Eschbach Andreas

Din acest motiv Hans-Olof Andersson şi fiica sa vor muri. Poate într-un accident tragic şi lipsit de orice suspiciuni, produs puţin după 10 decembrie. Poate chiar mai devreme şi mai puţin lipsit de suspiciuni, în cazul în care prin purtarea lui îi făcea pe răpitorii Kristinei să se îndoiască de buna lui credinţă şi de tăcerea lui.

Iar faptul că Bengt Nilsson murise într-o modalitate tot atât de tragică şi lipsită de suspiciuni putea să însemne că Hans-Olof Andersson deja le oferise această ocazie.

II cuprinse o linişte pe care o resimţea ca pe o anestezie, împături cu grijă ziarul, îl lăsă în locul de unde îl luase, se ridică, puse ceaşca pe tava cu veselă folosită şi îşi luă la revedere cu câteva cuvinte respectuoase, totul mecanic ca un robot. Cu paşi ca de robot se întoarse în birou, unde rezolvă corespondenţa, concepu nişte articole, dădu câteva telefoane şi purtă discuţii cu asistenţii lui: toate le făcu de parcă s-ar fi observat singur printr-o sticlă opacă, iar mişcările fantomatice mai mult bănuindu-şi-le decât văzându-şi-le. Şi pentru că era joi şi pentru că în agenda lui era notat că astăzi costumul era gata şi trebuia luat de la curăţătorie, termină ziua de lucru mai devreme. Nici în maşină nu îi dispăru senzaţia că funcţiona ca programat: părea că maşina găsea singură drumul către centrul Stockholmului.

Costumul era gata şi nu se mai vedea nici urmă de pată, dar îl costase un supliment la preţ, pentru că fuseseră necesare prelucrări speciale. Hans-Olof plăti, puse bine nota de plată şi ieşi cu costumul împachetat în folie de plastic sub braţ.

Involuntar privi înjur, căutându-l pe bărbatul cu ochii ca de peşte. Dar bineînţeles că astăzi acesta nu se arătă. Acolo, la cafenea. Încă mai era valabilă oferta specială. Hans-Olof făcu câţiva paşi în direcţia din care venise bărbatul. Acolo era un fel de recepţie la intrarea într-un bloc, o construcţie ca o cutie direct în faţa lifturilor. Două fotolii din piele maro, rotative, se aflau în faţa unei tejghele impozante din palisandru, în spatele căreia trona un impozant portar în uniformă, cu părul alb, dar posedând încă statura unui boxeur.

Pe perete era o inscripţie mare, care informa că această clădire era High Tech Building. Hans-Olof se mai apropie câţiva paşi. Deasupra lifturilor erau montate ecrane, aparatură demodată de prin anii '70, care nu arătau de fel a High Tech, şi în mod ciudat lifturile, patru la număr, erau numerotate de la 2 la 5. Portarul ridică un telefon, ascultă, dădu din cap. Uşile de sticlă care dădeau în recepţia unde se afla el stăteau deschise, iar pe o coloană, o tăbliţă în sticlă arăta ce firme îşi aveau sediul în High Tech Building. Hans-Olof citi o mulţime de denumiri care conţineau termeni ca Web, sau Net, ori Data, ca şi numele a numeroase persoane, consultanţi în tot felul de domenii de tehnică avansată.

Conform tăbliţei, întreg etajul nouă era ocupat de reprezentanţa din Suedia a concernului Riitlipharm.

— Vă pot ajuta cu ceva?

Vocea portarului cu păr alb şi cu alură de boxeur îl smulse pe Hans-Olof din gândurile lui.

— Poftim?

Speriat, se retrase puţin.

— Aveţi o programare? Insistă bărbatul cu umeri largi, în uniformă maronie, cam învechită.

Hans-Olof clătină din cap.

— Nu, nu, eu… Mă interesa doar cine… era din curiozitate. Nu am nici o programare.

Privirea bărbatului deveni compătimitoare.

— In acest caz, v-aş ruga să plecaţi şi să nu mai stânjeniţi intrarea…

Măi să fie!… Hans-Olof privi dezorientat înjur. Intrarea măsura mai mulţi metri, şi în afară de ei doi nu se vedea nimeni pe care să îl fi stânjenit.

— Domnule Andersson, continuă portarul.

Hans-Olof închise gura. Privirea rece a bărbatului care din motive necunoscute de el îi ştia numele îl îngheţă.

— OK, plec, spuse el încet.

Brusc, lui Hans-Olof îi veni ideea de a-l vizita pe cumnatul său, oaia neagră a familiei, de a cărui existenţă nimeni din mediul lui nu avea cum să ştie. Fii era ultima rudă în viaţă a soţiei sale decedate şi voia să îi ceară un sfat.

Pe căi ocolite ajunse la închisoarea oraşului Stockholm, ceru o întrevedere cu Gunnar Forsberg şi aceasta i se aprobă.

O jumătate de oră mai târziu îl aveam în faţa mea, povestindu-mi istoria cu o voce redusă, subţiată, nebărbătească, răvăşită de panică.

CAPITOLUL 16 îi era teamă de mine. Avea şi dreptate, îi miroseam teama, deşi era separat de mine printr-un geam şi printr-un grilaj. O recunoşteam din felul în care şedea pe scaunul pliant incomod, oferit vizitatorilor de administraţia închisorii oraşului Stockholm. O recunoşteam în modul în > j care se mişca, în sunetul vocii. Şi era norocul lui că simţeam această teamă, pentru că nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla dacă Hans-Olof Andersson ar fi îndrăznit să vină la mine cu o asemenea istorie fără să i se fi înmuiat picioarele, fără sudoare pe frunte şi fără să îl doară burta.

— Idiotule, i-am spus după ce intervenise o lungă tăcere. El tresări, strânse buzele, ridică fricos privirea şi spuse încet:

— La ce foloseşte să mă insulţi?

— Pentru că a fost o prostie din partea ta să te duci după acel telefon la poliţie. A fost o idioţenie din partea ta să o laşi pe Kristina pe mâna unei secretare care habar nu putea să aibă despre ce era vorba.

— Da, a fost o idioţenie din partea mea. Asta o ştiu şi eu. Dar pentru Dumnezeu, era prima dată când aveam de-a face cu astfel de oameni!

— Da, uitasem. Domnul savant. Aflat deasupra pornirilor josnice şi a instinctelor întunecate. Am redeschis palma dreaptă strânsă până atunci în pumn; mă dureau încheieturile degetelor şi în podul palmei erau imprimate urmele unghiilor. Chiar şi cel mai mare cretin din ţara asta, dragă cumnate, s-ar fi ocupat în primul rând de copilul lui. Măcar din instinct patern, orice om normal ar fi dat fuga la şcoală, ar fi făcut acolo scandal, s-ar fi aşezat în faţa copilului său şi ar fi zbierat de ar fi trezit jumătate din oraş. Dar tu? Oh, nu, ce neruşinare să se poarte aşa cu tine! Să te ameninţe! Pe tine, membru al elitei ştiinţifice! Pe tine, locuitor al Olimpului medicinei! Pe tine, stăpân pe premiile Nobel! Era peste onoarea ta, nu? Trebuia să dai fuga imediat la poliţie, să îţi deplângi vanitatea rănită!

Deschise gura să spună ceva, dar din fericire se opri şi o închise la loc fără să fi scos un sunet.

Mi-am reprimat sentimentul de furie care fierbea în mine. Mi-am spus că nu avea sens acum să sar în sus şi să fac tămbălău. Asta ar fi dus doar la intrarea paznicului şi la întreruperea vizitei, ceea ce nu ar fi folosit nimănui.

— Ţi-am spus să ai grijă de Kristina, i-am explicat cât de calm puteam să fiu. Probabil că nici nu eram prea calm. Ţi-am spus, nu?

Încuviinţă din cap.

— Da.

— Şi că te omor dacă i se întâmplă ceva Kristinei, ţi-am spus şi asta, nu?

El înghiţi în sec.

— Gunnar, nu am avut o clipă de linişte de la incident. Nici o clipă, aşa să îmi ajute Dumnezeu…

— Skit! Am răcnit şi am sărit în picioare, am luat scaunul şi l-am azvârlit în geamul de sticlă blindată care îl apăra de mine pe Hans-Olof. Tu îmi omori familia! Îi omori unul după altul, aşa că să nu îmi spui că ai făcut tot ce se putea!

În spatele meu se auzi o voce sonoră:

— Gunnar, linişteşte-te!

M-am întors. Gardianul. Apăruse ca din pământ. Un bărbat blond, slab, dar cu o putere de urs, cu o barbă tunsă scurt şi cu o expresie care exprima un dispreţ plin de plictis faţă de toţi deţinuţii, ceva de genul „Eu îmi fac aici doar meseria”. Când Hans-Olof îl rugase să ne lase singuri, a părăsit încăperea amabil ca nici un alt gardian înainte, de exemplu atunci când avocatul meu îi ceruse asta.

II priveam fix.

— El mi-a… Sora, m-am auzit gemând, şi acum… Întâi Inga… Acum…

Nu puteam decât să bălmăjesc cuvinte fără sens.

— Gunnar, interveni gardianul, indiferent despre ce este vorba, dacă te lasă nervii, trebuie să întrerup vizita. Aşa că încearcă să respiri calm, ridică-ţi scaunul şi aşază-te pe el.

Mi-am tras sufletul, am ridicat scaunul şi m-am aşezat la masa din oţel prinsă bine cu şuruburi în podea.

— Să rămân? Îl întrebă gardianul pe Hans-Olof.

Hans-Olof clădnă din cap.

— Mulţumesc, dar este o discuţie confidenţială.

— Cum doriţi, răspunse gardianul şi se duse afară, la scaunul din faţa uşii care avea o ferestruică îngustă din sticlă securizată.

Hans-Olof privea în jos, la mâinile sale, pe care şi le răsucea una într-alta de parcă ar fi testat cât pot suporta încheieturile degetelor şi pielea.

— Kristina nu este doar nepoata ta, ea este înainte de toate fiica mea.

Suna ca un fel de lozincă, pe care o tot repetase pe drumul încoace. Şi chiar de nu ar fi sunat aşa, tot nu aş fi crezut în spiritul lui de familist. Mama lui Hans-Olof locuia în Smâland, şi el nu se ocupa de ea, argumentând că ea oricum nu îşi aduce aminte de el şi uită orice vizită imediat ce ieşea pe uşă. Bătrâna mai locuia în vechea ei casă, o supraveghea serviciul social, care îi aducea mâncare şi altele. Mă îndoiesc că plătea cumnatul meu ceva pentru asta; în definitiv, i se reţinea destul impozit, nu?

II uram. Şi consideram motivele urii mele absolut justificate. El nu numai că îmi omorâse sora, ci o distrusese după toate regulile. Inga avusese planuri legate de viaţa ei, planuri minunate, dar Hans-Olof i le zădărnicise. Fusesem mândru de ea, de ceea ce realizasem amândoi după ce scăpasem cu eforturi de nedescris din sărăcia copilăriei noastre, şi el distrusese tot.

Inga terminase şcoala mai târziu şi începuse să studieze pentru facultate. Eu făceam rost de banii din care trăiam; de cele mai multe ori pe căi nu chiar legale, dar în cele din urmă nici legea nu făcuse nimic pentru noi când trăisem atât de greu. Eu procuram hrana, eu plăteam mica noastră locuinţă de la marginea Stockholmului, eram mândru de sora mea mai mare, care pe atunci stătea aplecată asupra cărţilor până noaptea târziu. Voia să devină medic pediatru, mai întâi într-o clinică, pentru a putea apoi să îşi deschidă un cabinet propriu. Se părea că în fine ne mergea tot mai bine.

Atunci m-au prins din nou. Eram acum prea mare, ieşisem de sub jurisdicţia juvenilă şi m-au condamnat la doi ani şi jumătate. Între timp, acest bărbat gălbejit, gelatinos, o sedusese pe Inga, o lăsase gravidă, se căsătorise cu ea, şi praful se alesese de toate planurile ei, de planurile noastre. Când am fost eliberat condiţionat doi ani mai târziu, nu mai aveam familie.

La modul cum priveam eu lucrurile, naşterea Kristinei îi salvase viaţa lui Hans-Olof sau cel puţin integritatea mutrei lui. Inga fusese atât de fericită de fiica ei, încât nu puteam să îi fac vreun rău, iar Kristina, care slavă Domnului semăna doar cu mama ei şi nici un pic cu tatăl, m-a vrăjit şi pe mine. A durat un timp, dar în cele din urmă, de dragul Kristinei, am încheiat un armistiţiu cu tatăl ei. De dragul Kristinei mă străduiam să discut calm cu el şi să îl accept ca bărbatul pe care din motive inexplicabile îl iubea.

Nu bănuiam că bea. Inga era fericită, Kristina era fericită şi Hans-Olof Andersson bea. Când s-a întâmplat, eram din nou la închisoare. Noapte, iarnă, polei pe toate drumurile din Suedia, totuşi Hans-Olof nu se putuse abţine să nu se bucure de oferta barului de la petrecerea la care participau. La întoarcere a intrat într-un pom. Inga a murit pe loc, el a scăpat cu doar câteva răni.

Dar bineînţeles că un membru al Adunării Nobel nu este condamnat pentru conducere sub influenţa alcoolului. Suspuşii societăţii au grijă unul de altul. Un poliţist cu exces de zel îi luase probe de sânge lui Hans-Olof, dar rezultatul probei nu a fost niciodată făcut public. Din cele ce auzisem despre proces, judecătorul s-a mulţumit să îi dea un avertisment uşor.

La înmormântarea Ingăi am primit învoire din detenţie. Dacă nu ar fi fost trimişi doi supraveghetori şi dacă ei ar fi fost mai puţin duri sau ar fi intervenit cu întârziere, l-aş fi strâns de gât pe Hans-Olof Andersson pe mormântul soţiei lui. In acest fel mi-am pierdut doar orice şansă la o eliberare înainte de termen.

Kristina nu a mai venit să mă viziteze după aceea. Nu ştiu ce i-a povestit Hans-Olof despre mine, dar îmi pot imagina.

Oricum ai privi lucrurile, acest bărbat palid, plin de năduşeală, supraponderal, aflat de cealaltă parte a geamului, îmi luase familia. Şi acum venise ca să îmi spună că ultima mea rudă va muri din vina lui. L-am întrebat:

— De fapt, de ce îmi povesteşti mie toate astea?

Hans-Olof făcu ochii mari.

— Ce? Am crezut că este limpede. Pentru că sper că îmi poţi da un sfat.

Asta îmi era foarte clar. Am vrut să ştiu dacă şi lui îi era clar. Gândirea mea deveni brusc ca de cristal, ca şi cum, printr-o explozie, accesul meu de furie mi-ar fi înlăturat anchilozările şi sclerozările depuse pe parcursul anilor de închisoare abrutizantă pe spiritul meu.

— Este prima dată când îmi ceri un sfat.

— Chiar aşa?

— Chiar aşa.

Se încruntă.

— Eh, se poate. În orice caz nu am mai fost într-o situaţie asemănătoare. M-am gândit că tu te pricepi mai bine decât mine la astfel de lucruri – cum să te comporţi cu asemenea oameni, în astfel de… Situaţii.

— Pentru că, în cele din urmă, şi eu sunt tot un criminal.

— Mă agăţ de orice seamănă cât de cât cu un pai.

— Hans-Olof, eu sunt doar spărgător. Nu am avut niciodată de-a face cu răpiri, şantaje şi alte afaceri mafiote.

Făcu cu mâna un gest de indiferenţă.

— Spargere, sigur. Dar acuzarea ta este pentru spionaj industrial, şi ceea ce petrece aici, în ce suntem amestecaţi eu şi Kristina, nu este un şantaj normal. În spatele întregului caz se ascund interese industriale solide. Este un domeniu la care nimeni nu se pricepe ca tine. Întinse braţele în lături şi continuă: Tu ai relaţii, cunoştinţe de culise, experienţă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să o salvez pe Kristina.

L-am privit surprins. Până în acest moment aş fi pariat că lucrul cel mai sfânt pentru Hans-Olof era, o valoare inviolabilă, de nezdruncinat. Trebuia să îi fie clar că această afacere, dacă devenea cunoscută, prejudicia poate ireparabil prestigiul premiului Nobel. Faptul că era gata să facă asta pentru Kristina, să fiu sincer, mă surprindea. Poate că totuşi îi păsa cumva de fiica lui.

— Ar fi ceva ce ai putea să faci, i-am spus.

— Spune-mi ce.

— Să te ocupi de eliberarea mea.

I se lungi faţa. Îi căzu falca, i se măriră ochii, şi chiar urechile părură să se fi mişcat într-un mod ciudat, ca şi cum s-ar fi ferit de nişte sunete care ar fi încercat să pătrundă în ele.

— Poftim? Cu mutra asta consternată părea şi mai respingător decât de obicei. Continuă: Mie îmi trebuia de fapt un sfat cu privire la ce să fac eu.

— Ceea ce trebuie făcut nu poţi face tu. Eu trebuie să o fac. Dar pentru asta, logic ar trebui să fiu afară. Iar tu te poţi ocupa de asta.

Scoase un sunet ca un cotcodăcit:

— Gunnar, nu te prosd! Cum aş putea face eu asta?

În ochi i se rătăci o luminiţă care părea să sugereze că se afla în faţa unei căderi nervoase.

M-am rezemat de speteaza scaunului, cu o scurtă privire m-am asigurat că uşa din spatele meu era încă închisă şi mi-am încrucişat braţele.

— Societatea este o conspiraţie a celor de deasupra împotriva celor de jos. Îţi aminteşti? Am discutat deseori despre asta. Nu ai vrut să admiţi asta niciodată. Ai rămas mereu cu convingerea din copilărie, că lumea, aşa cum este ea, principial este OK. Că cel mult pe ici, pe colo, ar fi nişte oameni răi, care trebuie să îşi bage minţile în cap. Mi-am îndreptat degetul arătător către el precum o lance. Îi mai spusesem lucrurile acestea de sute de ori, dar dacă era nevoie i le voi spune şi de o mie de ori. Tu afli pe propria piele că am avut dreptate. al tău nu este decât o faţadă. Nici nu ştii de cât dmp este manipulat. Pun pariu că de foarte mult timp. Profesoara asta spaniolă nu este decât o piesă dintr-un joc deja făcut, şi tu eşti la fel. Tu nu ai funcţionat cum s-a dorit – nici o problemă. Pentru treburi de-astea ei dispun de oameni care rezolvă chestiunile murdare. Acum funcţionezi. Pentru ei nu este o problemă să te scoată din joc, dacă altfel nu merge. Exact cum l-au scos din joc pe acest ziarist. El este mort pentru că devenise prea periculos. Chiar el îţi spusese: totul este penetrat, până la cel mai înalt nivel. Nu? Nu a fost aşa?

Hans-Olof confirmă vrând-nevrând:

— Da.

— Vezi acum? Crezi în sfârşit că lucrurile stau aşa cum spun eu? Aşa cum am spus mereu?

Confirmă din nou înclinând din cap, cu faţa împietrită.

— Bine. Dar tocmai de aceea există speranţă. Pentru că fie că accepţi, fie că nu accepţi, tu eşti unul dintre cei de sus. Prin poziţia ta ca profesor, ca membru al Adunării Nobel şi aşa mai departe, faci parte dintre ei – nu faci parte din cercul cel mai restrâns, nu faci parte dintre cei cu adevărat puternici, dar ai cel puţin acces la zona marginală. Dispui de influenţa pe care un om normal nu o are. Tu poţi şopti ceva aici la o ureche, dincolo poţi cere o favoare – iar o bagatelă precum eliberarea înainte de termen a unui criminal condamnat nu va fi o problemă.

— Nici nu îmi pot imagina asta. Cu toată bunăvoinţa. Îmi supraapreciezi enorm posibilităţile.

— Oh, nu, tu le subapreciezi. Pentru că încă nu ai încercat. Şi nu ai încercat pentru că nu ai vrut să recunoşti în ce lume trăim.

Hans-Olof deschise gura şi o închise la loc de mai multe ori, arătând ca un peşte gras care se zbate să respire. Apoi spuse scâncit:

— Zici că pur şi simplu… Habar nu am cum ar trebui să fac asta concret. Îţi este uşor să spui: „Şopteşte la o ureche”. La care ureche? Şi ce aş putea să şoptesc? Am nevoie de nişte argumente, nu?

— Cerule, nu te mai preface! În ciuda a tot ce se întâmplase, încă nu pricepuse care era jocul. Secretarul acela de stat din Ministerul Justiţiei, de exemplu, pe care îl cunoşti din studenţie. Cum se numea? Sjolander? El ar fi o astfel de ureche la care să şopteşti. Argumente? Indiferent care. Spune-i că cumnatul tău este de şase ani la închisoare, ceea ce înseamnă o jumătate din pedeapsă. Ar fi un moment când pentru bună purtare se poate gândi la o eliberare înainte de termen. Sau chiar o graţiere, ce ştiu eu.

— Numai că tu nu ai avut o bună purtare.

— Ei na, asta este o chestie discutabilă.

Hans-Olof aruncă o privire sticloasă.

— Nu îmi pot închipui că asta va funcţiona.

— Ai o bună ocazie să îţi lărgeşti puterea imaginativă.

— Şi pe urmă? Ce vei face tu, şi eu nu pot să fac?

Simţeam că încep să fierb de nerăbdare.

— Hans-Olof, încerc să îmi închipui cum spargi broaşte de uşi, cum cobori pe coardă ziduri, cum te strecori la lumina unei lanterne prin birouri. Dar, ca să fiu cinstit, asta-mi depăşeşte imaginaţia.

Mă privi din nou cu expresia aceea idioată, consternată.

— Aha, deci cam aşa ceva.

Evident că, deşi ştia de peste cincisprezece ani ce meserie aveam, nu se gândise niciodată cam cum arăta activitatea unui spion industrial.

— Da, i-am confirmat. Cam aşa ceva. Şi prevăd că se vor adăuga câteva activităţi care şi pentru mine reprezintă ceva nou. De exemplu, să conving pe cineva să vorbească sub ameninţarea armei. Să omor pe cineva, dacă va trebui. M-am aplecat în faţă. Nu pricepi că eu sunt asul din mâneca ta, de care ei nu ştiu nimic? Dacă procedăm suficient de rapid, câştigăm jocul înainte ca ei să înţeleagă ce s-a întâmplat.

Mă privi sceptic.

— Ai omorî pe cineva?

— Pe răpitorii Kristinei? Fără să şovăi o secundă.

Hans-Olof îşi mută privirea, examinând podeaua cenuşie şi pereţii decoloraţi. Murmură:

— Nu ştiu. Totul este ca un coşmar. De aş fi ştiut cum am nimerit în situaţia asta… Cu ce am greşit…

Începea să mă calce pe nervi. L-am întrebat brutal:

— Îţi este clar de ce şovăi? Vreau să spun, în realitate. Şovăi pentru că încă nu vrei să accepţi că tot timpul eu am avut dreptate, iar tu nu. Ştii bine că, dacă faci ceea ce ţi-am spus şi mă eliberezi, va trebui să accepţi că lumea de fapt este rea, că guvernele şi administraţiile sunt corupte până în măduvă, că de fapt guvernează banul şi că în spatele unor faţade frumoase ca statul de drept şi democraţia se trag sforile. Cu alte cuvinte, ar trebui să accepţi că până acum ai crezut în barza care aduce copilul şi în Moş Crăciun. Şi nu vrei să faci asta. De aceea şovăi.

— Da, poate că da. Inspiră adânc. Dar, ştii, chiar dacă tu explici totul în acest fel şi chiar dacă pentru dne este clar ca lumina zilei, mie mi se pare atât de ireal…

Mă călca pe nervi… M-am ridicat brusc.

— Gata cu discuţiile. Mie îmi este indiferent cum faci, dar vei ieşi acum de aici şi vei avea grijă să fiu pus în libertate ca să pot să o caut pe Kristina. Sau să nu îmi mai apari în faţa ochilor, dacă ţii la viaţa ta.

Din trei paşi eram deja în faţa uşii, pe care pusesem palma.

— Hej! Vizita s-a terminat!

CAPITOLUL 17

Am resimţit tot timpul închisoarea ca o oglindă a societăţii, numai că relaţiile ieşeau mai clar la lumină, mai sincer şi nemijlocit pentru sufletul simplu. Înăuntru, ca şi afară, oamenii sunt puşi să execute munci tâmpite pentru prea puţin câştig. Dar, dacă în afara gradilor o reţea complicată şi greu de pătruns de zăpăceli mediatice, legende culturale, iluzii şi himere te amorţeşte ca să nu mai simţi presiunea obligaţiilor economice, în închisoare domneşte forţa fără echivoc a lanţurilor, a zăvoarelor, a încuietorilor şi a uşilor de oţel. Există instrucţiuni şi există paznici care le pun în aplicare. Fiecare nou-venit înţelege rapid, şi dureros dacă e nevoie, ce primeşte în schimbul rezistenţei şi al obiecţiilor. Intre zidurile închisorii mecanismele societăţii se dezvăluie şi oricine le poate înţelege.

Înăuntru, ca şi în afară, unii îşi caută refugiul în droguri sau în băutură, alţii într-o prea aspră autodisciplină sau în violenţă faţă de ceilalţi. Şi ca o ironie, ţi se reproşează ca viciu de caracter ceea ce este de fapt doar cedare în faţa presiunii. Pentru că de ambele părţi ale zidului este valabilă morala intenţiei, este o valoare în sine a avea o motivaţie nobilă, a anunţa intenţii binevoitoare şi a apela în discursuri bine potrivite la ceea ce este bun în om, indiferent dacă vorbele sunt urmate sau nu şi de fapte. Ceea ce de cele mai multe ori nu se întâmplă. Este vorba doar de a da bine.

Bineînţeles că eu mă aranjasem, am descoperit ascunzătorile pe care le prezintă inevitabil orice sistem, indiferent cât m de simplu sau complicat este, şi mi le-am făcut utile. Îmi cucerisem micile mele libertăţi, obţinusem mici drepturi speciale, îmi creasem condiţiile pentru a rezista. Gardienii, cei care deţin puterea în simulacrul nostru grosolan al lumii exterioare, sunt şi ei doar oameni, deci simţitori la cuvintele prietenoase, avizi de recunoaştere, influenţabili în spaţiul lor de acţiune. Munca mea ca distribuitor de unelte era, chiar dacă nu o puteam numi interesantă, cel puţin nu atât de stupidă ca a acelora care lucrau cu uneltele date. În plus, mă regăseam, să zicem automat, pe listă, de fiecare dată când statul suedez considera de cuviinţă să mai organizeze vreun curs de specializare prin care să-şi pregătească mai bine deţinuţii pentru viaţa civilă. În nouă din zece cazuri ajutorul de integrare consta dintr-un curs pentru calculatoare, aşa că, excepţie făcând faptul că din motive lesne de înţeles eram ţinuţi departe de tot ce avea legătură cu internetul, puteam ţine pasul într-o oarecare măsură cu evoluţia fulminantă a computerelor personale. Ceea ce, având în vedere profesia mea, îmi era de mare ajutor.

Totuşi, din prima zi petrecută în celula mea, am tânjit după ultima, şi cu cât se apropia aceasta, cu atât mă simţeam mai bine. Asta nu neapărat datorită dorului meu de libertate, ci din cauza oamenilor de care eram înconjurat. Căci există un motiv fatal de plauzibil pentru care structurile dintr-o închisoare sunt atât de simple şi transparente. Trebuie să fie astfel pentru că majoritatea clienţilor lor nu ar înţelege altfel ce trebuie să facă şi ce nu.