către oraşe. Şi, pe urmele zeilor htonieni, asociate întotdeauna strâns cu ei, sufletele celor morţi îşi află un cult care depăşeşte cu mult obiceiurile din epoca homerică.

II

ÎNGRIJIREA Şi CINSTIREA MORŢILOR



Prima îndatorire a supravieţuitorilor faţă de cel mort este de a-i înmormânta trupul conform datinilor. Epoca de care ne ocupăm ia această îndatorire mai în serios decât epoca homerică: în timp ce la Homer se întâmplă ca înmormântarea să fie refuzată duşmanilor căzuţi în luptă, acum predarea cadravelor duşmanilor pentru a fi înmormântate este considerată ca o îndatorire religioasă, care este doar rareori încălcată. A lipsi cu totul de onorurile funebre pe locuitorii unui oraş este considerat a fi cel mai mare sacrilegiu; se ştie cât de teribil s-a răzbunat poporul mâniat al Atenei pe conducătorii oştii în bătălia din insulele Argi-nuse pentru că au neglijat această îndatorire. Nimic nu-l scuteşte pe fiu de obligaţia de a-şi înmormânta tatăl şi de a-i aduce ofrande funerare. Dacă totuşi rudele se sustrag de la această îndatorire, legea îi cere la Atena demarhului să ia măsuri pentru ca morţii membri ai demei sale să fie înmormântaţi după regulă. Dincolo de ce prevede legea merg cerinţele de ordin religios. La sărbătorile ogoarelor, consacrate zeiţei Demeter, Buzyges din Atena arunca anatema asupra celor ce lăsau neînmormântat un cadavru. Dacă zeii htonieni îi iau astfel în paza lor pe morţi, o fac nu doar ca o măsură poliţienească şi de salubritate publică. Nu unor cerinţe de acest fel, ci „principiilor nescrise” ale religiei li se conformează Antigona atunci când acoperă cu puţin praf cadavrul fratelui ei; chiar numai prin această înmormântare simbolică este evitat „sacrilegiul” (âgos). Este posibil ca în toate acestea să fi avut un rol sentimentele de pură pietate, dar ideea de fapt determinantă a fost cea pe care o întâlnisem încă în Iliada, anume că sufletul celui neînmormântat nu-şi găseşte liniştea în lumea cealaltă. El bân-tuie ca strigoi şi mânia lui se abate asupra ţării care-l reţine împotriva voinţei lui, aşa că a nu permite înmormântarea este, un lucru mai rău pentru cei ce nu o permit decât pentru cei ce nu au parte de înmormântare” 1. Este adevărat că statul îi aruncă pe criminalii executaţi într-o groapă fără a-i înmormânta şi că refuză înmormântarea în pământul patriei a celor care au trădat-o şi a celor care au jefuit templele. Aceasta este o pedeapsă teribilă, căci chiar dacă cel surghiunit este înmormântat în pământ străin, sufletul lui este lipsit de îngrijirea permanentă pe care numai familia o acordă acasă, în cadrul cultului sufletului, membrilor ei morţi şi pe care ea nu o poate acorda decât în locul unde se odihnesc rămăşiţele lui pământeşti.

Ce ştim despre obiceiurile privitoare la înmormântare nu diferă în esenţă de obiceiurile care se păstraseră în epoca homerică, fără însă a-şi mai găsi o explicaţie în credinţele ce domneau în acea vreme. Elementele noi care apar sunt poate şi ele doar obiceiuri străvechi readuse la viaţă. Caracterul sacru al acestui act se manifestă mai limpede în o serie de trăsături ale sale.

După ce rudele cele mai apropiate i-au închis ochii şi gura, cadavrul este spălat şi uns cu mirodenii de către femei înrudite cu cel mort, apoi este îmbrăcat cu haine curate şi, aşezat pe un pat înăuntrul casei, este expus în mod solemn. La Atena se întindea sub cadavru, din motive superstiţioase, un strat de origan 2; se mai puneau sub el şi patru crengi

J Isocrate, 14, 55 'l maghiran, plantă cu virtuţi i spiritele rele (n. tr.) rupte de viţă de vie – de altfel şi în mormânt cadavrul este aşezat pe ramuri de viţă de vie. Sub culcuşul pe care era expus cel mort se aşezau vase cu unguente, subţiri şi înalte, cum sunt cele găsite în număr atât de mare în morminte. La uşa camerei se punea un vas plin cu apă curată adusă dintr-o altă casă, pentru ca cei întinaţi, religios vorbind, de apropierea de cadavru, să se poată purifica în momentul în care părăsesc casa. Ramuri de chiparos, puse la uşa casei, îi previn de afară, pe cei ce se tem, că înăuntru se află un mort. După un obicei încă necunoscut de Homer, capul mortului era împodobit cu ghirlande şi panglici, după câte se pare în semn de respect pentru demnitatea superioară la care acesta s-a ridicat prin moarte.

Cadavrul era expus timp de o zi, dar, cel puţin iniţial, nu din motive de ordin poliţienesc, pentru a se confirma în mod public decesul, cum afirmă scriitori de mai târziut. La căpătâiul lui avea loc bocetul, expunerea celui mort urmărind să-i dea posibilitatea să se desfăşoare. Statul Eupatrizilor din vechea Attică a sporit enorm pompa ceremoniilor funerare şi a alimentat un cult excesiv al sufletelor. Legislaţia lui Solon a trebuit să restrângă şi să atenueze în multe privinţe aceste exagerări. Printre altele, ea a reuşit să pună frână tendinţei de a extinde peste măsură lamentaţiile funebre. La ele trebuiau să participe numai femeile ce aparţineau cercului rudelor mai apropiate, singurele obligate să practice cultul sufletului celui mort. Li s-a interzis însă să-şi manifeste în mod violent durerea, să-şi zgârie obrajii, să se bată cu pumnii în piept şi în cap. A fost interzisă şi intonarea de „poezii”, adică, de fapt, de cântece funebre, de felul celor pe care, în poemul homeric, femeile le intonează la căpătâiul lui Hector. A trebuit să se interzică de asemenea în mod expres ca bocetele să se extindă şi asupra altor morţi apotropaice; alunt, t Legile> 12, 959 A.

Decât cel căruia-i era consacrată ceremonia funebră. Aceste interdicţii priveau pe toţi cei adunaţi la locul îngropăciunii. Potrivit unui vechi obicei, animalele destinate sacrificiului erau înjunghiate în casă, înainte de scoaterea celui mort pentru a fi înmormântat; se pare că Solon a interzis şi acest lucru. Şi în alte state legislaţia a urmărit să stăvilească tendinţa spre lamentaţii funebre excesiv de violente. Şi în vechea Grecie, ca la atâtea „popoare primitive”, la care această tendinţă se manifestă cu o forţă dezlănţuită, ea izvora nu din sentimente de pură pietate şi de firească durere omenească (aceasta nu se exprimă niciodată în mod zgomotos şi neînfrânat), ci din vechea credinţă că sufletului invizibil, dar prezent, al celui mort îi plac cel mai mult asemenea manifestări excesive ale durerii. Lamentaţiile violente fac parte din cultul sufletului celui mort. Este posibil însă ca limitarea zgomotosului bocet tradiţional – cel puţin în măsura în care această prevedere a fost respectată – să nu se fi întemeiat nici ea doar pe consideraţii raţionale (care nu dau rezultate în probleme de acest fel), ci şi pe motive ţinând de religie şi de superstiţii.

Expunerea celui mort nu dura nicăieri, după câte se pare, mai mult de o zi. In dimineaţa celei de-a treia zile de după moarte cadavrul, împreună cu patul pe care era depus, era scos din casă. În unele locuri legile au trebuit să frâneze tendinţa spre organizarea cortegiului funerar cu un fast exagerat. Ce caracter solemn şi câtă strălucire putea să capete şi acest moment al cultului celor morţi ne-o arată, în măsura în care corespunde realităţii, reprezentarea unei procesiuni funebre pe unul din foarte vechile vase de Dipylon. Vedem aici pe cel mort aşezat pe un catafalc înalt într-un car tras de doi cai, de o parte şi de alta oameni cu săbii, urmaţi de o mulţime de femei care bocesc, lovindu-se cu pumnii în cap. La Atena legea prevedea că nu pot însoţi cortegiul decât femeile care sunt rude apropiate (până la gradul 3); pentru bărbaţi, care mergeau înaintea lor, se pare că nu exista o asemenea restricţie. Tot la Atena se pare că nu era interzis să se angajeze grupuri de carieni – bărbaţi şi femei – care intonau cântece funebre din ţara lor. In Ceos şi în alte locuri, potrivit legilor, cortegiul trebuia să se îndrepte în tăcere spre locul înmormântării. În general, în cadrul vieţii strict burgheze, cu posibilităţi mai limitate, aspectul „sălbatec, barbar” i al manifestărilor de doliu, care pare a fi precumpănit în epocile anterioare, a fost atenuat şi redus la un simbolism moderat.

În legătură cu aspectele de amănunt ale înmormântării nu dispunem de informaţii suficiente. Din afirmaţiile ocazionale ale unor scriitori aflăm – fapt confirmat şi de ce s-a găsit în mormintele scoase la iveală de săpături pe pământul Greciei – că, alături de incinerare, care constituia practica exclusivă în epoca homerică, s-a păstrat şi obiceiul mai vechi de a înhuma cadavrele fără a le incinera. Trupul nu trebuia nimicit fără urmă. Din cenuşa rugului, fiul adună cu grijă resturile osemintelor tatălui său, pentru a le depune într-o urnă sau într-o casetă. Când trupul nu este incinerat, el este închis, după un obicei care-şi trădează în mod evident originea străină, în sicrie de lut sau de lemn sau şi acesta trebuie să fi fost obiceiul grecesc autohton mai vechi, este coborât în mormânt fără sicriu şi aşezat pe un strat de frunze, ori încă, acolo unde o permite structura solului, este depus direct pe piatră, în nişe scobite în stâncă.

Sufletul devenit liber păstrează o legătură cu rămăşiţele trupului în care a locuit. Pentru folosinţa şi pentru desfătarea lui, se pun lângă cadavru, dacă nu toate bunurile celui mort (cum se făcea fără îndoială mai demult), totuşi numeroase şi variate vase şi ustensile, de felul celor pe care ni le-au restituit mormintele 1 Plutarh, Solon 12 deschise. Grecii nu credeau însă că această viaţă fantomatică a sufletului va fi veşnică. Procedeele meticuloase menite să asigure conservarea durabilă a cadavrului, prin îmbălsămare sau pe alte căi, folosite la unele cadavre găsite în mormintele miceniene, nu au mai fost practicate în timpurile mai noi, decât ca amintire a unui trecut arhaic, la înmormântarea regilor Spartei.

O dată înmormântat, sufletul celui mort intră în rândurile mulţimii de fiinţe invizibile, mai bune şi mai elevate”. Această credinţă care i se părea lui Aristotel a fi rămas vie la greci din timpuri imemoriale, iese la lumină, în cultul din aceste secole posthomerice, din penumbra care o învăluise în epoca homerică. Sufletul celui mort îşi are comunitatea sa proprie de cult, care se compune, fireşte, din familia şi din urmaşii săi şi se limitează la aceasta. Se păstrase amintirea unei epoci străvechi în care cel mort era îngropat în interiorul casei, locul cel mai apropiat al cultului său. Lucrul acesta trebuie să fi părut foarte firesc într-o vreme care nu ştie încă prea multe despre noţiunea de „puritate” rituală, elaborată mai târziu până în cele mai mici amănunte; căci nu avem nici un motiv să credem că grecii au făcut ceea ce fac multe „popoare primitive”, la care domneşte acelaşi obicei de a-l îngropa pe cel mort în propria lui colibă şi anume să plece din casa, devenită lugubră, a celui îngropat înăuntru şi să o lase în posesia exclusivă a spiritului acestuia. În unele oraşe doriene se considera mai târziu că morţii pot fi înmormân-taţi fără probleme în interiorul oraşului. Chiar şi acolo unde, din considerente religioase şi din motive de oportunitate civică, mormintele nu-şi aveau locul decât în afara zidurilor oraşului, familia şi le grupa laolaltă pe ale sale.

Adesea în vaste incinte înconjurate de ziduri; când familia poseda pământ la ţară, mormintele strămoşilor se aflau în cuprinsul lui.

Oriunde s-ar fi aflat, mormântul era sacru, fiind locul în care urmaşii îşi manifestau grija şi respectul faţă de sufletele membrilor familiei, care îi precedaseră. Columna funerară atesta caracterul sacru al locului; arborii plantaţi, formând uneori adevărate dumbrăvi care înconjurau mormântul (aşa cum înconjurau atâ-tea altare şi temple ale zeilor), erau meniţi să slujească sufletelor drept loc de recreare.

Ofrandele începeau de cele mai multe ori să fie aduse chiar la înmormântare. Se pare că obiceiul general era de a oferi libaţiuni de vin, ulei şi miere. Nici sacrificiile sângeroase, de felul celor organizate în poemul homeric la rugul lui Patroclu, nu au fost probabil neobişnuite în timpuri mai vechi. Solon a interzis în mod expres sacrificarea unui bou la mor-mănt; în schimb în Ceos legea permitea, tot în mod expres, ca la înmormântare „să fie adus un sacrificiu preliminar, după obiceiul din strămoşi” K La întoarcerea de la ceremonia funebră, membrii familiei se supun unei purificări religioase, după care se aşază purtând cununi (pe care se abţinuseră să le poarte mai înainte) la ospăţul pentru cel mort. Şi acesta făcea parte din cultul sufletelor.

Se credea că sufletul celui mort este de faţă, că el este însăşi gazda şi teama de această gazdă invizibilă îi făcea pe cei ce luau parte la ospăţ să nu spună despre el decât cuvinte de laudă. Ospăţul acesta funebru era organizat în casa celui mort, pentru rudele în viaţă. Celui mort i se ducea mâncare şi băutură la mormânt în ziua a treia şi în ziua a noua după înmormântare. În ziua a noua se încheia, potrivit vechilor obiceiuri, perioada de doliu. Dacă ea era prelungită şi seria primelor ofrande pentru cel mort se extindea pe o perioadă mai lungă. La l Dittenberger, Silloge inscriptionum graecanim, 468,13

Sparta doliul dura unsprezece zile. La Atena ofrandelor aduse în ziua a treia şi a noua li se adăoga un ospăţ oferit ca sacrificiu, care avea loc în ziua a treizecea şi care, după câte se pare, se repeta de mai multe ori.

După ce se încheia cu totul seria ceremoniilor ce urmau înmormântării, membrilor familiei le revenea îndatorirea de a îngriji mor-măntul şi nu mai puţin de a întreţine cultul sufletului celui mort; mai ales fiul şi moştenitorul nu avea datorie mai sacră decât aceea de a da sufletului tatălui „cele cuvenite” (ta-nomima). Este vorba de ofrande ce se aduceau în anumite zile, la intervale repetate. În ziua a treizecea a lunii se celebra ziua tradiţională a morţilor. In fiecare an, cu regularitate, în ziua numită „Genesia”, se comemora prin sacrificii aniversarea zilei de naştere a celui mort. Ziua în care el s-a trezit la viaţă are încă importanţă pentru sufletul lui. Aşadar între viaţă şi moarte nu e o prăpastie de netrecut; este ca şi cum viaţa nu ar fi fost câtuşi de puţin întreruptă de moarte.

Pe lângă aceste „genesii”, pe care familiile le celebrau la date diferite, la Atena exista o sărbătoare numită tot Genesia, pe care toţi cetăţenii o ţineau în amintirea sufletelor morţilor în ziua a cincea a lunii Boedromion *. Mai aflăm şi de Nemeşia, o altă zi a morţilor, care se ţinea tot la Atena şi care avea desigur drept scop să abată mânia întotdeauna temută a spiritelor lor. Ştim că existau diferite zile ale sufletelor celor morţi şi în alte state. La Atena, sărbătoarea principală a tuturor sufletelor, cădea primăvara, la sfârşitul sărbătorii dionisiace a Antesteridlor, fiind parte integrantă a acesteia. Era vremea în care morţii reveneau în lumea celor vii, în care „mundus patet”2, ca în zilele numite „zwolfen”3, po- 1 Septembrie (n. tr.) 2 „lumea se deschide” (n. tr.) s perioada dintre 2Ş decembrie şi 6 (n, tr,) îne trivit credinţelor populare germane. Aceste zile aparţineau sufletelor (şi stăpânului lor, Dionysos); erau „zile impure”, improprii pentru treburile civile; templele zeilor erau atunci închise. Ca apărare împotriva spiritelor care umblau prin lume erau folosite tot felul de mijloace verificate; spre sfârşitul dimineţii se mestecau frunze de păducel, usciorii de la intrarea casei erau unşi cu smoală şi aşa spiritele rele erau ţinute Ia distanţăMorţilor proprii familia ie aducea daruri, asemănătoare celor oferite morţilor până în zilele noastre la multe popoare, în zilele morţilor. Se făceau libaţiuni pentru cei morţi iar în ultima dintre aceste zile, ziua „oalelor”, care nu era consacrată vreunui zeu din Olimp, ci numai subpământeanului Hermes, călăuza sufletelor, i se aduceau acestui zeu, ca dar „pentru cei morţi”, în oale (de unde numele zilei) fructe fierte şi grâneEste de asemenea probabil că se aruncau, ca ofrande pentru suflete, prăjituri făcute cu miere într-o crăpătură a pă-măntului din templul zeiţei Ge din Olympia. Şi înăuntrul casei erau ospeţite sufletele care veneau în roiuri; până la urmă însă aceşti oaspeţi, a căror prezenţă mai îndelungată nu era binevenită, erau alungaţi, exact aşa cum se întâmplă de obicei la sfârşitul zilei morţilor la popoare din vechime sau mai noi. „Afară cu voi, keres, Antesteriile s-au terminat”, li se striga, dându-li-se, fapt demn de remarcat, denumirea străveche, al cărei sens chiar Horner îl uitase, nu însă limba populară din Attiica1'.


Yüklə 1,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin