Eschbach Andreas

Hans-Olof remarcă faptul că o femeie mai în vârstă, pe care şi-o amintea vag ca lucrând în administraţia studenţească, îi urmărise evident dezaprobator privirea curioasă aruncată înapoi şi se uită din nou în faţă. Îşi spuse că în fond nu îl privea ceea ce făcea Bosse. Preotul părea că ajunsese la final, corul cânta ceva funebru. Când oamenii din jurul lui se ridicară, se ridică şi Hans-Olof aruncând o privire către Bosse Nordin şi spre uimirea lui constată că acesta tocmai arăta către el, iar bărbatul slab cu ochi ca de peşte dădea înţelegător din cap.

Pentru a nu provoca din nou mânia femeii de la administraţie, Hans-Olof întoarse imediat privirea spre altar, după care, curios, mai întoarse o dată capul într-o parte. Cei doi stăteau acolo, priveau spre crucea de sus cu toată seriozitatea şi, ca majoritatea celor din biserică, cântau şi ei fără cine ştie ce convingere. Nimic nu părea să indice că măcar îl remarcaseră.

După ce totul se încheiase, Hans-Olof parcurse drumul de întoarcere făcând intenţionat un ocol, pentru a bea undeva o cafea, dar renunţă, o luă pe Tomtenbodaweg şi parcă în faţa clădirii Berzelius, suficient de departe de forumul Nobel, pentru a evita pericolul să nimerească printre microfoanele celor de la presă. Era aproape o minune că mass-media se comporta atât de reţinut, în loc de a exploata la maximum, ca senzaţională, moartea cu puţine zile înaintea votării, a celor trei membri cu drept de vot ai Adunării Nobel.

În campus nu erau mari schimbări. Studenţii stăteau în grupuri, cu genţi ori teancuri de cărţi sub braţ, fumau, râdeau. Viaţa mergea mai departe.

Exact ca atunci când Hans-Olof se întorsese de la spital şi când Inga nu mai era. O luă pe drumul ce trecea prin faţa caselor de oaspeţi, o potecă marginală printre containere cu gunoi şi pe lângă un rezervor cu azot lichid, care ducea în spatele institutului farmacologic. Pe vremuri aceasta fusese o cale de acces normală, dar în ultimii ani au început să fie instalate diverse containere printre clădiri. Erau îmbrăcate în lemn roşu, într-o încercare de a imita roşul cărămizilor zidu rilor vechi din jur, dar arătau totuşi ca nişte cuşti ştiinţifice. Pe drumul rămas două persoane puteau trece cu greutate una pe lângă alta.

De balustrada de la intrarea dinspre sud era legată cu lanţ o bicicletă de mai mult de o săptămână. Cineva – probabil administratorul clădirii – pusese pe ea un bilet în care scria că aici nu era permisă lăsarea bicicletelor şi că în scurt timp această bicicletă va fi îndepărtată, dacă proprietarul ei nu o ridică între timp. Era o bicicletă aproape nouă; era greu să îţi imaginezi că fusese pur şi simplu uitată.

Hans-Olof scoase din buzunar legitimaţia cu care se deschidea uşa în baza unui cod actualizat şi citi obişnuitele anunţuri lipite pe sticla uşii. Jumătate dintre ele se refereau la amânarea ori anularea unor prelegeri planificate, din cauza celor trei decese.

— Profesor Andersson? Întrebă în acel moment cineva din spatele lui. Vă pot vorbi un moment, vă rog?

Hans-Olof se întoarse. Răsărit parcă din pământ – un bărbat într-o pelerină de un cenuşiu-închis, în mână cu o valiză din piele.

— Poftim?

Îşi potrivi ochelarii. In momentul următor recunoscu figura omului.

Era bărbatul care vorbise în biserică cu Bosse Nordin. Bărbatul cu ochi de peşte.

CAPITOLUL 4

— Să vorbiţi cu mine? Repetă Hans-Olof în timp ce îl privea pe bărbat şi încerca să înţeleagă ce însemnau toate acestea. Un sentiment neplăcut îşi făcea loc în sufletul lui. De ce? Adică, vreau să spun, despre ce este vorba?

Pe faţa bărbatului nu se putea citi nimic.

— Nu vă pot spune în câteva fraze. Ridică uşor valiza. Trebuie să vă arăt ceva.

— Dar acum nu am timp. Era varianta lui standard de scăpare. În faţa studenţilor funcţiona totdeauna. Cereţi secretarei mele să vă fixeze o întâlnire.

— Durează doar câteva minute, insistă bărbatul cu ochii atât de distanţaţi. Şi este deosebit de urgent.

Hans-Olof Andersson respiră cu greu, dezarmat:

— Nu pot aşa simplu… Doar că veniţi şi pretindeţi… Se opri. Cumva era sigur că bărbatul nu va pleca, indiferent de ce va spune el. De fapt, cine sunteţi?

— Numele meu este JonJohansson.

Mai târziu Hans-Olof a povestit că deja în modul în care străinul pronunţa acest nume comun răsuna o indiferenţă dispreţuitoare, ca şi cum ar fi vrut de fapt să spună: Dacă ţineţi neapărat, vă torn o minciună, este bine?

— Şi ce vreţi?

— Doar câteva minute. Nu vă va lua mai mult timp decât am irosit aici, afară.

— De ce? Cine v-a trimis? Profesorul Nordin?

Ochii alunecoşi de peşte ai bărbatului îl examinară cu o privire ciudată. Ga şi cum ar fi fost nişte bile de oţel colorate ingenios.

— Să mergem la dumneavoastră în birou, profesore Andersson, spuse el cu o siguranţă căreia Hans-Olof nu i se mai putea împotrivi.

Deci se întoarse resemnat către uşă, trecu legitimaţia prin cititor, formă codul cifric şi, când broasca ţăcăni, trase uşa. Era plin de o mânie sălbatică îndreptată contra lui însuşi, în timp ce păşea de-a lungul coridorului şi urca scările, iar bărbatul cu valiza îl urma fără să scoată un cuvânt, de parcă ar fi făcut un lucru de la sine înţeles.

Ajunseră în tăcere sus, fără să se fi întâlnit cu cineva. Hans-Olof deschise uşa biroului său şi abia după aceea îi veni ideea că ar fi putut să simuleze că uitase cheile în maşină; îi venea să îşi tragă palme pentru că nu îi trecuse aşa ceva prin cap mai devreme.

Acum era prea târziu. Hans-Olof se îndreptă către birou, arătând cu o mişcare a capului către scaunul gol, luă fără să mai aleagă un teanc de documente de pe raftul pentru cărţi şi le trânti cu zgomot pe mapa de birou, pentru ca bărbatul să priceapă că pe el îl aştepta munca, o adevărată muncă, şi încă multă. Privi pe fereastră, dincolo, la clădirea Institutului Nobel pentru Fiziologia Celulară, dar Bosse nu era în biroul lui.

Când se întoarse, bărbatul deschisese deja valiza pe care o pusese pe birou. În ea se afla ceva brun-roşcat şi alb-albastru, şi Hans-Olof trebui mai întâi să mijească ochii şi să îşi potrivească iarăşi ochelarii înainte de a-şi da seama că era vorba despre pachete de bancnote de câte cinci sute de coroane.

— În total trei milioane, spuse bărbatul.

În primul moment Hans-Olof rămase mut. Deci asta era. Necunoscutul era ziarist şi încerca astfel să obţină informaţii. Probabil că voia să ştie cum stăteau lucrurile cu votarea. Cine urma să ia locul celor decedaţi. Nimeni, dar asta nu i-o va spune Hans-Olof dacă tipul era prea prost pentru a citi statutul. Institutul Karolinska trebuia să promoveze noi oameni pentru locurile rămase acum vacante. Vor avea loc noi alegeri pentru Adunarea Nobel. Dar era o procedură care dura săptămâni.

Sau bărbatul voia să afle cu totul altceva? Te pomeneşti că dorea să afle dinainte cine va fi laureat al premiului Nobel pentru medicină anul acesta? Ar fi bineînţeles revoltător. Ar fi revoltător şi că cineva se aştepta ca el să fie acela care să dezvăluie asta.

Îşi recăpătă glasul.

— Nu are nici un sens, spuse el şi scutură capul ca să sublinieze cât de lipsit de sens era.

— Eu sunt doar solul, spuse bărbatul. Întinse mâna, atinse valiza şi o împinse puţin către Hans-Olof Andersson. Oamenii care mă trimit m-au însărcinat să vă ofer această sumă – trei milioane de coroane suedeze – dacă la viitoarea alegere pentru pentru medicină veţi vota pe doamna profesor Sofia Hernândez Cruz.

Hans-Olof Andersson îl privea pe bărbat cu un sentiment absolut ireal. Doar gândul că cineva se aventura cu o valiză plină de bani în biroul unui membru al Adunării Nobel, sperând serios că acesta se va lăsa mituit, era ilar. Iar că acest efort o privea tocmai pe Sofia Hernândez Cruz friza deja absurdul.

Sofia Hernândez trăia şi lucra în Elveţia. La vremea ei se făcuse cunoscută la Universitatea din Alicante, prin experienţe privind interacţiunea dintre sistemul hormonal şi structura neuronică, un concept sclipitor, care îl fascinase pe Hans-Olaf de când citise primul articol despre ea. În acelaşi timp ea declanşase o furtună de proteste morale. Nu numai, dar mai ales în Spania. Chiar la Karolinska Hans-Olof era singurul în aprecierea sa pozitivă, în interiorul institutului nu i se dădea nici o şansă cercetătoarei spaniole. Faptul că cineva încerca să obţină pentru ea prin mituire, şi că acesta se adresase cu această insolentă cerere probabil tocmai singurului om care avea drept de vot şi care şi aşa era decis de mult să o voteze era deja tragic.

— Îmi pot permite să interpretez tăcerea dumneavoastră drept un acord? Se interesă bărbatul cu ochii alunecoşi. Făcu şi un gest de scuză. Trebuie să transmit răspunsul dumneavoastră celor care mi-au dat această sarcină.

Hans-Olof trase către el scaunul de la birou, şi după cum a povestit mai târziu, o făcuse pentru a menţine o distanţă de siguranţă faţă de bani, şi se aşeză şocat.

— Sunteţi smintit. Strângeţi-vă banii imediat şi ieşiţi.

Bărbatul scoase un oftat şi spuse încet:

— Dacă refuzaţi acum, faceţi o greşeală. Credeţi-mă.

— Afară, şopti Hans-Olof.

Este un sfat bine intenţionat. Bărbatul dădu din cap, dar nu dezaprobator, ci mai curând cu îngrijorare. Ar trebui să luaţi banii şi să faceţi ceea ce vi se cere.

— Afară.

— Luaţi-i. Faceţi-vă un serviciu şi luaţi-i!

— Afară! Urlă Hans-Olof. Părăsiţi biroul meu în clipa aceasta, sau chem poliţia!

— Bine. Bărbatul ridică braţele şi se ridică şi el în picioare. Bine. Cum vreţi dumneavoastră. Nu este nici o problemă, întoarse valiza către el, lăsă capacul să cadă cu zgomot şi acţionă încuietorile, care se blocară cu un zgomot ca de cătuşe. Dar vă veţi dori să mă fi ascultat.

— Nici un cuvânt mai mult.

Şi bărbatul nu mai rosti nici un cuvânt. Luă de pe birou valiza de culoare maro-închis, ca şi cum în ea nu ar fi fost decât cel mult maculatură, se întoarse şi dispăru fără să se mai întoarcă vreodată.

Zgomotul făcut de uşa care se închise în urma lui păru că durează o veşnicie în încăpere, că nu voia să se mai stingă nicicând. Sau poate că răsuna mereu şi mereu doar în capul lui? Hans-Olof se îndreptă, se duse la lavoar, se privi în oglinda de deasupra acestuia şi îşi aranjă confuz câteva şuviţe albe ale părului ce devenea tot mai rar. Avea pete roşii pe faţă şi vasele de sânge de pe nas păreau imense. Desigur că tensiunea arterială îi crescuse mult. Exces de adrenalină. Avea nevoie de un antidot… Nu, altceva… Încercă să revadă în minte sistemele de reglare biochimice, punctele în care intervin substanţele active farmacologice. Dar era prea nervos pentru a se putea concentra. În cele din urmă luă pur şi simplu o jumătate de duzină de pastile de valeriană dintr-o sticluţă maronie neinscripţionată aflată în biroul lui şi le înghiţi cu puţină apă. Se prăbuşi apoi pe scaunul din spatele biroului, cu faţa către fereastră, aşteptând ca Bosse Nordin să intre în birou sau ca tabletele să îşi facă efectul.

Bosse nu veni. Hans-Olof aşteptă îndelung, privind fix în încăperea goală, întunecată de vizavi. În cele din urmă se întoarse spre birou, ridică receptorul telefonului şi formă numărul comitetului Nobel. Îşi spuse numele când răspunse una din cele două secretare şi zise:

— Vreau o audienţă la preşedinte. Cât mai repede posibil.

CAPITOLUL 5

Cu părul său alb, bogat, purtând costume englezeşti din trei piese, Ingmar Thunell, preşedintele comitetului pentru, avea în el ceva dintr-un mare senior. Era unul dintre cei mai în vârstă profesori din institut; la sfârşitul perioadei de trei ani în care funcţiona ca preşedinte al comitetului va fi probabil pensionat – o perspectivă la care visau nu puţini membri ai colegiului.

— Hmm… Zise acesta gânditor, când Hans-Olof termină de vorbit. Apoi se rezemă de speteaza fotoliului, un fotoliu greu, maroniu, cu tetieră şi rezemători pentru braţe, cu tapiţeria prinsă în ţinte de aur, sprijini între ele vârfurile degetelor întinse ale ambelor mâini şi se uită la cel aflat în faţa lui cu o privire ce nu spunea nimic. Şi, după părerea dumneavoastră, ce trebuie să fac eu acum?

Întrebarea îl surprinse pe Hans-Olof. Thunell trecea drept o capacitate de necontestat în domeniul membranelor celulare, dar chiar binevoitorii spuneau despre el că de la o vreme trăia într-o lume proprie. Alţii ziceau sincer că ar fi un idealist de modă veche, lipsit de orice speranţă. Totuşi – sau poate că tocmai din această cauză – Hans-Olof se aşteptase ca acesta să reacţioneze extrem de indignat.

— Nu ştiu, recunoscu el. Eu am plecat de la ideea că există reguli pentru aşa ceva. Măsuri.

— Vă referiţi la descalificare?

— Cam aşa ceva. Ca o ultimă consecinţă, bineînţeles.

În timp ce se gândea, Thunell bătea darabana cu vârfurile degetelor arătătoare, mişcări mici, nervoase, şi după puţin timp se opri, pentru că evident, ajunsese la o concluzie.

— De cât timp sunteţi la Karolinska, Hans-Olof?

Deşi Hans-Olof era profesor, iar în viaţa normală era orice altceva decât o minune a spontaneităţii, această informaţie o putea da oricând. Era suficient să adauge cinci ani la vârsta fiicei sale, asta era toată şmecheria.

— În august s-au împlinit nouăsprezece ani.

— Dar din câte îmi amintesc, încă nu aţi făcut parte din comitet, nu?

T.

— Nu.

Pentru a face parte din comitetul Nobel, acel for alcătuit din cinci persoane, care făcea adevăratele pregătiri ale nominalizării laureaţilor, trebuia să fii ales de către ceilalţi membri ai adunării. Dintr-un motiv oarecare el nu fusese pus în situaţia aceasta.

— Atunci trebuie ca înainte de toate să vă spun ceva despre munca în comitet. Thunell îşi împreună mâinile şi fixă cu privirea un colţ de sus al încăperii. Atunci când la începutul lunii februarie examinăm lista nominalizărilor, prima întrebare pe care ne-o punem nu este care dintre ei au meritat premiul. Premiul l-au meritat mulţi, ştiţi asta la fel de bine ca mine. Nu, prima întrebare pe care ne-o punem este: de ce a fost nominalizat acest bărbat ori această femeie? De către cine? De ce? Ce realizează prin asta cei care l-au nominalizat? Este nominalizarea răsplata unui serviciu? Există legături pe care noi nu le cunoaştem? Contacte cu experţi? Şi aşa mai departe. Problema influenţei se pune de la început. Într-un anume fel ea este integrată sistemului nostru, prin aceea că fiecare laureat al premiului Nobel poate nominaliza candidaţi. O regulă care încurajează un fel de înmulţire cosangvină, nu-i aşa? Statistic privind, cineva care lucrează cu un laureat al premiului Nobel are clar şanse mai mari de a primi şi el odată premiul. De acest lucru trebuie să fim conştienţi. În plus, astăzi lucrează mulţi savanţi eminenţi nu în instituţiile de stat, ci în industrii şi laboratoare ale concernelor multinaţionale. Este evident că firmele sunt interesate să vadă pe podiumul învingătorilor pe cineva din rândul lor şi desigur că încearcă să utilizeze şi faţă de noi acelaşi gen de lobby care îi avantajează în faţa parlamentelor şi guvernelor. Îşi îndreptă din nou privirea către Hans-Olof şi îi zâmbi rece. De regulă, fără succes.

Hans-Olof îl privi pe interlocutor nu lipsit de consternare. Suna de parcă preşedintele comitetului Nobel purta zilnic astfel de discuţii.

— Omul va încerca la altcineva, spuse el. Poate că cineva chiar va accepta banii.

— Se poate. Thunell se aplecă în faţă şi coborî pleoapele într-o privire dispreţuitoare, vicleană: în treacăt v-aş întreba, de fapt dumneavoastră de ce nu i-aţi luat?

— Eu?

Lui Hans-Olof i se tăie respiraţia.

— Dacă dumneavoastră, după cum spuneţi, intenţionaţi oricum să votaţi pentru Hernândez, i-aţi fi putut lua fără a avea probleme de conştiinţă. În definitiv, hotărârea dumneavoastră nu ar fi fost astfel influenţată. Iar trei milioane de coroane, în plus neimpozabile, sunt bani buni, aş zice eu.

Hans-Olof observă că mâinile îi strângeau braţele fotoliului în care şedea.

— Colega, vă asigur că nu m-am gândit la asta nici măcar o secundă, declară el cu voce forţată. Reputaţia şi integritatea premiului Nobel sunt sfinte pentru mine.

— Aşa, aşa, sfinte.

Thunell inspiră accelerat, se sprijini de speteaza fotoliului, cu bărbia ţinută în mâinile împreunate ca pentru rugăciune şi rămase aşa, fără să mai spună nimic.

— Sper că mă credeţi, spuse în cele din urmă Hans-Olof, când nu mai putu suporta liniştea.

Thunell dădu din cap gânditor.

— Ştiţi, începu el pe un ton ciudat de indiferent, nu îmi scapă nimic din discuţii. Nu mi-a scăpat nici că majoritatea se pronunţă defavorabil faţă de Sofia Hernândez Cruz. Pentru că este femeie. Şi în plus o spaniolă – este de neimaginat ca una ca ea să desfăşoare o activitate importantă în domeniul neurofiziologiei, nu? Şi trecând sub tăcere această inefabilă discuţie morală. Acestea sunt prejudecăţile stimabililor noştri colegi. Privi înainte pierdut în gânduri şi dădu de câteva ori din cap visător. Ei, da, poate că prejudecăţile mele nu sunt cu nimic mai grozave. Dar eu am cunoscut-o odată pe Sofia Hernândez Cruz. Era pe vremea când încă mai lucra la Universitatea din Alicante, cu doi ani înainte ca să izbucnească circul din presă şi ea să se mute la Basel. Mult timp înainte. Pe atunci cerceta modurile de funcţionare ale narcoticelor şi, deşi chiar din perspectiva actuală, aceasta era o etapă consecventă din munca sa, îmi amintesc că o găseam realmente paradoxală. Pentru că ea este una dintre cele mai iuţi la minte persoane pe care le-am întâlnit vreodată. Şi pe deasupra una dintre cele mai perspicace.

Hans-Olof alunecă jenat pe marginea din faţă a scaunului.

— Niciodată nu m-am îndoit de calificarea ei. După cum am spus, eu oricum voiam să votez pentru ea.

— Sunteţi de acord că profesorul Hernândez Cruz nu avea nevoie de influenţări incorecte?

— Absolut.

— Nu este aşa? Anul acesta ea a fost nominalizată pentru prima oară. In medie un candidat este nominalizat de opt ori înainte de a primi. Şi ea este încă tânără – ce vârstă are? Cincizeci şi cinci de ani? Cincizeci şi şase? Poate că de data aceasta nu va primi premiul, dar îl va primi cândva. Thunell se înclină uşor. În plus, priviţi tema activităţii ei. Ea a făcut să progreseze enorm cunoştinţele noastre privind ansamblul hormoni-sistem nervos. A arătat cum se întrepătrund spiritul şi corpul. Ceea ce ziarele denumesc atât de înflorat „experimentul de la Alicante” va figura indiscutabil peste zece ani în manualele de liceu. Dar nu există nici un folos economic pe care cineva l-ar putea obţine din acordarea premiului. Nici un medicament, nici o formă de tratament, nimic.

Hans-Olof confirmă:

— Corect.

Thunell îl privi şi ridică din sprâncenele stufoase şi albe.

— Deci, vă pun întrebarea: de ce să fi întreprins cineva o astfel de acţiune nechibzuită?

Hans-Olof se îngrozi de întorsătura luată de discuţie, pentru că se părea că Ingmar Thunell nu credea cele povestite de el. De fapt nu putea să prezinte nici o dovadă.

— Aşa este, recunoscu el. Mă gândesc doar că ar trebui să reacţionăm. La nevoie să îl transformăm într-un exemplu.

— Descalificând-o pe Sofia Hernândez Cruz?

— De exemplu. Îmi pare rău.

Ingmar Thunell îşi încrucişă braţele şi îl examină cu o privire dispreţuitoare.

— Nu v-a trecut prin cap că tocmai asta ar putea fi ceea ce necunoscutul sau cei aflaţi în spatele lui vor să obţină?

Hans-Olof nu privise până atunci lucrurile aşa. Şi ar fi fost la mintea cocoşului. Şi, dacă începea să gândească în acest sens, se deschideau perspective care îţi puteau tăia răsuflarea. Perspective care mai curând deveneau abisuri.

Trebuia să se gândească la aşa-numita Kortlist, lista candidaţilor, pe care comitetul o întocmea şi o prezenta Adunării Nobel înainte de votare. Ca de obicei, pe listă se aflau şi în acest an cinci nume. Dosarele cu circuit strict confidenţial fuseseră distribuite între timp tuturor celor cu drept de vot. Ceea ce nu însemna că cineva nu se putea ridica în adunare ca să se pronunţe pentru o altă nominalizare – de fapt deseori se întâmplase astfel – dar de regulă recomandarea comitetului era echivalentă cu o decizie preliminară.

Primul nume din Kordist, deci favoritul din acest an, era cel al unui biochimist care făcuse importante descoperiri în domeniul acidului ribonucleic. El se numea Mărio Gallo.

Un italian.

Accidentul aviatic. Milano. Era în Italia. Exista vreo legătură? Hans-Olof simţi o senzaţie de apăsare în piept şi îşi spuse că ar fi mai bine să înceteze să se mai gândească la astfel de lucruri.

— Ce veţi face? Întrebă el.

Ingmar Thunell mângâie un barbişon imaginar.

— Nimic, spuse el calm. Vom ignora incidentul. Lucrările pentru acest an sunt încheiate, şi poimâine vom proceda la vot, pentru a acorda premiul celui mai merituos, fără a lua în consideraţie că este suedez ori străin, că este bărbat ori femeie, exact aşa cum a lăsat Alfred Nobel să fie. Cu un gest ce voia să însemne că totul era încheiat, lăsă palmele pe birou. Şi fără a lua în seamă că cineva încearcă sau nu să ne influenţeze.

CAPITOLUL 6

După discuţia cu preşedintele comitetului Nobel, Hans-Olof reveni în biroul lui, dar nu era în stare să gândească clar şi să îşi continue munca, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Privirea lui se îndrepta mereu către fereastră şi, când zări lumină în biroul lui Bosse Nordin, sări în picioare, îşi smulse pardesiul de pe cuier şi ieşi în fugă.

— Cerule! Exclamă Bosse când Hans-Olof năvăli în încăpere fără să mai bată la uşă. Ce este cu tine?

— Cine era bărbatul de la biserică? Întrebă Hans-Olof cu răsuflarea tăiată după trei etaje coborâte şi alte trei urcate.

— Care bărbat?

— Care a vorbit cu tine la biserică.

Bosse făcu ochii mari şi ridică din umeri.

— Nu am idee.

— Am văzut că arătai către mine.

— Da. Voia să ştie cine eşti.

— Cine sunt? Cum aşa?

— Habar nu am. M-a întrebat dacă îl cunosc pe profesorul Hans-Olof Andersson. I-am răspuns: Da, acela este. Şi te-am arătat. Pe fruntea rozalie a lui Bosse apăruseră primele cute de indispoziţie. Vrei să fii acum atât de amabil şi să îmi explici ce înseamnă toate acestea?

— Tipul a încercat să mă mituiască, spuse Hans-Olof şi se prăbuşi pe scaunul lui Bosse destinat vizitatorilor.

— Să te mituiască?

— Trei milioane de coroane dacă votez poimâine pentru Sofia Hernândez Cruz!

— Nu poate fi adevărat.

— Avea banii la el. O valiză plină.

— Sleit! Bosse se ridică cu o mişcare bruscă, împinse scaunul care lovi un recipient cu o hidrocultură înalt până la coapsă, se duse la fereastră şi privi afară ca şi cum s-ar fi aşteptat să descopere pe aleea din faţă nişte urmăritori perfizi, spionând.

Hans-Olof oftă adânc.

— I-am zis să se ducă dracului.

— Oh, bineînţeles. Cavalerul fără frică şi fără prihană. Şi pe urmă?

— M-am dus la Thunell şi i-am povestit totul. Dar el a considerat că nu este cazul să facă ceva.

— La Thunell? Bosse oftă şi îşi lipi capul de geam cu un zgomot înfundat. Nu, mă refeream la bărbat. El ce a făcut după ce i-ai spus asta?

— A mai insistat. A trebuit să îl ameninţ cu poliţia, ca să-şi ia valiza şi să plece.

Bosse nu spuse la început nimic, apoi trânti o înjurătură atât de vulgară că îl făcu pe Hans-Olof să tresară. Era obişnuit ca oamenii să reacţioneze altfel decât se aştepta, dar se pare că astăzi prinsese o zi deosebit de proastă în privinţa aceasta.

— Şi acum ce ar trebui să fac? Întrebă prudent.

Bosse Nordin se întoarse nemulţumit şi îl privi întunecat.

— Să sperăm că totul s-a încheiat.

— Ce?

— Ah, uită asta! Bondocul fiziolog privea peste umărul lui Hans-Olof, ca şi cum pe peretele cenuşiu cu dungi de lângă uşa biroului se petrecea ceva fantastic de interesant. Se smulse din reverie, scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge din el toate gândurile inoportune şi zise: Hernândez Cruz. Dama cu decolteul acela adânc. Nu am să înţeleg niciodată cum cineva primeşte pentru faptul că organizează experimente cu studenţii. Bate-mă, dar nu pricep.