Ervin Rohde

În cultul şi în credinţele acesteia, despre care asemenea versuri ne vorbesc destul de fragmentar, adorarea vechilor divinităţi greceşti ale lumii subpământene (printre care nu-l întâlnim însă pe Dionysos) se asocia cu ghidul mai îndrăzneţ al misterelor orfice ale lui Dionysos, cu credinţa că natura divină a sufletului va ieşi la lumină pură şi triumfătoare, după toate tulburele avataruri terestre. Pândar î combinat aceleaşi elemente într-un mod diferit, dar nu fără analogie cu cel mai sus amintit; Am fi fericiţi dacă am mai putea măsura efectul pe care aceste învăţături care-i stăteau la inimă l-au putut avea în rândurile cititorilor şi auditorilor poeziilor sale. El a fost şi mai mult şi mai puţin decât un predicator al teologiei. Nicicând existenţa fericită a sufletului sanctificat nu a fost elogiată în cuvinte mai majestuoase şi mai armonioase decât cele care s-au revărsat din marea inimă a acestui poet. Totuşi, chiar dacă poetul umple de emoţie sufletul celui ce-l ascultă şi îl poartă aşa cum vrea în lumea plăsmuită de imaginaţia sa, este greu – şi încă mai greu când magia versurilor sale atinge perfecţiunea – să confunzi strălucirea de basm a poeziei sale cu lumina vieţii reale. Ne îndoim că poeziile în care Pândar evocă visele sale de fericire au trezit în rândurile celor ce-l ascultau, dincolo de satisfacţia estetică şi credinţa în existenţa obiectivă a teoriilor sale, în realitatea viziunilor sale scăldate într-o lumină atât de strălucitoare.

Dar poate că, exprimând astfel de îndoieli, subapreciem efectul pe care opera unui poet grec îl putea avea asupra gândurilor şi sentimentelor celor cărora le era adresată. Opinia publică greacă era foarte dispusă să acorde poetului un loc la care poetul din vremea noastră n~ar putea nicidecum aspira şi pe care în orice Caz nu l-ar dobândi. Demnitatea şi valoa-rea pur artistică a unei poezii nu păreau a. fi „5 Ştirbite de faptul că se aştepta ca ea sa aibă şi o funcţie didactică şi educativă. Poetul trebuia să fie învăţătorul poporului, căruia, ln condiţiile de atunci, nimeni nu-i vorbea în această calitate. El trebuia să-i instruiască pe Oameni în sensul cel mai înalt, atunci când, în limbajul sublim al poeziei, le vorbea despre problemele şi certitudinile religiei, despre raporturile dintre etică şi religie. Pria meditaţia spiritului său profund el putea oferi poporului ceea ce îi lipsea, în absenţa unui cod moral întărit de religie. Poetul da temeiuri mai trainice patrimoniului comun de idei morale, care se formase în cadrul vieţii civile, îi da o expresie clară, memorabilă, o mai mare coerenţă şi unitate. El poate totodată să dezvolte şi să aprofundeze preceptele moralei populare, să le călească la focul unei gândiri mai riguroase, să le limpezească şi să le explice în spiritul unei înţelegeri mai elevate a divinului. Ceea ce dă el apoi poporului, chiar dacă poartă pecetea firii şi gândurilor sale personale, nu va rămâne doar părerea trecătoare a unui individ, ci va intra în tezaurul durabil al convingerilor celor mulţi. Această funcţie educativă a poeziei va fi preluată mai târziu de filosofie, din momentul în care, în dezvoltarea ei, aceasta a ajuns la o înţelegere atotcuprinzătoare a vieţii. Poezia şi-a asumat însă dintotdeauna această funcţie şi a avut-o în mod cu totul deosebit în epoca de tranziţie – la începutul căreia trăieşte Pândar – de la încrederea naivă în interpretarea tradiţională a lumii vizibile şi invizibile, la convingeri aşezate temeinic pe terenul cunoaşterii filosofice. Se făcea viu simţită nevoia corectării şi confirmării opinii-ior moştenite de la strămoşi, iar poezia era încă singura care arunca lumina învăţămintelor sale destul de departe pentru a putea călăuzi gândurile maselor largi ale poporului, înrâurirea ei creştea pe măsură ce se lărgea cercul celor ce o receptau, al celor cărora li se putea adresa sub o formă sau alta. Dacă nu trebuie subestimată influenţa pe care a putut-o avea, în calitate de educator al poporului, Pândar, poetul sărbătorilor panelene, poeţii tragici ai Atticii aveau posibilităţi şi mai mari de a-şi propaga gândurile fecunde

L

În raidurile mulţimii adunate într-un spaţiu restrâns pentru a urmări spectacolele pe care i le ofereau. Ei înşişi nu ascundeau câtuşi de puţin că se consideră educatori ai mulţimilor de oameni. Poporul îi accepta ca atare şi aştepta să tragă învăţăminte din operele lor, învăţăminte elevate pe măsura acestui gen poetic de supremă elevaţie. Nu greşim dacă afirmăm că părerile şi intuiţiile cărora le dau glas în tragediile lor Eschil, Sofocle şi nu mai puţin Euripide nu au rămas un bun exclusiv al celui în spiritul cărora se născuseră.

Tragedia attică trebuia să sfârşească prin a deveni operă de factură psihologică, chiar dacă iniţial intenţia poetului nu se îndreptase în această direcţie. Teatrul propriu-zis al acţiunilor sale nu putea fi decât viaţa lăuntrică a eroilor ei.

Poetul dramatic îndrăzneşte să facă un lucru nemaiauzit până la el. Personajele şi evenimentele din vechile legende şi din vechile istorii, pe care cititorii şi auditorii poemelor de până atunci le vedeau doar ca plăsmuiri evanescente ale unei fantezii limitate de tot felul de convenţii, el le face să apară în carne şi oase în faţa tuturor spectatorilor. Ceea ce apărea fanteziei doar ca o nălucă a visului, ca o proiecţie imaginară, devine acum un obiect al percepţiei simţurilor în stare de veghe, clar şi precis conturat, stând sau mişeându-se în faţa ochilor privitorului, independent de '°rţa lui imaginativă. Căpătând o asemenea forţă vie, concretă, mitul apare într-o lumină cu totul nouă. Ce este în el doar acţiune îşi Pierde din interes în favoarea persoanei care săvârşeşte acţiunea în faţa ochilor publicului; l a cărei importanţă şi sens nu se epuizează lrur-un singur episod. In cadrul desfăşurării în timp şi în spaţiu a vechii legende, devenită acum spectacol, diferitele episoade ale acţiunii ocupă un spaţiu foarte restrâns. Cea mai mare parte a timpului o ocupă dialogul dintre erou şi celelalte personaje ale piesei. Motivele acţiunii, expuse, dezbătute, combătute în cursul dialogului, devin mai importante decât rezultatul ei final – fapta neînfrânată ce duce la suferinţă aducătoare de moarte. Iar pe măsură ce simţul artistic evoluează, ochii spiritului caută să discearnă trăsăturile statornice ale caracterului, care au făcut ca, în cazul dat, anumite motive să ducă la săvârşi-rea unei anumite fapte. Iată cum materializarea deplină a mitului a dus în cele din urmă la spiritualizarea lui cea mai înaltă. Privirea şi mintea spectatorului urmăresc mai puţin întâmplările exterioare (a căror desfăşurare, de altfel cunoscută din vechi legende, nu-i putea stârni un prea mare interes), ci sensul lăuntric al acţiunilor pe care le săvâr-şeşte sau în care este implicat eroul.

Aici se putea desfăşura din plin talentul poetului. Ce urma să se întâmple în drama sa era un lucru în care el nu putea interveni, cunoscut din legende (sau, în puţine cazuri, din istorie), care indicau deci dinainte mersul acţiunii. Opera poetului era însă felu] în care ştia să dea viaţă personajelor, să le motiveze şi justifice acţiunile. Nu se putea bizui aici decât pe resursele proprii. Chiar dacă ar fi putut, el nu trebuia să explice mobilele lăuntrice ale acţiunii prin mentalitatea şi concepţiile existente în vremurile îndepărtate în care apăruse mitul însuşi; ele ar fi fost de neînţeles pentru spectatori şi opera sa ar fi fost astfel ratată. Cum va reuşi însă să explice şi să facă credibile pentru felul de a gândi şi simţi al timpului său acţiuni izvorâte din ideile şi cerinţele, din obiceiurile şi prinripii'e morale ale unor vremi de mult apuse? El putea – dacă nu voia să povestească o istorie care să se reducă la episoadele ei materiale – să pună într-o opoziţie ireductibilă acţiunea mitică ineluctabilă cu personajul care urma să o săvârşeasGă, dar care avea sensibilitatea omului din zilele lui, creând astfel un conflict de mare profunzime şi tragism. Acest dezacord între simţire şi acţiune, care-l punea pe erou – un fel de Hamlet – şi pe poet în conflict cu conţinutul concret al mitului nu putea deveni totuşi regulă. Poetul trebuia să se străduie să înţeleagă, pe Gât cu putinţă, spiritul care a creat în trecutul străvechi aceste legende aspre şi obscure şi să ţină în acelaşi timp seama de mentalitatea vremii sale. El trebuia să păstreze intact sensul iniţial al actului mitic şi, privindu-l prin prisma mentalităţii timpurilor mai noi, nu să-l anuleze, ci să-l aprofundeze. Ceea ee trebuia să urmărească era o conciliere între felul de a gândi al celor din treeut şi mentalitatea oamenilor timpului său.

Această conciliere îi reuşeşte lui Eschil pe deplin şi în modul ce. L mai satisfăcător. Crescut în Atena epocii anterioare războaielor medice, el era încă strâns legat de mentalităţile tradiţionale. Dar sub impulsul propriei gândiri şi sensibilităţi, el le dezvoltă şi le dă forme noi, mai elevate; obiectivul cel mai de seamă al artei sale este de a confirma prin mituri exemplare, alese cu multă chibzuinţă, ceea ce a ajuns să considere că este legea lumii morale. Toate gândurile sale se îndreaptă spre acţiune şi spre sensul ei moral şi religios; caracterele personajelor acţiunii sunt luminate exclusiv din această direcţie; ele nu trebuie să atragă atenţia independent de acţiunea în care sunt implicate, ca individualităţi de sine stătătoare. El ne permite chiar să facem abstracte, când îi examinăm dramele, de ceea ce este individual şi concret în acţiunile şi personaje sale, deci de aspectul lor estetic propriu-Zls> pentru a putea urmări desfăşurarea ideilor generale, ceea ce am putea numi etica şi teologia poetului.

Din meandrele creaţiilor sale poetice apare cu claritate, în contururi cel mai adesea severe, scheletul concepţiei sale etice şi teologice. El contopeşte elemente fundamentale, existente ca atare, cu ideile şi cugetările sale proprii. Din legende, pe care le dramatizează cu predilecţie sub forma trilogiei, care corespunde perfect subiectului ales, Eschil împrumută una sau alta din temele referitoare la nenorocirile şi suferinţele care se abat asupra unei familii de-a lungul mai multor generaţii, din tată în fiu. El preia, o dată cu aceasta, credinţa în asemenea înlănţuiri ale destinelor umane. In Attica era într-adevăr adânc înrădăcinată credinţa că pedeapsa pentru crima săvârşită de strămoşi se răsfrânge pe pământ şi asupra urmaşilor. Eschil îi adaogă convingerea sa nestrămutată că, ispăşind pedeapsa pentru vina ucigaşului, fiul şi nepotul acestuia ispăşesc şi propria lor vină. Suferinţa este o pedeapsă; ea nu ar cădea asupra lui Oedip şi asupra fiului lui dacă vinovatul ar fi doar Laios, dacă nu ar avea şi ei o vină de ispăşit.

Dar vina nu depinde de ei, nu stă în vrerea lor; ei nu puteau ocoli săvârşirea nelegiuirii. Cum poate fi însă o crimă necesară, impusă făptaşului de o putere şi de o lege superioară şi totuşi imputată acestuia, ca şi cum ar fi săvârşit-o din proprie iniţiativă, ca şi cum ar purta pentru ea întreaga răspundere? Iată o întrebare serioasă şi gravă pe care Eschil nu putea să nu şi-o pună. Dincolo de ceţurile care învăluiau miturile se desprindea într-adevăr, pentru omul care, pe măsură ce se dezvolta cultura şi viaţa spirituală, se simţea moralmente răspunzător pentru fiecare din acţiunile sale, această problemă: este sau nu liberă voinţa omului? Eschil încearcă să iasă din încurcătură, admiţând că moştenitorul unei crime a părinţilor nu este doar un executor al faptei nelegiuite, ci ia şi conştient hotărârea de a o săvârşi. Prin această hotărâre luată în mod conştient, chiar dacă în virtutea unei necesităţi, vina şi răspunderea proprie a făptaşului păreau a fi pe deplin demonstrate. Norul nenorocirii, stârnit de fapta strămoşului, apasă şi asupra sufletului fiului şi nepotului său. Voinţa de a săvârşi nelegiuirea nu ţine de firea şi de caracterul lor. Eteocle, nobil, curat şi dârz, imaginea însăşi a bărbăţiei şi chibzu-inţei, sprijinul şi ocrotitorul familiei sale, cade pradă în momentul decisiv sorţii ce-l ameninţă; spiritul său limpede se întunecă, el se simte pierdut, părăsit de ce este mai bun în el şi se precipită spre cumplita hotărâre. „Greşelile moştenite de la strămoşi îl împing la aceasta” * Numai astfel este pe deplin ispăşită crima strămoşului; urmaşii răspund şi ei pentru fapta lui; din pricina lui devin vinovaţi şi ei, ispăşind pedeapsa pentru vina lui şi a lor. Divinitatea însăşi sau un spirit al răzbunării trimis de ea îi împinge la fapta cea rea pe cei asupra cărora apasă o crimă ereditară; şi nu, cum credea din timpuri străvechi poporul, din dorinţa personală de răzbunare, din mânie sau din răutate, ci pentru a se face dreptate, fie şi o „dreptate amăgitoare” (jr. 301), pentru a se umple măsura crimei, pentru ca justiţia divină să fie satisfăcută. Spiritul rău al casei a făcut să se nască în mintea Clitemnestrei gândul de a-şi ucide soţul 2; divinitatea însăşi îl îndeamnă şi-l sileşte pe Oreste să-şi ucidă mama, dar el este pe deplin conştient de ceea ce face atunci când pregăteşte şi săvârşeşte matricidul – o crimă care este în acelaşi timp o datorie. Căci pentru Poet ideea străveche că sângele trebuie răzbu-nat prin sânge este încă vie. Dreptul sufletelor de a fi obiectul cultului şi al veneraţiei, de a cere să fie răzbunate atunci când au fost sniulse din viaţă prin violenţă, acţiunea nevă- ' Eumenidele, 934 „ Agamemnon 1497-1507 zută pe care o exercită din lumea tenebrelor asupra vieţii şi destinelor rudelor lor celor mai apropiate, care au îndatorirea să le răzbune – toate acestea nu sunt pentru Eschil doar închipuiri depăşite ale altor vremi, ci fapte reale, înfricoşătoare. Întregi drame, ca Hoefo-rele şi Eumenidele, ar fi doar un van joc al umbrelor, dacă nu le-ar da sens şi viaţă credinţa neclintită în drepturile şi puterea sufletelor, în realitatea şi puterea Eriniilor, care iau apărarea mamei ucise. Până la urmă cerul întunecat de cruda nebunie se luminează totuşi. Când datoria şi crima ajung să se înlănţuie fără ieşire, divinitatea intervine, în mila sa, găsind o soluţie care să nu aducă însă vreo ştirbire dreptăţii.

Toate acestea, conflictul şi rezolvarea lui, nelegiuirea şi ispăşirea ei prin noi nelegiuiri şi suferinţe provocate de ele, se petrec în această lume. Orice vină îşi găseşte răzbunarea pe pământ. Lumea cealaltă nu este, în lanţul acestor idei şi imagini, o verigă indispensabilă. Privirile poetului se îndreaptă rareori spre ea. Speculaţiile cu privire la existenţa sufletului după moarte, la o viaţă fericită în lumea spiritelor, îi sunt cu totul străine. Din fanteziile escatologice ale teologilor, tragedianul a reţinut numai ceea ce putea trezi şi întări ideile morale. Uneori el face unele aluzii la sentinţa pe care în lumea cealaltă un alt Zeus o dă asupra faptelor săvârşite în viaţa pământească *. Dar toate rămân simple aluzii. Nu ni se spune în ce relaţie s-ar putea afla această judecată din Hades cu împlinirea destinului şi cu ispăşirea vinei care, aşa cum hotărăsc Zeus şi Moira, se petrec încă pe pământ, mai întâi cu făptaşul însuşi şi, după ce moare, cu urmaşii luiIar alături de aluziile la judecata din Hades, care presupun că mortul îşi păstrează intacte simţurile, stau la Eschil i Rugătoarele, 230 şi urm.; Eumenidele, 274 Şi urm.; Hoeforele, 61 şi urm.

Declaraţii care ne reamintesc de concepţiile potrivit cărora sufletul duce în Hades o viaţă crepusculară, nu alta decât cea descrisă de Homer. Pentru el sunt încă vii toate ideile care-şi au sursa în cultul sufletelor şi care privesc relaţiile dintre sufletul celui mort şi lumea pământească; el nu şi-a îndreptat de aceea mai stăruitor privirile asupra stării în care se află cei morţi, ajunşi în lumea cealaltă. Preocuparea lui pentru aprofundarea şi perfecţionarea laturii morale a vechii credinţe populare îşi are sursa în însăşi această credinţă, ca şi ideea severă şi sublimă despre divinitate, care constituie un fundal al întregii lui concepţii despre lume. Pentru generaţia bărbaţilor care au luptat la Maraton meditaţia severă şi gravă asupra lumii şi asupra destinului nu avea nevoie de suportul părerilor teologice ale unor comunităţi religioase, care nu-şi găseau salvarea din realitatea nesatisfăcătoare, adesea aspră şi întunecată, decât în-dreptându-şi gândul spre o altă lume, doar bănuită.

În problemele fundamentale ale filosofici dramei, ca şi în problemele obscure ale liberului arbitru, ale „păcatului” şi ale destinului omului, Sofocle adoptă o poziţie cu totul diferită de cea a marelui său predecesor. O observaţie mai matură, mai puţin rigidă, a vieţii cu toate rătăcirile ei îl face să nu accepte toi uşurinţă rezolvări simple, schematice, ale problemelor încâlcite şi să caute, pentru a le înţelege, alte căi, mai complexe. Individul, cu toate trăsăturile ce-i sunt proprii, se desprinde Iriai liber de pe fundalul forţelor şi legilor universale ce-l depăşesc; el îşi găseşte în însăşi fiinţa sa legea după care trebuie să acţioneze, cauzşţ succeselQr sale sau a morţii lui eroice. Nu intenţii egoiste le determină pe Antigona şi Electra să facă ce fac; ele dau ascultare unei vechi, nescrise porunci divine. I se supun însă numai dintr-un impuls lăuntric; nimeni altul nu putea săvârşi aceste fapte, îndura aceste suferinţe. Necesitatea şi justificarea a ceea ce fac şi îndură decurg din forţele şi din limitele fiinţei lor individuale, aşa cum ni le dezvăluie acţiunea scenică. În Electra motivele care-şi aveau sursa în legi generale, în datoria de a răzbuna sângele vărsat, în drepturile sufletelor ultragiate sunt eliminate într-o măsură aproape surprinzătoare; acest caz particular trebuie să-şi afle îndreptăţirea în el însuşi şi se justifică într-atât prin felul de a fi şi prin comportarea celor ce iau parte activă sau pasivă la acţiune, încât – cu totul altfel decât la Eschil —Oreste nu este chinuit de îndoieli când o omoară pe infama ucigaşă şi nici nu are remuşcări după aceea. Ca în povestirea homerică, cu „fapta sânge-roasă, dar dreaptă” se încheie pentru Oreste ciclul nenorocirilor; nu apare nici o Erinie care să-i ceară pieirea.

Chiar când suferinţa şi nenorocirile care-l lovesc pe muritor sunt urmarea nu a propriei voinţe şi hotărâri conştiente, ci a forţelor întunecate ale destinului, caracterul individual ai eroului rămâne totuşi factorul care explică şi determină în cea mai mare măsură cursul evenimentelor şi tot el ne trezeşte în mod precumpănitor interesul pentru felul în care evoluează. Aceeaşi nenorocire putea lovi şi pe alţii, dar efectul ei exterior şi lăuntric nu ar fi fost acelaşi ca pentru Aiax şi Oedip. Numai caracterele esenţialmente tragice pot avea o soartă tragică.

Şi totuşi, în aceste tragedii şi în altele, ceea ce dă impuls acţiunii şi o orientează într-oî direcţie anumită nu este de domeniul voinţei şi sensibilităţii eroilor. Aiax şi-a săvârşit fapta care-l duce la pieire într-uri moment în care spiritul său nu era liber. Oedip, Deianira se pedepsesc ei înşişi pentru faptele teribile pe care le-au săvârşit fără a şti ce fac. Oricât de mare ar fi în Filoctet interesul pentru jocul viu şi contrastant al caracterelor lui Filoctet, Neoptolem şi Odiseu, atât de diferite între ele, situaţia care-i pune în conflict este creată de un eveniment, pe care intenţia şi voinţa omului nu puteau nici să-l provoace nici să-l împiedice. O putere întunecată aduce nenorocirea asupra oamenilor, îi împinge la fapte în faţa cărora amuţeşte judecata prea grăbită despre, vina lor” şi despre relaţia dintre suferinţă şi greşeala săvârşită. Nu o veche crima moştenită în familie este cea care-i determină aici pe fiul şi nepotul ucigaşului să savai*-şească fapte, care abia dacă le pot fi puse în seamă. Poetul cunoaşte această concepţie, atât de prezentă în teatrul lui Eschil, dar pentru el ea este doar un fel de tradiţie istorică, nu un motiv viu al operei sale. Dar nici întâm-plarea iraţională şi nici destinul impersonal, arbitrar şi ineluctabil, nu sunt elementele care-i stăpânesc şi-i călăuzesc făptaşului, împotriva voinţei lui, mintea şi mâna. Mai clar sau mai confuz apare pe fundalul evenimentelor voinţa conştientă a unei puteri divine care, inexorabilă ca soarta însăşi *, îndreaptă spre scopurile ei faptele şi destinele oamenilor. Divinitatea urmăreşte realizarea unui plan, servindu-se de oameni şi de destinele lor doar ca de nişte unelte. Pentru a se sublinia că, în tot ce fac, oamenii sunt conduşi în mod premeditat spre un anumit scop, se recurge atât de des Şi de insistent la intervenţia în acţiune a oracolelor divine şi a prevestirilor proorocilor. Dacă stă în intenţiile divinităţii ca individul să săvârşească fapta fatală şi să sufere ara a fi vinovat, aceste intenţii se împlinesc chiar dacă spulberă fericirea omului şi abat J asupra lui durerea, crima, chinurile sufleteşti 1 Oedip la Colonos, 252; Electra, 696 şi urm. Ti!

L

Şi moartea. Orice i s-ar întâmpla, intenţiile divinităţii care vede departe, dincolo de mărunta lui existenţă, trebuie să se împlinească. Un om curat, bun şi inocent, fără nici un ascunziş, ca Filoctet, este menit să îndure ani de-a rândul tot felul de suferinţe, doar pentru a nu putea interveni prematur, cu armele miraculoase ps care le are, în desfăşurarea războiului troian. I El este, fără voia lui, un martir pentru binele obştesc. Pentru ca Herakles să fie eliberat de viaţa pământească în momentul stabilit de divinitate, Deianira, sufletul feminin cel mai cald care a păşit vreodată pe scena ateniană, trebuie să urzească, fără să ştie, din dragoste, celui iubit o moarte înfricoşătoare şi să se dea astfel ea însăşi pradă morţii. Numai pentru că aşa era voinţa divinităţii, Oedip îşi omoară fără vină şi fără să ştie tatăl, îşi ia mama ca soţie şi se aruncă astfel într-un noian de suferinţe.

Mâna mai puternică a divinităţii guvernează deci, în taină, potrivit intenţiilor sale, destinul omului, voinţa şi faptele lui. Prin prisma acestei concepţii poetul părea a-şi explica mai lesne aspectele problematice ale vieţii omului, disproporţia, pe care o pune în evidenţă experienţa zilnică, dintre greşeala personală şi suferinţele ce-i urmează. El îi învaţă pe oameni să se supună cu resemnare hotărârilor unei forţe ce-i depăşeşte. Sofocle este şi el unul din acei oameni evlavioşi2, cărora voinţa zeului, chiar numai întrezărită, le trezeşte sentimente de veneraţie şi care nu simt nevoia să justifice această voinţă puternică prin ideile omeneşti despre moralitate şi bunătate (jr. 226). Caracterul sacru al voinţei divine este de la sine înţeles, nu are nevoie pentru a fi demonstrat să fie supus judecăţii oamenilor. Chiar atunci când divinitatea (ca Atena în Aiax) îşi manifestă deschis cruzimea şi dorinţa neînduplecată de răzbunare, pentru a-şi păstra privi- 1 Filoctet, 191-200 2 Electra, 831

Legiile pe care le are faţă de oameni, a căror primă datorie este să-şi recunoască limitele puterii lor, chiar şi atunci sentimentele de pietate şi veneraţie ale lui Sofocle faţă de divinitate rămân neştirbite. Este ceea ce dă artei şi concepţiei sale despre viaţă caracterul lor personal, specific, greu de definit pe cale pur raţională, căci este greu de înţeles cum pot coexista la el ideea că omul este liber şi argumentele aduse în sprijinul acestei idei cu supuşenia plină de evlavie a gândirii faţă de religie. Rareori se aude vreun strigăt de revoltă al celor chinuiţi fără milă în scopuri ce le sunt cu totul străine. ' De cele mai multe ori privirile şi judecata se sfiesc să pătrundă până în adâncul motivelor ce călăuzesc voinţa zeilor; din considerente estetice, dar şi dintr-o precauţie de ordin religios, poetul le lasă într-o semiobscuritate. Maiestatea puterii divine rămâne totuşi întotdeauna în umbră, nu intră în intimitatea destinelor omului, nu intervine brutal în desfăşurarea lor.

Dar cum ar putea stârni sentimente înalte şi consolatoare priveliştea destinelor individului, dacă acesta slujeşte unor scopuri ce nu sunt ale sale, priveliştea unei umanităţi care trăieşte sub o lege atât de dură? Poetul se serveşte de toate mijloacele unei arte care ştie să mişte inimile, pentru a stârni compasiunea adâncă a auditoriului faţă de chinurile suferite fără vină, de iluziile pe care şi le face gândi-rea bine intenţionată, dar limitată, condamnată să nu-şi atingă niciodată ţelul. „Şi tu eşti la fel”, îşi spune în sinea sa chiar şi duşmanul, când îl vede pe eroul plin de nobleţe pierzân-du-şi minţile şi săvârşind nelegiuiri 2. Ce se abate, fără vină, asupra celor tari, înţelepţi, buni şi prietenoşi, poate lovi pe oricare din membrii neamului omenesc. Aceasta este soarta hărăzită omenirii. În versuri de neuitat poetul clamează despre nimicnicia şi suferinţele vie- 1 Trahineenele, 1266 şi urm.