Eschbach Andreas

— Ah, da, răspunse iute femeia. Înţeleg, dar în mintea mea este o vraişte… Mă gândesc tot timpul la ce ar avea nevoie Kristina, de asta trebuie avut grijă, ca să trăiască, nu?

Hans-Olof se gândi la gangsterii necunoscuţi şi la faptul că el nu ştia dacă aceştia nu îi făcuseră ceva Kristinei. Răspunse:

— Da, asta trebuie.

— Ce teribil! Şi cât de brusc se poate întâmpla, de azi pe mâine…

— Da. Hans-Olof tuşi. De fapt am sunat şi ca să vă întreb dacă aveţi nevoie de ceva scris.

— Cum? Oh, da, aşa este. Aveţi dreptate. Trebuie să ne gândim şi la aşa ceva, nu? Da, mă tem că am nevoie de ceva scris.

— Este suficient ca eu să vă încuno? Tin? Ez în scris, ori aveţi nevoie de ceva scris de la clinică?

Îşi ţinu răsuflarea.

— Ar fi bine să fie de la clinică.

Hans-Olof se încruntă. Se temuse de asta, şi habar nu avea cum să facă rost de un astfel de document. Poate că lucrul cel mai bun era să o tot amâne.

— Bine. Atunci am să obţin aşa ceva. Probabil că va dura câteva zile, dar nu este o chestiune foarte urgentă, nu?

— Nu, nu, se simţi în fine ea obligată să îi mai uşureze situaţia. Acum aveţi alte griji. Voi avea nevoie de asta mai târziu.

Ii promise că va rezolva problema, puse receptorul în furcă şi observă că mâinile îi tremurau. Spera că nu îi scăpase nimic. Că nimeni nu va avea suspiciuni.

Cea de a doua problemă se numea Aimee, şi aceasta era menajera. O marocană rotofeie, cu pielea închisă la culoare şi o vârstă greu de ghicit, dar oricum nu prea tânără judecând după şuviţele încărunţite. Venea de două ori pe săptămână şi se ocupa de tot ce depăşea aptitudinile gospodăreşti limitate ale lui Hans-Olof. Venea întotdeauna după-amiaza şi era obişnuită să o coopteze pe Kristina la treburi, convingerea ei de nestrămutat fiind că fetele trebuiau să înveţe la timp cum se conduce o gospodărie. Hans-Olof aderase la această convingere, spre nemulţumirea fiicei, dar sperând că fetei îi va prinde bine cândva.

Problema nu era că Aimee va pune întrebări incomode. Trebuia să o determine să nu mai vină. In acelaşi timp nu voia să o piardă. Şi în cazul în care Kristina se întorcea acasă, ceea ce el spera dureros de intens, ar fi fost în avantajul ei să găsească lucrurile aşa cum le lăsase.

Deci nu putea să o concedieze pur şi simplu pe Aimee. Şi nu putea nici să îi spună că Kristina era grav bolnavă, pentru că în această situaţie nimic în lume nu ar putea-o împiedica pe Aimee să scotocească prin toate spitalele din Stockholm şi la nevoie din întreaga Suedie.

— In următoarele două luni, sora mea va locui la noi, îi explică el imediat ce o prinse la telefon. Soţul ei va fi supus unei operaţii dificile la spitalul Karolinska.

— Nu ştiam că aveţi o soră, răspunse Aimee.

Aceasta era pe bună dreptate surprinsă, căci Hans-Olof într-adevăr nu avea nici o soră.

— Este… Hmm… Soră vitregă. Nu ne înţelegem grozav, şi în mod normal nu ţinem legătura. Îşi drese glasul: Chestiunea este că ea insistă să se ocupe de gospodărie cât timp stă aici. Nu îndrăznesc să mă opun, pentru că ar deveni insuportabilă. De aceea v-aş ruga că în următoarele două luni să nu veniţi. Pe durata acestei suspendări, vă plătesc totuşi jumătate din câştigul dumneavoastră, se grăbi el să adauge.

La capătul celălalt al firului se auzi un oftat de adâncă nemulţumire.

— Nu că aş fi moartă după banii dumneavoastră, dar fapt este că în următoarele două luni nu pot consuma căldura la jumătate şi nu pot nici să plătesc doar jumătate din chirie. Iar cei doi puşti ai mei oricum mănâncă tot mai mult pe zi ce trece.

— Da, înţeleg. Ce aţi zice de şaptezeci la sută?

În final se înţeleseră pentru optzeci la sută, lucru cu care Hans-Olof era mulţumit, pentru că la nevoie i-ar fi oferit şi întregul salariu – negociase cu ea numai pentru a fi mai credibil. Şi ştia că şi Aimee era mulţumită.

După ce rezolvase în acest mod tot ce era de rezolvat, se duse ca în fiecare dimineaţă la institut, unde se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îşi văzu de treaba lui cât de bine putu, în discuţiile cotidiene purtate nu lasă să se observe nimic, salută colegii întâlniţi şi se strădui să fie la zi cu birocraţia hârtiilor. Seara pleca cât putea mai repede, cumpăra de la un supermarket aflat în drum tot ce avea nevoie şi, ajuns acasă, se aşeza lângă telefon. În unele seri, sunau şi putea să vorbească cu Kristina, în altele aparatul rămânea mut şi el aştepta zadarnic până târziu în noapte.

Din când în când mai suna câte un coleg de clasă, o profesoară sau o mamă a vreunei colege, şi se interesau cum îi mai mergea Kristinei. Viaţa ei mai era încă în pericol, le explica Hans-Olof. Colegii de clasă voiau mai ales să ştie dacă nu îi pot telefona.

— Din păcate nu se poate, le răspundea mereu, fără să se lanseze în explicaţii.

În institut nimeni nu bănuia nimic. Nimeni, cu excepţia lui Bosse Nordin, care îl pândise în parcare la două zile de la votare:

— Stabiliserăm să ne vedem ieri-seară.

— Ce? Tresări Hans-Olof, dar în acelaşi moment îşi aminti. Ah, da, aşa este. Îmi pare rău, eu… Uitasem complet.

Era adevărat.

— Chiar aşa? Interveni Bosse. Sau mă ocoleşti?

Hans-Olof făcu ochii mari.

— Eu? De ce? Cum de ţi-a venit… De ce te-aş ocoli, pentru Dumnezeu?

— Poate pentru că te miri.

— Eu? Hans-Olof îl privi fix pe omul pe care îl considerase atâta timp prietenul său. Înţelese că Bosse voia să-şi justifice comportamentul de la vot. Ei, da, ca să fiu cinstit… După cum ai vorbit despre Sofia Hernândez Cruz…

— Vezi tu, asta trebuie să ţi-o explic. Bosse dădu din cap şi îl luă de braţ, într-un neaşteptat gest de apropiere. Dar mai întâi trebuie să te întreb ceva.

— Da?

— Ai acceptat banii?

Hans-Olof tresări.

— Bineînţeles că nu! Doar ţi-am spus.

— Nu ţi i-au mai oferit o dată? O sumă mai mare?

— Nu.

Părea zăpăcit.

— Da? Remarcabil, observă el, încruntându-se. Şi totuşi, ai votat pentru Hernândez Cruz, uite-aşa?

— Eu nu îmi modific opiniile doar pentru că apare un nebun cu o valiză plină de bani, ripostă Hans-Olof, cu satisfacţia reală că măcar acum nu minţea.

Bosse clătină din cap oftând.

— Eu sunt de vină.

— De vină? Pentru ce?

— Că te-au deranjat. Sau să zicem că eu am fost cel care a declanşat tot. Am fost întrebat cine pentru ce candidaţi ar vota şi am spus ceea ce ştiam.

Hans-Olof simţi cum îl cuprindea indignarea.

— Nu ar fi trebuit să faci asta!

— Hans-Olof…

— Cui? Cui i-ai spus?

Bosse ridică mâna.

— Stai, lasă-mă să îţi explic. Ştii cum am ajuns în situaţia asta? Ca pe vremuri, la şcoală. Când eram de 16-17 ani, în clasă s-a trasat o linie de demarcaţie între iniţiaţi şi profani. Unii făcuseră deja sex, ceilalţi nu făcuseră. Nu era numai asta, ei nici măcar nu bănuiau ce era de cealaltă parte a liniei. Unii habar nu aveau că într-adevăr exista ceva ce se numea sex.

Hans-Olof începea să se simtă tot mai jenat. După clasificarea făcută de Bosse, el se număra evident printre ultimii. Pentru prima dată făcuse sex la treizeci şi cinci de ani, cu cea care avea să îi devină soţie, şi, de când aceasta murise, sexul dispăruse din viaţa lui.

— Nu ştiu ce are a face asta cu chestiunea noastră.

Bosse îl luă pe Hans-Olof de umeri şi amândoi se întoarseră astfel încât să poată privi pe diagonala parcajului.

— Ştii maşinile colegilor tăi, nu? Ştii al cui este Mercedesul acela?

— Da, este al lui Ulrik.

— Dar Volvo acela nou-nouţ, verde, cu canapea din piele şi cu toate dotările?

— Este al lui Bjorn, nu?

— Exact. Şi rabla aia mâncată de rugină, acolo în spate, care acum câteva secole era un Fiat?

— A lui Lars.

— Bun. Şi acum gândeşte-te la toţi cei care au ridicat mâna pentru Sofia Hernândez Cruz şi vezi ce maşini conduc.

Hans-Olof făcu ce i se spusese. Cu senzaţia că se despica pământul sub el, recunoscu că, cu excepţia lui şi a Măritei Alling, practic toţi ceilalţi care votaseră pentru Sofia Hernândez Cruz conduceau maşini noi, scumpe, pe când ceilalţi erau proprietarii unor autoturisme vechi, uzate, asupra cărora anii lăsaseră urme.

— Asta nu este adevărat! Exclamă involuntar.

— Este adevărat, spuse Bosse Nordin. Şdi şi tu. Din salariul de om de ştiinţă nu îţi poţi permite astfel de maşini.

Respiraţia lui Hans-Olof se acceleră.

— Au fost mituiţi? Toţi?

— Bun venit în realitate! Bun venit în clubul iniţiaţilor!

— Dar… Bosse, cum este posibil? Tu? Ponturile tale cu bursa? Totul este o păcăleală?

— Încercări neajutorate de a reobţine independenţa.

Hans-Olof simţi că trebuie să se aşeze. Nu, mai bine s-ar întinde. Pipăi în căutarea tabletelor, dar toate erau în sertarul biroului său.

— Şi de cât dmp merge aşa?

— De ani de zile, spuse fiziologul celular. Scuteşte-mă de a-i număra.

— Dar cum aşa? Adică, părerea mea… Banii nu sunt totul. Noi suntem oameni de ştiinţă, Bosse, te rog! Cum este posibil?

— Începutul a fost absolut nevinovat. Chestiile astea încep totdeauna nevinovat, ştii? Întâi te testează, sondează cam până unde eşti gata să mergi şi te momesc din treaptă în treaptă. Mai întâi apar invitaţiile la prelegeri, absolut nevinovate, absolut corecte. Însă camera de la hotel este puţin mai luxoasă decât de obicei şi biletul la avion este la clasa întâi, în loc de economic, dar aşa ceva îţi face plăcere, nu? Odată apari ca principalul vorbitor, te miri, dar asta este. Onorariul pentru prelegere îţi taie răsuflarea, şi cu totul întâmplător într-o seară intri în vorbă cu un consilier financiar, care îţi destăinuie că te comporţi ca un idiot când este vorba despre impozite. Şi în următoarea zi organizatorii îţi propun să îţi achite cea mai mare parte a onorariului cu bani peşin, fără chitanţă, să ţi-i investească în Luxemburg sau în Gibraltar, în diverse fonduri sau acţiuni, şi aşa mai departe, şi tu dai din cap şi accepţi, cu senzaţia că aşa este normal, că eşti unul dintre aceia care ştiu cum trebuie să ia viaţa…

Lui Hans-Olof nu îi venea să creadă ce auzea.

— Şi pe urmă?

— Tot timpul a mers bine. Nici o durere. Când şi când o recomandare acordată la cerere, OK, dar contul din Elveţia creşte, deci care este problema? O mică informaţie, ca între prieteni? Dă-le dracului de reguli, dacă următoarea prelegere are loc în Thailanda. Bosse se opri şi clătină capul sugestiv. Continuă: Floare la ureche. Eu am înţeles de la început că pe termen lung ei intenţionează să cumpere un premiu Nobel.

— Ei? Hans-Olof puse întrebarea pe care intenţionase tot timpul să o pună. Cine sunt ei?

— Desigur Rutlipharm. Firmă elveţiană, ca şi decedata Hoffmann-LaRoche, o firmă mică în permanent pericol de a fi înghiţită de către una dintre marile firme. Pfizer, Merck, Glaxco – toate în poziţie de start, cu fonduri de război mai mari decât bugetele pentru apărare ale multor ţări. Cu alte cuvinte, Rutlipharm avea nevoie de o strategie pe termen lung, pentru a face să-i crească rotaţiile la bursă.

—.

— Eu cred că acesta a fost nucleul strategiei. Am urmărit cursul. Un plus de treizeci şi două de procente de la anunţarea premiului. Socotit la capitalizarea pieţii face… Nu ştiu, miliarde în orice caz. Astfel că acum Rutlipharm stă mai bine ca oricând. Şi este doar începutul.

Hans-Olof simţi în adâncul lui o senzaţie întunecată, imensă, ce putea fi numai frică teribilă. Kristina şi el erau deci amestecaţi în manipulări de miliarde. Asta explica hotărârea lipsită de scrupule cu care procedaseră necunoscuţii.

Şi prevestea tot ce era mai rău în viitor.

— Totul are legătură cu accidentul de la Milano, nu? Se asigură bănuitor Hans-Olof. Cei trei erau şi ei trecuţi pe lista recompenselor.

Bosse încuviinţă din cap.

— La o săptămână înainte de vot, brusc lipsea exact un vot sigur.

Hans-Olof îşi dădu la timp seama că şi faţă de Bosse trebuia să păstreze aparenţele. Nu trebuia să se destăinuie nimănui, din cauza fiicei lui era silit să păstreze un groaznic secret.

— Banii guvernează lumea, nu? Spuse el într-o încercare anemică de a conduce discuţia către un final. Acum ne-au înhăţat şi pe noi.

Colegul lui mai îndesat păru că respiră uşurat pentru faptul că el nu o lua mai în serios.

— Acesta este cursul lucrurilor. Nu are sens să te pui de-a curmezişul.

— Da, confirmă Hans-Olof, nu are sens. Aici ai dreptate.

— Ar trebui totuşi să mergem să bem ceva, mai încercă o dată Bosse. Cel mai bine înainte ca eu să intru în concediu.

În fiecare an Bosse îşi lua concediul în aşa fel, încât să revină puţin înainte de festivitatea acordării premiilor Ndbel.

Hans-Olof făcu un gest de respingere.

— Lasă-mi puţin dmp, ca să diger toate astea.

Pentru că simţea că Bosse nu era mulţumit, propuse să amâne seara petrecută împreună pentru una din zilele de după festivitatea Nobel, propunere cu care interlocutorul fu de acord în cele din urmă, aşa că după alte câteva minute de pălăvrăgeală inofensivă fiecare îşi văzu de drum.

CAPITOLUL 13

Oricât de şocante fuseseră dezvăluirile lui Bosse în primul moment, ele doar confirmaseră bănuiala lui Hans-Olof stârnită de apariţia bărbatului cu ochii distanţaţi: anume că Institutul Karolinska de mult nu mai era acel Shangri-La neatins de ticăloşia lumii, aşa cum crezuse el, cum voise să creadă. Inocenţa era pierdută, şi într-o situaţie normală asta ar fi fost ceva care l-ar fi întristat. Dar situaţia nu era deloc normală.

Zilele treceau, se transformau în săptămâni, şi astfel trecu luna octombrie. În cursul zilei Hans-Olof lucra cu furia omului care căuta să uite celelalte probleme ale vieţii lui adâncindu-se în muncă, iar seara şi la sfârşit de săptămână pândea telefonul. Minutele în care putea să vorbească cu Kristina erau singurele în care sentimentul de apăsare îl mai părăsea puţin. Ea se simţea bine. Primea de mâncare şi de băut, ca şi rufărie curată, avea la dispoziţie o toaletă şi un duş propriu, numeroase cărţi şi un casetofon cu muzică, iar supraveghetorii ei erau profesionişti, nu apăreau niciodată fără cagulă. De această speranţă se agăţa Hans-Olof: că avea de-a face cu profesionişti, care doar îşi făceau treaba, şi o făceau atât de bine încât nu mai era nevoie de înlăturarea unui martor.

Totuşi, o răpire reprezenta fără discuţie o situaţie psihică tensionată pentru victimă, şi cu cât dura mai mult, cu atât mai grave erau consecinţele. Hans-Olof remarcă schimbări în felul în care povestea Kristina şi în tonul în care o făcea, la început insesizabile, dar care treptat deveneau tot mai pregnante. Nu numai că se obişnuise cu situaţia ei, ci chiar începuse să o accepte. Ii spusese că, la rugămintea ei, unul dintre bărbaţi îi adusese o casetă cu piesele muzicale ale trupei ei preferate – Hans-Olof nu fusese în stare nici măcar să înţeleagă numele acesteia, darmite să-l mai şi reţină. Îi povestea de gândurile pe care şi le făcea privind situaţia bărbaţilor care o păzeau şi de problemele întâmpinate de aceştia. Relativ curând nu mai folosi termenul „supraveghere”, ci vorbea de faptul că oamenii aceia „se ocupau de ea”. Şi în cele din urmă începu să se exprime cu „noi”. Bunăoară îl informă că „la noi acum noaptea este frig”, ceea ce îi provocă frisoane lui Hans-Olof.

Dacă Kristina se va întoarce, el îşi va redobândi şi fiica?

Auzise deja despre acest fenomen, putea să mai caute ceva prin cărţi. Culmea ironiei, acesta era denumit în lumea psihologiei sindromul Stockholm, ca urmare a observaţiilor făcute în 1973 asupra a patru ostatici, care pe timpul unei lovituri date la Sverige Kreditbanken fuseseră reţinuţi de jefuitori timp de cinci zile şi jumătate. În ciuda tuturor aşteptărilor, ostaticii s-au solidarizat în timp cu cei care îi păzeau, după eliberare au cerut clemenţă pentru autorii faptei, şi unul dintre ostatici, o tânără, s-a logodit ulterior chiar cu unul dintre tâlhari. Acest fenomen fusese observat la multe alte cazuri de luări de ostatici, şi cu toate numeroasele studii ştiinţifice şi teorii elaborate, îşi mai căuta încă o explicaţie definitivă.

Telefonul se afla pe măsuţa de lângă canapea, şi alături de el era un calendar, pe care Hans-Olof bifa zilele. Nu se ajunsese nici la jumătatea perioadei. Peste puţin timp începea luna noiembrie, de când mai erau mai mult de şase săptămâni până pe zece decembrie, când avea loc festivitatea de acordare a premiilor.

Şi Kristina se îndepărta tot mai mult, săptămână după săptămână.

În aceste zile Marita Alling îl abordase din nou, interesându-se dacă îşi putuse salva costumul la curăţătoria din Sergelgatan şi cât îl costase.

— Este un fel de fix al meu, îi spusese ea. Până la începutul săptămânii în care au loc festivităţile cu premiile Nobel, vreau să mă achit de toate datoriile.

Hans-Olof îi explică faptul că găsea această atitudine ca fiind un principiu demn de toată lauda, dar până acum nu apucase să iasă în oraş.

— Vreţi să mă ocup eu? Se oferi ea. Oricum, este vina mea. Dacă îmi aduceţi costumul mâine, o rezolv eu.

Hans-Olof nu voia să accepte aşa ceva. Nu, se va ocupa el personal.

— Dar nu o să aşteptaţi o veşnicie. Starea petelor se va înrăutăţi dacă le lăsaţi să se usuce timp de mai multe săptămâni.

Deoarece o putea reîntâlni oricând pe Marita Alling, căreia trebuia cu acea ocazie să îi prezinte nota de plată de la curăţătorie, ca să o liniştească, în această după-amiază plecă cu câteva ore mai devreme de la birou, se duse acasă, luă costumul care în tot acest timp stătuse aruncat pe speteaza unui scaun din dormitor şi se duse în oraş. Lăsă maşina în parcarea din Maşter Samuelsgatan, de unde mai erau doar câţiva paşi până la Sergelgatan.

Între Sergelgatan şi Sveavaegen se înălţau cinci blocuri sclipitoare, care după aspect păreau construite prin anii '70 şi ale căror etaje inferioare erau unite, formând un pasaj. Acolo găsi curăţătoria atât de cald recomandată de Marita Alling, care pentru el nu se deosebea cu nimic de alte curăţătorii cu care mai avusese de-a face. Chiar şi modul rutinat, lipsit de orice chef cu care femeia grasă din spatele tejghelei îi luă în primire costumul lăsa orice altă impresie decât una care să îl umple de încredere.

— Am nevoie de o chitanţă, spuse Hans-Olof în timp ce femeia scotocea cu mâinile ei cărnoase toate buzunarele hainei.

— O veţi primi când luaţi costumul, răspunse ea şi îi vârî ceva sub nas. Iată, aţi lăsat asta în costum.

Hans-Olof luă cartonaşul. Era o carte de vizită. Cartea de vizită a unui anume Bengt Nilsson, ziarist la Svenska Dagbladet.

Uluitor. Nu o rupsese?

— Unde aţi găsit-o?

Femeia cu buze groase şi obraji roşii era pe punctul de a plia fiecare piesă a costumului şi de a lipi pe fiecare câte un cupon numerotat. Arătă către unul din buzunarele hainei.

— Acolo era.

Îşi aminti că ziaristul îi vârâse cartea de vizită în buzunarul de la piept. Să îi fi pus o a doua carte de vizită într-un alt buzunar? Evident.

— Mulţumesc.

Bengt Nilsson. Rafinat tipul!

Femeia îi dădu dublura cuponului.

— Joi, îl informă ea cu indiferenţă.

Hans-Olof mai zăbovi puţin prin pasaj. Era arătos, cu podeaua din marmură în alb şi negru, iar o Coffee-house invita la câteva momente de zăbavă, oferind prăjituri cu ciocolată şi cafea la ofertă specială. De ce nu? Mai avea timp, şi dacă cineva avea dreptul să îşi mai tragă răsuflarea, atunci el era acela. Luă o brownie dolofană şi un capuccino, făcu plata la o tânără care zâmbea absent şi se duse cu tava la o masă. Luă prima înghiţitură şi pentru întâia dată în ultimele săptămâni gustă plăcerea de a nu trebui să facă ceva anume, de a se lăsa pradă cheltuirii fără scop şi fără sens a câtorva minute.

Prăjitura era bună. Hans-Olof degusta şi…

Şi dădu cu ochii de bărbatul cu ochii distanţaţi.

De data aceasta nu era în uniformă de poliţist. Purta o haină gri şi o şapcă tricotată, neagră, care l-ar fi făcut de nerecunoscut, dacă nu ar fi fost acei ochi inconfundabili. Traversa pasajul cu paşi grăbiţi, adâncit în gânduri. Nu părea să-l fi remarcat pe Hans-Olof. De fapt nu se uita nici în stânga, nici în dreapta.

Hans-Olof se aplecă deasupra ceştii, mai luă o înghiţitură, urmărindu-l cu coada ochiului în vitrina mai întunecată a cafenelei şi a magazinelor de modă dimprejur pe omul care voise să îi cumpere votul cu trei milioane de coroane.

De unde naiba apăruse? Să fi fost ceva în legătură cu el? Nu părea să fie aşa. Era o întâlnire întâmplătoare, şi poate… O şansă! Hans-Olof aşteptă până când bărbatul dispăru în gangul întunecos, apoi sări în picioare, lăsă cafeaua şi prăjitura, înşfăcă fularul şi plecă în urmărire.

Paşii îi răsunau în urechi peste măsură de zgomotoşi, în timp ce îl urma pe celălalt. Care în orice clipă putea să se întoarcă, să îl descopere, şi pe urmă?… Dar nu se întoarse. O luă glonţ către ieşirea din pasaj, unde uşa glisantă se deschise automat în faţa lui, lăsându-l să iasă în aglomeraţia umană de pe Sergelgatan.

Afară era mai uşor să îl urmărească, dar era mai greu să ţină pasul cu el. Hans-Olof se împiedica de trecători, când cineva mormăia ceva spunea: Ursăkta! Şi Forlat! Şi bineînţeles Tack!

— Cum i se părea – fiecărui al doilea locuitor al Stockholmului, dar se grăbea cât putea, căci şapca cea neagră se tot îndepărta, şi, când în sfârşit o ajunse, constată că era vorba despre o femeie voinică, cu faţa buhăită.

Fir-ar să fie! Hans-Olof se opri înconjurat de lume cu pungi cu cumpărături, tineri cu căşti audio pe urechi şi de perechi care turuiau, fără să mai înţeleagă nimic. Ce căutase bărbatul aici? Poate ceva ce nu avea nici o legătură cu el ori cu Kristina. In definitiv au şi conspiratorii, răpitorii şi şantajiştii viaţa lor personală.

În cele din urmă decise că tot nu avusese altă idee decât să se întoarcă acasă. Păcat de cafea şi de prăjitură, dar îi trecuse orice chef de destindere. Se pare că nu avea scăpare în faţa celor care îl chinuiau.

Reveni la parcare, se indignă de tariful prea mare – cu bafta proprie lui, intrase cu doar un minut în jumătatea de oră socotită în continuare – şi îşi luă maşina. Ca întotdeauna inspiră adânc când ieşi din aglomeraţie. In etajele parcărilor de cele mai multe ori te puteai strecura doar cu greu printre maşini, iar acum îl mai şi deranja pardesiul în spate. La primul stop şi-l aranjă şi potrivi mai bine oglinda retrovizoare…

Acolo. In maşina din spatele lui.

Omul cu ochi de peşte.

Hans-Olof se cutremură. Ce însemna asta? Deci bărbatul îl urmărea? Dar nu părea. Necunoscutul telefona, striga în telefonul mobil, se agita.

Verde. Hans-Olof porni încet şi simţi că îi tremurau mâinile pe volan, nu mai putea să îşi desprindă privirea de pe oglindă. El era, nu încăpea nici o îndoială. La volanul unui Volvo roşu-închis, al cărui număr de circulaţie nu îl putea vedea din această poziţie.

Ce se întâmpla acum? Cine pe cine urmărea? In orice caz, va merge mai încet. Nu va risca un accident. Se va mai gândi.

În timp ce circula pe Vasagatan, Volvo-ul rămase în spatele lui. Bărbatul părea preocupat în continuare. Nu era el cel care urmărea. Nici măcar nu îl remarcase. Dacă îl va determina să îl depăşească, şi apoi dacă se va ţine după luminile lui de stop, poate că va face vreo descoperire foarte interesantă…

Bărbatul termină convorbirea telefonică şi privea sumbru în gol, în timp ce circulaţia ce ocolea Bantorget se revărsa pe Torsgatan, de-a lungul căii ferate. Hans-Olof se ghemui, gândindu-se permanent că bărbatul cu ochii de peşte îi ştia cu siguranţă numărul de înmatriculare al maşinii şi în orice moment putea să se mire că îl avea sub nas. Dar ce apropiat de el conducea! Aşa era imposibil să îi vadă numărul.

Acum. Bărbatul luă iarăşi telefonul mobil, formă un număr şi începu să vorbească. In loc de a-l depăşi! Se apropia St. Eriksplan, o intersecţie mare, dar cel din spate nu semnaliza schimbarea de direcţie, voia probabil să meargă înainte.

Hans-Olof traversă Odengatan cu un ochi pe un biciclist care pedala neîndemânatic. Observă prea târziu că în ultimul moment omul cu ochii ca de peşte semnalizase stânga şi cotise către Kungsholmen. Furios, lovi volanul şi se miră câte înjurături îşi mai amintea din tinereţe.