Eschbach Andreas

— Este clar, ripostă ea ca din puşcă, în acest fel pot să evit internarea bunicii într-un cămin.

— Într-un cămin? Protestă indignată bătrâna. Nu mă duc la nici un cămin. Cine s-ar mai ocupa de casă?

Am schimbat o privire cu Birgitta, care ridică din umeri fără să zică nimic.

— Nu ştiu, Kristina, tu ai totuşi numai paisprezece ani… Interveni ea în cele din urmă.

— Da, şi? La vârsta asta şi mama s-a descurcat singură.

— Apropo de descurcat, am zis, din ce te descurci aici?

Nepoata mea făcu o mutră nevinovată.

— Oh, asta nu este o problemă, bunica are o pensie frumoasă. Dacă eşti puţin atentă la cumpărături şi dacă unele lucruri ţi le faci singură este de ajuns pentru două persoane.

Şi muşcă demonstrativ dintr-o prăjitură cam arsă.

— Dar bunica ta nu primeşte direct banii.

(tm) Ba da, de când am vorbit cu cei de la asistenţă socială.

Am vrut să mai spun ceva, dar Birgitta puse mâna pe braţul meu şi interveni:

— Cred că nu trebuie să ne facem griji. Oricum nu comparativ cu grijile pe care ni le făcusem.

Kristina se încruntă.

— Ce fel de griji? Se sprijini de speteaza scaunului şi ne privi întrebătoare. Dar cu voi doi ce este?

Am auzit-o pe Birgitta inspirând zgomotos lângă mine, şi am spus:

— Asta am să-ţi povestesc altă dată. Pentru moment aş vrea să ştiu cum vezi problema cu şcoala în viitor.

Am prins-o. Suflă peste prăjitură, mută farfurioara de la stânga la dreapta şi bolborosi:

— Deci, cinstit vorbind, îţi ia cam toată ziua…

— Dacă nu înveţi, nu te descurci bine în viaţă. Asta, am adăugat când ea a vrut să riposteze, mi-a spus-o mama ta, când era de aceeaşi vârstă ca tine acum. Deci fără nici o replică. Dacă vrei să rămâi aici, vei merge la şcoală.

Birgitta a reuşit ca telefonând să găsească o înlocuitoare la ore, şi astfel, suportând privirile tendenţioase ale nepoatei mele, am rămas peste noapte, urmând ca a doua zi să rezolvăm cu forurile competente.

Şefa serviciului de asistenţă socială, o femeie zdravănă, cu părul strâns în coc şi cu figură de luptătoare, era entuziasmată de Kristina. Ea ne explică:

— Mai întâi, oricum ducem lipsă de personal, deci ea a venit ca un dar ceresc. Dar mai ales această atitudine! Kristina mi-a povestit tot. Iniţiativa de a folosi posibilitatea ca în baza notelor bune să absolve două clase într-un an şi apoi să se decidă ca în anul câştigat să se dedice unei rude care are nevoie de asistenţă – în locul directoarei şcolii ei aş fi mândră de ea, v-o spun deschis.

N-am putut decât să dau surprins din cap. Acest talent de a te aburi cu discursuri scoase din mânecă părea că se transmite genetic.

Intre timp Birgitta a vorbit cu directorul celui mai apropiat gimnaziu. Mi-a dat toate amănuntele, dar ca să fiu cinstit am înţeles doar că în cele din urmă au găsit în labirintul de reglementări calea prin care Kristina să se poată muta imediat la această şcoală.

— Tatăl ei va trebui să fie şi el de acord, spuse ea în concluzie.

— O va face, ţi-o garantez, am ripostat.

Kristina a primit destul de calmă vestea şi a promis că va face eforturi, iar bunica ei s-a mai interesat încă o dată cine sunt eu.

La întoarcere a trebuit să bag benzină. La casa benzinăriei, ochii mi-au căzut pe ziare, şi nu mi-a venit să cred ce am văzut: „Scandal la Riidipharm” şi „Experienţe ilegale pe copiii din orfelinat”, sunau titlurile.

— Pompa doi? Am auzit o voce nerăbdătoare. Aveţi de plată 307 coroane.

— Plus acesta, am murmurat şi am luat ziarul Dagbladet.

— Face 319 coroane.

Ce era mai important am citit până să ajung la maşină, iar restul în prima parcare. Poliţia, care îl arestase pe Dimitri şi care sechestrase aparatura acestuia, trecuse temeinic nu numai prin memoria calculatoarelor lui, ci şi prin celelalte materiale, printre care şi fragmentele de pe discheta lui Hungerbiihl. Verificase câteva date şi găsise suficiente motive pentru a înainta unui judecător concluziile rezultate. Încă în timpul acordării premiilor Nobel, când Reto Hungerbiihl se afla în auditoriumul de la Konserthuset, poliţiştii acţionau în toate direcţiile. Reprezentanţa Riidipharm a fost percheziţionată, la fel locuinţa lui Hungerbiihl, laboratorul din Stockholm şi, desigur, orfelinatul din Krâksberga. Al cărui director, se scria aici, făcuse mărturisiri complete şi adusese acuzaţii grave lui Hungerbiihl şi câtorva dintre colaboratorii lui. Centrala concernului a declarat că nu ştiuse nimic despre planurile lui Hungerbiihl şi s-a oferit să coopereze deplin cu autorităţile, în scopul înlăturării oricărui motiv de îndoială.

Hungerbiihl – între timp arestat pentru cercetări – nu a răspuns la nici o acuzaţie. Singura luare de poziţie pe care un reporter a putut să i-o smulgă a fost: „Totul este un complot îndreptat împotriva mea. Absolut nimic nu este adevărat. Este o conspiraţie”.

Birgitta izbucni în râs când i-am citi asta.

— Este ciudat, nu? Mereu este vorba de conspiraţii.

— Peste tot, am confirmat şi am răsucit cheia de contact. O plagă naţională.

După-amiaza i-am făcut o vizită şi Lenei. La ora trei am ajuns la adresa aflată pe pachet, am găsit soneria în dreptul căreia scria Novitzky, am sunat, dar n-a deschis nimeni. Mi-am amintit de ce spunea fosta ei prietenă, şi anume că Lena, de cele mai multe ori, înainte de ora patru era afară cu fiul ei. Dar şi într-o zi ca aceasta? Era frig şi bătea vântul. Stătea să ningă şi se întunecase. M-am lăsat nehotărât ba pe un picior, ba pe celălalt, apoi am decis că nu avea nici un sens să aştept şi am plecat mai departe.

Gând dădeam primul colţ, am văzut-o. Întâmplarea. Venea din direcţia staţiei de autobuz. Împingea un cărucior, în timp ce fiul ei strivea entuziasmat sub picioare grămezile de zăpadă. Ea îl urmărea cu un zâmbet blând, care radia bucurie.

— Hei, vino! Îl strigă ea, când micuţul se opri în dreptul unei reclame care clipea. Hai, Sven, mergem acasă…

— Nu! Protestă el, dar se puse totuşi ascultător în mişcare.

Cu paşi mărunţi se apropie de cărucior pregătindu-se să se urce în el.

Lena îl ajută, îi puse centura de siguranţă şi în momentul în care se îndreptă spre a-şi continua drumul dădu cu ochii de mine, la nici zece metri distanţă.

— Gunnar?! Exclamă şi făcu ochii mari.

— Bună, Lena, am spus şi am scos mâinile din buzunare. Am vrut doar să îţi mulţumesc pentru pachet.

Aş fi vrut să spun mai multe. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru atât de multe lucruri spuse ori făcute în perioada în care fuseserăm împreună. Pentru numeroasele situaţii în care o înşelasem, o lăsasem singură, o tratasem grosolan, mă folosisem de amabilitatea ei…

Dar cuvintele nu voiau să îmi părăsească buzele. Trecutul era trecut. Cu toată stânjenitoarea surpriză a apariţiei mele bruşte în faţa ei, Lena degaja o fericire şi o mulţumire cum nu mai văzusem la ea. La ce să mai tulbur vechea poveste?

— Da, spuse ea, zâmbind uşor. Aşa cum ţi-am spus, îţi promisesem, şi… De fapt nu a fost aşa un efort.

— Oricum îţi mulţumesc.

— Cu plăcere.

Un moment jenant, întrerupt de un strigăt de nerăbdare al fiului ei. Acesta începu să-şi balanseze bustul înainte şi înapoi, ca pentru a pune în acest fel căruciorul în mişcare.

— Deci el este Sven, am zis, ca să spun ceva.

Sven se opri când îşi auzi numele.

— Da, el este. II mângâie pe cap şi îi îndreptă căciuliţa. Se simte din nou bine, slavă Domnului. Un moment şovăi, apoi adăugă: A avut o tulburare de metabolism, care înainte ar fi dus la handicap, ştii? Dar din fericire acum există remediu şi doctorul spune că va fi bine. Sunt atât de fericită…

— Da, te cred.

Coşuleţul de sub cărucior era plin de jucării, schimburi, scutece. In mijlocul lor am zărit o sticlă albă, cu gât larg, cu o emblemă pe capac, pe care aş fi recunoscut-o acum oriunde: cea a firmei Riidipharm.

— Arăţi mai bine, spuse Lena şi zâmbi încurcată. Oarecum.

— Am mai îmbătrânit.

— Nu, este cumva… Căuta cuvintele. Ca şi cum deasupra capului tău ar fi atârnat nori grei, iar acum aceştia ar fi dispărut.

Am privit-o; un moment m-a lăsat fără replică.

— Tu… Am articulat în cele din urmă, şi mi-am dres glasul. Tu arăţi grozav. Cu adevărat grozav. Se pare că ţi-a priit faptul că totul… Ştii…

Ea zâmbi şi dădu din cap. Sven reîncepu să se văicărească. Lena spuse scurt:

— Da.

— Aşa cum ziceam, voiam doar să îţi mulţumesc, şi… Ei, da… Am spus-o totuşi: îmi pare rău pentru tot ce am făcut atunci. Eram deseori… Nu am fost amabil.

Simţeam cum mă treceau sudorile pe sub scurtă. Chiar şi pentru o primă încercare era ceva slăbuţ.

Zâmbi îngăduitoare.

— Da, ai fost într-adevăr.

— Acasă, acasă, acasă, repeta micuţul şi se tot întindea.

— Auzi, spuse Lena, trebuie…

— Da, am spus şi m-am dat la o parte. Clar, scuză-mă, eu… N-am vrut… I s-a făcut frig, nu?

— Cu siguranţă că nu-i este frig, este numai plictisit. În privirea ei se trezi parcă ceva: Gunnar, tu ce faci?

— Nimic, chiar nimic.

Scoase hotărâtă o sticlă de ceai din coşuleţ, îi puse biberonul şi i-o dădu copilului, care începu să sugă cu entuziasm.

— Povesteşte-mi!

Am deschis gura ca să spun că nu era nimic de povestit, dar a erupt din mine toată povestea, cu Hans-Olof, cu Inga, în fraze ce sunau incredibil în propriile mele urechi, aşa cum ieşeau ele din gura mea însoţite de aburii albi ai respiraţiei, dar Lena părea totuşi să mă înţeleagă.

— Eram eu însumi, înţelegi? Am spus în cele din urmă cu voce tremurândă. Am trăit toată viaţa mea în acest coşmar, pe care singur mi l-am creat. M-am izolat, am făcut din frică şi neîncredere propria mea închisoare. Voiam să o protejez pe Inga, familia mea… Dar în fmal am omorât-o tocmai prin asta. Cum aş mai putea repara vreodată astea? Cum să ies din această situaţie?

Lena spuse încet:

— Dar, Gunnar, deja ai ieşit.

— Poftim?

Îşi dădu deoparte o şuviţă de păr de pe frunte.

— Ceea ce spui tu poate fi spus doar de cineva care se află deja în exteriorul acelei închisori. Să repari… Nu se poate repara nimic din ceea ce s-a petrecut. Inga n-ar vrea ca din această cauză tu să rămâi în poarta închisorii. Ar vrea să te întorci, să-ţi vezi în libertate de viaţa ta.

Cu aceste cuvinte îmi apucă mâna, mi-o strânse şi zâmbi. Doar scurt, apoi îi dădu drumul pentru că fiul ei terminase ceaiul din sdclă şi începuse să mârâie sâcâit şi pentru că într-adevăr era timpul să plece. Am privit în urma ei, cum trecea de colţ, făcând un semn uşor; a fost ultima dată când am văzut-o.

Dar gândindu-mă astăzi bine, sunt convins de faptul că nu aş mai fi acum în viaţă dacă n-aş fi întâlnit-o şi dacă nu mi-ar fi strâns atunci mâna.

În restul după-amiezii am circulat cu metroul fără nici un ţel, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, uitându-mă pe fereastra vagonului, dar nevăzând nimic, coborând la cap de linie şi urcând iar, până când s-a produs minunea – căci nu o pot numi altfel. Când am urcat din nou la suprafaţă, am făcut-o cu senzaţia pe care o ai după o noapte în care ai avut o criză de febră: febra nu a dispărut complet, dar eşd pe cale să te însănătoşeşti. Eram din nou în stare să înţeleg ce arăta un ceas şi să-mi fac planuri pentru următoarele ore.

Mai întâi, mi-am îndeplinit o promisiune făcută: am sunat-o pe Sofia Hernândez Cruz la Grand Hotel şi i-am relatat cum stăteau lucrurile. Timpul rămas până la închiderea magazinelor l-am petrecut cu o activitate splendid de banală, adică m-am uitat după mobilier pentru noua mea locuinţă.

Pe la ora opt şi jumătate am intrat la Serwito, în Regeringsgatan. Am fost întâmpinat de un miros intens de spaghete proaspete, ca şi de un chelner, care m-a întrebat dacă am o rezervare. Privirea lui sceptică m-a făcut să-mi dau seama că s-ar fi cuvenit şi o revizuire generală a aspectului meu.

— Nu, am recunoscut eu. Dar vreau doar să văd dacă cineva se află aici.

— Vă rog, spuse chelnerul şi se retrase din calea mea, cu o atitudine ce exprima şi că va sta cu ochii pe mine.

Persoana pe care o căutam era acolo. Şi nu numai atât, dar şedea impunător, la vedere, exact la masa la care sperasem să dau de ea. Un bărbat cu ritualuri de neclintit.

— Ce surpriză, spuse Tove Mârtensson deloc surprins şi, când am luat loc în faţa lui, mă măsură pe deasupra ramelor ochelarilor lui înguşti. Pe masă era o farfurie mare cu antipasti şi o sticlă de Chianti începută, care cu siguranţă că în lista de preţuri se afla la capătul superior. Presupun că nu aţi trecut pe aici doar întâmplător, pentru a mă saluta?

— Aşa este. Aş vrea să vă rog ceva.

Mârtensson înfipse furculiţa într-o roşie uscată în ulei.

— Săptămâna trecută aţi dovedit că am un birou, care ştiţi unde se află. Atunci, mă întreb eu, de ce riscaţi – duse roşia la gură, o mestecă cu plăcere, înghiţi, luă o înghiţitură de vin, după care continuă fraza – să mă deranjaţi în timpul unei îndeletniciri aproape sfinte şi să mă faceţi a vă refuza rugămintea?

— De fapt, sunt chiar două rugăminţi.

Ridică din sprâncene.

— Din ce în ce mai rău.

Am zâmbit. Am pus palmele împreunate pe masă, în faţa mea, şi am spus:

— Mai întâi, aş dori să vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat.

Mârtensson încremeni şi mă privi scrutător.

— Doar ca să fiu sigur: a ieşit din gura dumneavoastră cuvântul „scuzaţi”? Dacă greşesc, va trebui să schimb sortimentul de vin.

— Vinul nu are nici o vină, cred.

— Atunci m-am liniştit. Că este al dracului de scump.

— În al doilea rând, am continuat, aş vrea să vă rog să-mi ajutaţi un prieten.

Mârtensson lăsă tacâmul jos, scoase ochelarii şi îşi masă rădăcina nasului.

— Este seara minunilor. Gunnar Forsberg mai are grijă şi de altcineva, în afară de el însuşi. Ceea ce trăiesc acum nu mă va lăsa să adorm de extaz. Îşi puse ochelarii din nou şi mă privi clipind. Bag seamă că este ceva urgent, nu? Deci, spuneţi. Şi vorbiţi încet, dacă este posibil.

M-am aplecat în faţă şi cu voce joasă i-am povestit totul despre Dimitri. Muzica italiană din local nu permitea ca cele spuse să se audă nici măcar până la masa alăturată, unde oricum şedea doar o pereche de îndrăgostiţi lulea şi care aveau în cap cu totul alte intenţii decât să tragă cu urechea.

Mârtensson se dedică savurării unei bucăţi de anghinare, apoi întrebă:

— Ştiţi cumva despre ce este vorba în chestiunea aceea cu Rusia?

— Nu. Dar aşa cum îl cunosc eu pe Dimitri, este la fel de vinovat ca Iuda.

— Hm… Înţeleg. Cugetă mestecând. Când a fost arestat? Marţi? Atunci, aşa cum ştiu eu că stau lucrurile, miercuri… Oricum a fost ziua festivităţilor Nobel, mai curând nu fac ei aşa ceva, dar joi a fost pus în avion. Astăzi este vineri, şi mai este puţin din ziua de astăzi, apoi este weekend… Ceea ce înseamnă că prietenul dumneavoastră se află deja într-o închisoare rusească. Bine, am să văd ce pot să fac. Dispun de câteva relaţii la Petersburg, trebuie să fie un coleg acolo, care să acţioneze la faţa locului.

— Mulţumesc.

Mârtensson împături cu furculiţa o felie zdravănă de şuncă de Parma.

— Pot să mă interesez de modalitatea prin care intenţionaţi să mă plătiţi? Ceea ce vă pot spune pe loc este că ieftin nu va fi.

— Mai am bani, nici o grijă.

— Proveniţi din afaceri ilegale, bănuiesc.

— Nu comentez. In plus, asta nu se vede pe bancnote.

— Desigur. Mârtensson clătină uşor furculiţa cu şunca. Gunnar, dumneavoastră sunteţi totuşi un tânăr dibaci. N-aţi fi interesat să faceţi bani pe cale legală, punând la treabă talentele dumneavoastră de necontestat? Şi anume bani mult mai mulţi decât v-au adus în trecut riscantele dumneavoastră preocupări?

M-am încordat. Pentru o clipă am simţit impulsul de a mă ridica şi a pleca. Impuls pornit din celulele corpului meu, care se temeau de pierderea libertăţii. Dar acesta n-a fost suficient de puternic ori s-a petrecut altceva, pentru că am putut să-l ignor, să rămân pe loc şi să spun:

— Continuaţi.

— V-aş putea pune pe loc în legătură cu o jumătate de duzină de clienţi, care au urgent nevoie de sfatul dumneavoastră. Şi spre deosebire de onorabilul dumneavoastră asistent social, nu pretind nici un ban. O să am satisfacţia unei fapte bune.

CAPITOLUL 52

Aşa că acum sunt consilier în probleme de securitate. In loc de a da spargeri la firme şi a le fura informaţii, eu le consiliez asupra modului în care să se apere de spargeri şi să-şi protejeze de spioni informaţiile deţinute. Poate nu este o transformare deosebit de originală, dar este bănoasă. Chiar surprinzător de bănoasă: din reorganizarea sistemului de securitate al unei firme câştig mai mult decât mi-ar fi adus înainte furtul tuturor secretelor ei. Negativismul meu înnăscut mă ajută în mod special să prevăd eventualele planuri ale băieţilor răi şi am stabilit că asta poate fi suficient, pentru ca seara să mă culc mulţumit.

Dar ce este cel mai surprinzător este că zicala care spune că nu merită să comiţi un delict este adevărată dintr-un cu totul alt punct de vedere decât cel normal. Când revăd în minte ce eforturi am depus şi ce riscuri mi-am asumat în trecut, şi cu ce puţin m-am ales din acestea, nu pot decât să dau dezaprobator din cap. Este adevărat, trebuie să plăteşti impozit pe banii câştigaţi cinstit, iar statul suedez nu este exagerat. Dar nici Fahlander nu era. Poate că despre aceste lucruri ar trebui ţinute prelegeri în închisorile din toată lumea.

Înfiinţarea firmei exact cu banii câştigaţi din ultimele mele acţiuni ilegale nu mie mi-a provocat, spre deosebire de Mârtensson, nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Pentru că oricum, în acest fel, ca să zicem aşa, s-a servit un scop bun, nu?

Normal că am păstrat biroul aferent locuinţei mele. Acum am în el o masă de lucru, un fotoliu din piele, un computer conectat la internet şi câteva etajere cu hârţogăria necesară ţinerii contabilităţii, cu prospecte de la furnizorii de tehnică de securitate şi cu reviste de specialitate. Un angajat cu program redus răspunde după-amiaza la telefoane, rezolvă corespondenţa, clasează informaţii şi contabilizează actele financiare. Încasările prefer să le înregistrez eu, ocazie cu care mă entuziasmează încă foarte mult mărimea lor. De mai mult nu am nevoie, deoarece ca şi până acum majoritatea muncii mele se desfăşoară la alte firme.

Atunci când vizitez pentru prima oară un potenţial client, caut posibilitatea ca în primele cinci minute să folosesc laitmotivul:

— Am făcut opt ani de închisoare pentru spionaj industrial. Dacă autorităţile mi-ar fi putut pune în spinare tot ce am făcut, ar fi fost probabil vorba de opt sute de ani. Oameni ca mine sunt în libertate cât nisipul mării. Dumneavoastră, începând de acum, mă puteţi avea alături sau puteţi încerca să vă descurcaţi singur. Alegerea vă aparţine.

Chestia cu „nisipul mării” este puţin cam forţată, chesde de marketing. Altminteri autoprezentarea mea loveşte totdeauna ca o bombă. Îi dezarmează, limpezeşte fronturile, şi până acum nimeni nu a şovăit mai mult de o zi până la acceptarea ofertei. Cum se spune, abia mai pot face faţă contractelor.

În măsura în care îmi mai rămâne timp, lucrez la un manual despre spionajul industrial. Am cunoscut un editor, care scoate cărţi de specialitate în domeniul economic, şi acesta este foarte interesat. Pe parcursul documentărilor mele – foştii mei colegi, actuali adversari, aij făcut vâlvă în presă, în perioada petrecută de mine în închisoare – am fost şi la arhiva de la Ajtonbladet, unde bineînţeles că Anders Osdund lucrează ca şi mai înainte. Informaţia pe care telefonista mi-o dăduse atunci se bazase în realitate pe o confuzie creată de numele asemănător al unui tânăr corector.

Unul dintre primii mei clienţi furnizaţi de Mârtensson a fost nimeni alta decât firma Rutlipharm AG. Angajaţii de la reprezentanţa din Suedia au rămas trăsniţi când le-am arătat şmecheria cu magneţii. Spre propria mea surprindere, am simţit oarecare satisfacţie văzând hârburile de la Reynolds aruncate la gunoi.

După care, la invitaţia centralei, am zburat la Basel. A cerut să vorbească cu mine personal însuşi doctorul Felix Herwiller, preşedintele consiliului de administraţie. Discuţia noastră de aproape trei ore a avut loc în marele lui birou, mobilat simplu, unde am vorbit mai mult despre maşinaţiile industriei farmaceutice decât despre condiţiile contractului meu. Elveţianul, un bărbat cu aspect de ascet, în vârstă de aproape şaizeci de ani, cu păr grizonant şi rar, este un om de afaceri dur, dar nu într-o modalitate antipatică, şi m-a câşdgat pentru faptul că a considerat ca inacceptabil conceptul lui Hungerbiihl despre „orientarea chimică a vieţii cotidiene”.

M-am întors cu un contract care în anii ce vor urma mă va purta prin întreaga lume, iar pe concernul Rutlipharm îl va costa milioane. In franci elveţieni, vă rog. Dintre care o bună parte va lua calea buzunarului meu.

Imediat după această revenire, am condus-o pe Birgitta la localul din pivniţele primăriei şi, înainte de a ne fi adus felul principal din meniul Nobel, i-am cerut mâna. Şi iarăşi aş fi total lipsit de originalitate dacă v-aş spune că a acceptat; din păcate, nu a făcut-o. A cerut un timp de gândire de cel puţin un an. N-a vrut să spună de ce, dar cred că am înţeles că încă nu depăşise despărţirea de soţul ei – al cărui tablou 1-a şi dat jos înspăimântată de o remarcă făcută de mine. Şi poate, cred eu, o mai rodea şi ceea ce îi făcusem eu Ingăi.

Kristina a rămas la decizia ei de a nu se întoarce. Este hotărâtă să rămână la Vimmerby, s-o îngrijească pe bunica ei atâta timp cât aceasta va mai trăi. Ceea ce, după părerea mea, înseamnă încă o perioadă lungă de timp. Se pare că funcţionează şi soluţia găsită pentru a urma şcoala. Tatăl ei a consimţit scrâşnind din dinţi la acest aranjament şi le trimite lunar bani, aşa că cele două nu mai depind doar de pensia bătrânei. Că pe lângă asta, ele mai primesc ceva şi din partea mea, nu i-am mai spus.

În ce-l priveşte pe Hans-Olof, de mult nu îl mai consider ca făcând parte din familia mea. Intre patru ochi i-am adus acest lucru la cunoştinţă, dar Mârtensson m-a avertizat: nu foloseşte la nimic, pentru că nu s-a întâmplat nimic justiţiabil.

— N-a făcut decât să ridice o pătură, Gunnar, altceva nimic. In fond ar fi putut să se dezvinovăţească fără nici o problemă, totul ar fi fost o neînţelegere. Mă şi mir că nu a procedat aşa.

— Pentru că în capul lui s-a întâmplat, am zis.

— Se poate, dar acest lucru nu este pasibil de pedeapsă, a insistat Mârtensson.

Totuşi, ca pentru a se pedepsi singur, Hans-Olof a făcut ceva ce pe mine m-a surprins imens când am aflat: a renunţat la profesoratul de la Karolinska şi la calitatea de membru în Adunarea Nobel şi lucrează ca simplu farmacist în spitalul din Sundbyberg.

Motivaţia acestui gest a rămas un mister pentru mine, până în acea seară, la Basel, când după discuţia cu preşedintele consiliului de administraţie al Riitlipharm AG, am dat urmare invitaţiei Sofiei Hernândez Cruz de a veni la locuinţa ei de pe malul Rinului.

— După telefonul primit de la dumneavoastră, a povestit ea, am discutat între patru ochi cu preşedintele comitetului Nobel. La rândul lui, el a avut o discuţie cu cumnatul dumneavoastră şi 1-a făcut să înţeleagă că este cazul să suporte consecinţele care în concepţia lui privesc demnitatea premiului Nobel.

— Şi el a demisionat?

— In ziua următoare.

— Ce spuneţi!

Am privit vinul spaniol din paharul meu. Era un Priorato. I-am reţinut denumirea, deşi nu speram să găsesc vreo picătură în magazinele Systembolaget. Am adăugat:

— Asta în ce priveşte. Dar cum v-a schimbat asta viaţa?

Sofia Hernândez Cruz râse enigmatic.

— Nu atât de mult ca a dumneavoastră, după cum mi se pare. Când am dat afirmativ din cap, a continuat: Cum mi-a schimbat premiul viaţa? Mi-a scris rectorul universităţii din Alicante. M-a întrebat dacă poate da numele meu unei aripi a noii biblioteci.

— Ce întâmplare!

— Da, este o neruşinare, nu? Încolo… Există invidie. Mi se spune că am obţinut tot ce poate obţine un cercetător, ca şi cum ar trebui să o las baltă, deoarece este vorba de fonduri de cercetare. A privit spre Rinul care abia se distingea în întuneric, la luminile de poziţie ale unui vas care tocmai trecea. Peste câţiva ani mi se va spune probabil că am trecut de apogeu şi că nu se mai aşteaptă nimic de la mine.

— Asta sună de parcă ar fi mai bine să renunţaţi.

Ea râse şi clătină capul.

— Nu. Fac ceea ce am făcut totdeauna: continui. In definitiv şi este tot un premiu. O podoabă. Ceea ce contează este ce faci şi viaţa pe care o duci.

— Na zdarovie! Am urat.

Şi cu asta am ajuns la Dimitri. Cercetările făcute de Mârtensson în privinţa sorţii lui au dezvăluit ceva surprinzător: în mod inexplicabil, pe drum către Rusia, forţele de securitate l-au pierdut. Procuratura rusă a făcut scandal. Poliţia suedeză a vorbit enigmatic de manipulaţii obscure. Dar totul nu a ajutat la nimic, pentru că Dimitri a dispărut fără urmă şi aşa a rămas.

Când am auzit asta, mi-am adus aminte de vechiul telefon mobil, pe care nu-l mai folosisem anume din acea zi. L-am găsit prăfuit şi descărcat într-un sertar. Când l-am repus în funcţiune, era înregistrat un mesaj de la Leonid, prin care eram rugat să-l caut. Având în vedere că numărul acestui telefon îl ştiau doar Hans-Olof şi Dimitri, aşa am procedat.

Leonid mi-a spus că Dimitri se afla de mult din nou în Suedia, de data aceasta sus, în Vasterbotten. Era inclus într-un program de protecţie a martorilor şi nu avea voie să mai ia legătura cu nimeni din vechile cunoştinţe. Leonid nu ştia în ce chestiune era martor Dimitri, ori ce însemnau toate acestea, ci ştia doar că Dimitri, în ciuda tuturor interdicţiilor, voia să mă invite neapărat la nunta lui, care avea loc în scurt timp. Îşi găsise în sfârşit femeia vieţii lui.

O poliţistă…

SFÂRŞIT