Eschbach Andreas

În acea seară nu primi nici un apel. Hans-Olof rămase pe canapea până târziu în noapte, uitându-se absent la telefon şi la cartea de vizită a ziaristului, pe care o pusese pe marginea măsuţei, şi gândindu-se.

Răpitorii făcuseră tot ce le stătea în puteri pentru a evita să atragă atenţia. Nimic nu trebuia să arate că ceva nu era ceea ce părea a fi. Ei îl şantajau prin Kristina. Atâta vreme cât aceasta era la mâna lor, el va face tot ceea ce voiau ei.

Cel puţin atâta timp cât era convins că ea era sănătoasă şi că se va întoarce cu bine.

Dar va fi aşa? O va reprimi pe Kristina aşa cum o ştia? Până astăzi crezuse că nu avea alternativă, trebuia să facă jocul răpitorilor; dar poate că greşea. Poate că avea o alternativă. Amintirea ziaristului îl pusese pe gânduri, îl făcea să intuiască o altă cale – probabil singura prin care putea să o salveze cu adevărat pe Kristina – acea cale fiind vâlva publică.

Dacă ar deveni cunoscut, în ţară şi peste hotare, prin ziare şi prin televiziune, că concernul Rutlipharm cumpărase pentru unul dintre cercetătorii lui, că nu se dăduse înapoi nici de la răpirea unei fete de 14 ani pentru a-i şantaja tatăl cu privire la opţiunea de vot, cei răspunzători nu vor putea face altceva decât să i-o redea pe Kristina, pentru a micşora pagubele şi a evita ce era mai rău. Dacă adevărul ar deveni public, jocul lor ar fi pierdut. Doamna profesor Sofia Hernândez Cruz nu ar mai primi pe data de zece decembrie, orice s-ar întâmpla.

Poate că după aceasta nu se va mai acorda vreodată un premiu Nobel. Dar nu mai era important acest lucru. Importantă era Kristina şi nimic altceva.

Hans-Olof întinse mâna spre telefon, dar o retrase imediat. Nu de aici. Nu ştia dacă nu cumva ei îi ascultau convorbirile. Probabil că o făceau. In locul lor, el ar fi făcut-o.

Se ridică, îşi puse pantofii şi pardesiul, luă cheile maşinii şi părăsi casa. Conduse puţin prin străzile goale ale cartierului, până când crezu că nu îl urmărea nimeni. După care se opri la o cabină telefonică aflată pe o mică înălţime, în aşa fel încât putea să privească în toate direcţiile.

Studie cele şase numere de telefon aflate pe cartea de vizită: un interior în redacţie, un număr pentru telefon şi fax, un număr de telefon mobil, un alt număr cu prefix pentru Malmoe şi în cele din urmă un număr de telefon particular şi unul de fax particular. Se decise pentru numărul particular, alegere ce păru a fi potrivită, pentru că Bengt Nilsson răspunse de parcă ar fi aşteptat telefonul.

— Andersson. Vă amintiţi de mine?

Ziaristul scoase un sunet nedefinit, apoi răspunse:

— Profesorul Andersson? Bineînţeles că îmi amintesc. Pentru ce am onoarea a vă auzi atât de târziu în noapte?

— Vreau să vă relatez ceva.

— Nu la telefon, bănuiesc.

— Nu. Nu la telefon.

— Este în regulă, numai puţin să mă gândesc. Nu avu nevoie de mult timp şi continuă: Ştiţi localul Tarot?

— Nu.

— Un local bun în Gamla Stan. În apropiere de Stortorget. Il veţi găsi cu siguranţă.

— Bine. Când?

— Mâine la prânz, la ora douăsprezece. Voi rezerva o masă la care nimeni nu va putea să tragă cu urechea. Proprietarii sunt buni prieteni de-ai mei. Spuneţi-le că aveţi întâlnire cu Bengt, vor fi informaţi despre asta.

— În regulă, am să fiu acolo.

Hans-Olof puse receptorul în furcă cu sentimentul neclar că declanşase ceva ce nu mai putea controla.

CAPITOLUL 14

Restaurantul nu fu greu de găsit. Era situat la subsolul unei clădiri înguste, de culoare maronie, nu departe de vechea bursă, unul din multele localuri mici, pentru care oraşul vechi Gamla Stan este vestit.

Şi bineînţeles că, pentru a fi în acord cu denumirea, era decorat cu imagini mari ale cărţilor de tarot. Deasupra intrării atârna o firmă din metal, pe care era reprezentată cartea nebunului, în care un drumeţ îmbrăcat pestriţ, cu bastonul pe umăr, cu o floricică în mână, privind visător la cer, se îndrepta direct către o prăpastie. Deasupra mesei la care fu condus după ce întrebă de Bengt, atârna cartea care reprezenta dreptatea, ceea ce Hans-Olof luă drept semn bun. Un suveran cu privire pătrunzătoare, într-o mână cu o spadă ridicată şi în cealaltă mână cu o balanţă, promitea satisfacţie celor ce căutau dreptatea.

Ziaristul sosi cu ceva întârziere şi nu mai deborda atâta energie cum îi rămăsese în amintire lui Hans-Olof după prima întâlnire. Mai precis, arăta ca după o noapte de groază. Sau după mai multe. Şi în tot acest timp nu mai ajunsese să îşi cureţe şi ochelarii.

— Să comandăm mai întâi, fu de părere Nilsson după un salut scurt şi absent. Pe urmă putem vorbi.

Hans-Olof alese ceva ce promitea a ii somon la grătar cu legume. Nilsson comandă meniul zilei, şalău la grătar cu hrean ras şi sufleu de cartofi.

— Şi o Jdrskdl.

Ceruse berea de parcă ar fi murit pe loc, dacă nu îşi potolea setea cu alcool.

— Am rezolvat-o şi pe asta, maestru al deciziilor nocturne, exclamă Nilsson după ce comanda fu luată şi îşi întinse braţele deasupra mesei strălucitor de curate, într-un gest de parcă ar fi acaparat tot spaţiul. Ce vreţi să îmi povestiţi?

Hans-Olof privi sceptic înjur. Masa lor se afla într-o nişă zidită, în cel mai dosnic colţ al localului, dar acesta avea clientelă multă şi în acest moment era ocupat până la aproape ultimul loc.

' ri

— Ceva destinat numai urechilor dumneavoastră. Sunteţi sigur că nu ne poate asculta nimeni?

— Absolut sigur, confirmă blondul ziarist. Am verificat de mai multe ori cu prietenii mei. Dacă nu urlaţi, la masa alăturată nu se aude nici o vorbă. Băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase o cutiuţă de plastic cam de mărimea unui pachet de ţigări. Iar pentru indiscreţii de care acustica sălii nu ne poate apăra, avem chestiunea asta. Puse aparatul în mijlocul mesei, acţionă singurul ei întrerupător, şi se aprinse o luminiţă verde. Vedeţi? Este curat. Ascunse din nou aparatul. Este o piesă absolut ilegală, cel puţin în această ţară.

— După cum se vede, faceţi asta des, spuse impresionat Hans-Olof.

— De câte ori este posibil, confirmă Nilsson, îşi trecu mâna prin părul răzvrătit şi îi aruncă interlocutorului o privire provocatoare. Aşadar, profesore, voiaţi să îmi povestiţi ce s-a petrecut de fapt la votare.

— Mai degrabă ceea ce s-a întâmplat înainte.

— Presupun că ceva rău.

— S-a încercat mituirea mea.

Pe faţa ziaristului nu tresări nici măcar un muşchi.

— S-a încercat? De către cine?

— Asta nu ştiu. Gel care a venit cu banii pretindea că este un trimis. Eu bănuiesc că în spatele acestei chestiuni se află firma Riitlipharm.

Nilsson încuviinţă din cap, ca şi cum asta ar fi fost de la sine înţeles.

— Aţi spus „s-a încercat” mituirea dumneavoastră. Deci aţi respins oferta?

— Bineînţeles. Am informat imediat persoana competentă.

— Şi pe urmă?

— Mi-au răpit fata.

Ziaristul se holba la Hans-Olof ca trăsnit. Pentru câteva clipe păru că nu îşi găseşte cuvintele. Apoi izbucni:

— Dumnezeule! Nu este adevărat! Au răpit-o?

Hans-Olof se aplecă în faţă, pentru a putea să vorbească mai încet, şi relată tot ce i se întâmplase. Toată dimineaţa se gândise la ceea ce trebuia să spună şi se întrebase dacă putea să împărtăşească secretul lui unui bărbat absolut străin. Dar după ce începuse să vorbească, cuvintele curgeau de la sine, într-un şuvoi neîntrerupt. Era ca o binefacere să se poată în sfârşit destăinui cuiva. Intre timp sosi comanda, dar amândoi lăsară mâncarea să se răcească, pentru că în aceste condiţii nu ar fi putut să ia nici măcar o înghiţitură.

După ce Hans-Olof termină tot ce avea de spus, Nilsson luă totuşi furculiţa şi ciuguli puţin din şalău.

— De mult bănuiam ceva în acest sens, spuse el gânditor. De luni de zile umblu după conturi, viramente, declaraţii fiscale şi aşa mai departe. Follow the money', cum se spune. Cunosc pe dinafară bilanţurile celor mai mari zece firme farmaceutice. Dar, ca să fiu sincer, mă surprinde că s-a ajuns atât de departe.

Hans-Olof privea fix în faţă, fără să clipească.

— Mai ales pe mine.

1 Urmăreşte banii (în lb. Engleză în orig.)

— De când este răpită fiica dumneavoastră? De la începutul lunii octombrie? Sunt peste patru săptămâni de atunci.

— Aproape cinci.

— Este mult timp pentru o fată de 14 ani. Doamne, ce groaznic!

Hans-Olof încercă să scoată discuţia din platitudinea la care se ajunsese.

— Deci mă veţi ajuta?

— Voi face tot ce pot. Nilsson luă paharul cu bere şi îl sorbi dintr-o înghiţitură. Apoi se şterse la gură şi îi mai ceru unul chelneriţei care trecea prin dreptul lor. Dar ca să fiu corect, nu ştiu cât de mult vă pot ajuta. Nu mult. Dacă mi-aţi fi pus întrebarea asta atunci, în ziua în care s-au comunicat premiile, v-aş fi ţinut un discurs înflăcărat, combativ, idealist, naiv. Dar în ultimele săptămâni am aflat nişte lucruri…

Se întrerupse şi îşi examină unghiile degetelor de la mână.

— Lucruri… Ce fel de lucruri? Întrebă Hans-Olof.

Ziaristul ridică privirea.

— Aveţi o idee despre pagubele economice făcute de corupţie în lume? Peste cinci sute de miliarde dolari anual este o apreciere prudentă. Adică aproape cât rezultă din comerţul global cu droguri. Este mai mult de jumătate din cheltuielile mondiale militare. Iar corupţia nu este cea din nu ştiu care republică bananieră sau dictatură africană. Acolo este doar mai evidentă. Totuşi, nu asta produce marile pagube. Corupţia, cea care doare într-adevăr, are loc aici, în lumea „bună”. In Japonia, în America de Nord, în Europa. Suedia nu face excepţie.

Aruncă o privire întunecată celorlalţi clienţi.

Hans-Olof îl examină iritat pe interlocutor.

— Pe mine mă interesează numai fiica mea. Nimic altceva.

— Da, asta îmi este clar. Dar totul se întrepătrunde, înţelegeţi? Răpirea fiicei dumneavoastră este în esenţă nimic altceva decât mită – încercarea de a vă corupe. De aici vine cuvântul corupţie, nu? V-au corupt, profesore. Nu cu bani, ci pe o altă cale mai neobişnuită, dar au avut succes. Mâna lui Nilsson mototolea şerveţelul de hârtie imprimat cu simboluri astrologice. Adică, acest mod de acţiune încă mai este neobişnuit, dar mă tem că nu va mai fi aşa mult dmp. In ultimele decenii au apărut câteva averi inimaginabil de mari, iar cei care le controlează se consideră tot mai mult deasupra legilor. Sunt convinşi că pot să cumpere tot – voturi, tratamente speciale, influenţă, popularitate, izolare, tot – de mult dmp acest lucru li se pare de la sine înţeles. Cred că acum se află pe punctul de a pune sub semnul întrebării şi ultimele limite.

— Dar pentru aşa ceva există ziarele! Izbucni Hans-Olof. Împinse de o parte farfuria cu mâncarea de care abia se atinsese. Nu este datoria mass-mediei să prezinte conştiinţei generale asemenea anomalii? Scrieţi un articol! Stigmatizaţi manipulaţiile firmei Riidipharm! Stârniţi un scandal cum nu a mai cunoscut lumea!

Bengt Nilsson încuviinţă îngândurat din cap şi ar fi arătat chiar încurajator, dacă faţa lui nu ar fi luat o paloare atât de cenuşie.

— Asta nu este aşa de simplu, spuse el încet, aproape chinuit.

— Sigur că nu. Dacă ar fi fost simplu, aş fi făcut-o eu.

— Nu, nu înţelegeţi. Aceşti oameni despre care tocmai vorbeam, ei cumpără bineînţeles şi ziarele. Cumpără în ultimul timp mai ales ziare. Posturi de radio şi televiziune. Servicii de internet. Orice poate influenţa opinia publică.

Hans-Olof clipi iritat.

— Doar nu şi în Suedia.

— Dar ce credeţi dumneavoastră? Normal că şi în Suedia.

— La noi? Cum aşa? Până de curând aici totul aparţinea, mai mult sau mai puţin, statului; Te rog, în tinereţea mea Suedia era o ţară cvasisocialistă.

Nilsson îşi aranjă ochelarii.

— Nu îmi face plăcere să o spun, dar tinereţea dumneavoastră a fost cândva. In ziua de astăzi totul se poate cumpăra, chiar state şi guverne. Că poliţia noastră este mână în mână cu ei aţi trăit-o pe propria piele. Ce vă face să credeţi că lucrurile stau altfel cu redactorii-şefi şi cu miniştrii?

— Dar nu vă pot interzice să scrieţi un articol!

— Mai nou se poate. Era vorba de un alt subiect, dar mi s-a sugerat asta fără ocol.

— Un alt subiect? Ce subiect?

Nilsson îşi trecu palma peste gură.

— Credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi.

Hans-Olof avea senzaţia că se prăbuşea lipsit de puteri.

— Şi atunci eu ce să fac? Sperasem că veţi putea să mă ajutaţi…

— Da. Eu… Nu voi lăsa nimic neîncercat, zise obosit ziaristul. Ei nu controlează încă totul, cel puţin în măsura în care îmi dau eu seama. Mai există nişte posibilităţi. Desigur nu la ziarul meu, dar cunosc oameni care… Dar nu vreau să vă îngreunez situaţia. Este mai bine să ştiţi cât mai puţin posibil.

— Deci am cuvântul dumneavoastră? Întrebă Hans-Olof, tremurând.

— Aveţi cuvântul meu. Voi găsi o cale de a face publică povestea dumneavoastră. Şi am să o găsesc rapid. In următoarele zile. Scoase un notes. Trebuie să stabilim modul în care vă pot contacta. Pentru siguranţă plecăm de la premisa că telefoanele vă sunt interceptate, ca şi poşta. De e-mail nici nu mai vorbim, acesta poate fi citit oricum dacă te străduieşti puţin.

— Ah, da. Hans-Olof cugeta. Era un mod neobişnuit de a pune problema. Putem stabili anumite ore, la care eu să fiu în imediata apropiere a unor telefoane. Mă gândesc la faptul că nu pot să intercepteze toate convorbirile telefonice ale institutului, nu?

— Da, şi mie mi se pare improbabil. Aveţi o propunere?

Hans-Olof scoase carneţelul lui cu adrese atât de dezordonat gestionat şi îl frunzări:

— Iată, numărul de telefon de la cafeneaua noastră. Dau telefon câteodată acolo, ca să comand cafea, atunci când am oaspeţi.

— Bun. Nilsson îşi notă numărul cu grijă. Puteţi fi acolo mâine-dimineaţă la ora zece, fără ca prezenţa dumneavoastră să pară suspectă?

Nu era o problemă. In jurul acestei ore era oricum uneori la cafenea, îi explică Hans-Olof.

— Voi suna la ora zece, cu cinci minute mai devreme ori mai târziu şi voi întreba de dumneavoastră. Până atunci să mai aveţi pregătite unu-două numere de telefon, pentru a ne telefona zilele următoare.

— Înţeleg, da.

— Şi până atunci, ceva foarte important: nu întreprindeţi nimic pe cont propriu. Nici nu vă imaginaţi cât de penetrat este deja acest stat. Este chiar de neimaginat, credeţi-mă. Trebuie să ne coordonăm fiecare pas.

Hans-Olof confirmă. Deşi îşi imaginase altfel convorbirea, simţi că încolţeşte în el un început de nădejde.

— Dacă îmi promiteţi că nu uitaţi că este vorba de viaţa fiicei mele.

— Nici măcar o secundă, ripostă Nilsson şi îşi băgă notesul în buzunar.

Se despărţiră. Pe masă, sub imaginea cărţii de tarot care reprezenta dreptatea, rămâneau în urma lor două farfurii aproape neatinse şi două sticle de bere goale.

În această seară putu să vorbească din nou cu Kristina. Aceasta părea împrăştiată, închisă în ea, povesti atât de dezlânat despre o carte pe care o citise, încât Hans-Olof nu pricepu nimic din ce spunea. O întrebă dacă este tratată bine.

— Da, bărbaţii mă tratează bine, răspunse ca prin vis Kristina, îmi fac de mâncare şi mă protejează de poliţie.

— Ce fac? Vru să se convingă Hans-Olof de ce auzea, pătruns de un fior.

— Nu trebuie să îmi fie frică. Ea căzu într-un gen de vorbă cântată, care îl făcu pentru prima dată pe Hans-Olof să o suspecteze că era drogată. Dacă ne găseşte poliţia, trebuie să murim toţi, dar bărbaţii mi-au spus că mă apără ei.

— Ce? Strigă Hans-Olof. Kristina, asta este o prostie! Nu trebuie să îţi fie frică de poliţie; ei…

Interveni ca de fiecare dată vocea guturală, care se exprima doar în engleză:

— Destul pentru astăzi, profesore Andersson. Te vom mai căuta.

Legătura se întrerupse.

Hans-Olof puse receptorul jos cu atâta grijă, de parcă ar fi fost din porţelan. Nu se mai putea aşa. Trebuia să se întâmple ceva. Şi trebuia să se întâmple curând.

CAPITOLUL 15 în următoarea dimineaţă Hans-Olof stătea la biroul lui ca în orice altă zi, dar nu putea face altceva decât să urmărească tot timpul ceasul, aşteptând să arate ora zece. Mai reuşise doar să caute nişte numere de telefon pe o listă şi să le noteze pe o bucată de hârtie. Pe aceasta o vârî la-ndemână în buzunarul hainei, se asigură de mai multe ori că nu dispăruse de acolo, aranjă fără nici o noimă câteva teancuri cu documente pe birou, şi la ora nouă şi douăzeci de minute, mult prea devreme, ieşi.

Cafeneaua era relativ nou amenajată şi strălucea de curăţenie. Îşi luă de la automat o cafea, plăti la casă şi examină cu privirea telefonul ce atârna pe peretele cu faianţă albă. Urmând o inspiraţie de moment, o întrebă pe femeia de la casă:

— Nu am vorbit recent cu dumneavoastră?

Casiera, mai în vârstă, cu obrajii plini de vinişoare roşii, în halat alb, îl privi iritată. El continuă:

— Sunt profesorul Hans-Olof Andersson. Cel care săptămâna trecută am primit vizita aceea neaşteptată a unei delegaţii din Japonia.

Cu excepţia numelui său, nici un alt cuvânt nu era adevărat. Dar numai numele prezenta interes.

— Cu mine nu aţi vorbit în nici un caz, răspunse femeia dând din cap. Dar este vreo problemă? Să întreb cine…

Hans-Olof făcu un semn de negare.

— Nu, totul a fost în regulă. Voiam doar să vă mulţumesc că dumneavoastră şi colega dumneavoastră aţi fost atât de prompte. Zâmbi cuceritor, speră el. Transmiteţi-i celeilalte colege doar mulţumirile mele.

Ea răspunse prudentă zâmbetului.

— Mai spuneţi-mi o dată numele dumneavoastră.

— Andersson. Hans-Olof Andersson, repetă Hans-Olof.

K Nu va uita curând. Luă ceaşca şi se aşeză la o masă aflată în raza privirilor casierei. Ceasul cel mare de pe perete arăta ora zece fără un sfert.

Abia se stăpânea să nu dea cafeaua pe gât. Ceea ce nu făcea ca limbile ceasului să meargă mai repede. Trebuia să dea impresia că dispunea de tot timpul de pe lume.

Dar la zece fără zece ceaşca deja era goală. Pipăi buzunarul în care pusese bileţelul cu numerele de telefon. Bileţelul era la locul lui.

La ora zece fără cinci se decise să mai ia o cafea. Se ridică, se asigură că femeia îl vedea că mai era acolo şi că doar se ducea pentru a doua oară la automat. Când reveni cu ceaşca plină ca să plătească, limba pentru minute a ceasului tocmai sărea cu un zgomot uşor la zece fără patru.

— Drăguţ din partea dumneavoastră că ne-aţi mulţumit, spuse casiera. Cei mai mulţi consideră ceea ce facem noi ca fiind de la sine înţeles.

Lauda neaşteptată şi nemeritată îi împovără conştiinţa lui Hans-Olof. Până acum considerase şi el serviciile prestate de personalul cafenelei ca de la sine înţelese şi nu îşi făcuse probleme.

— Eh, ştiţi ce se spune despre profesori: plutesc totdeauna în alte sfere, nu este aşa?

— Aşa este, confirmă cu hotărâre femeia.

În aceeaşi clipă sună telefonul. Hans-Olof tresări atât de puternic, că o mare parte din cafea ajunse pe podeaua cenuşie.

— Oh, fir… Îi scăpă.

Treptat devenea obişnuinţă.

— Nu este nimic, profesore, am să curăţ eu imediat. Luaţi-vă o altă ceaşcă.

Telefonul sună pentru a doua oară.

— Dar… Se bâlbâi Hans-Olof.

— Nina! Strigă în spate femeia. Te duci tu?

Cu o mişcare rapidă luă o găleată şi o cârpă de sub tejghea.

Din spate se ivi o femeie suplă, morocănoasă, care ridică telefonul. Hans-Olof rămase pe loc, privi la casiera care ştergea pe jos şi încercă să tragă cu urechea la ce se vorbea…

— Da, spuse femeia pe un ton supărat, şi continuă: Nu. Nu că aş fi ştiut.

Sunt aici! Vru să strige Hans-Olof, dar de pe buze nu îi ieşi nici un sunet. Ridicase telefonul o persoană nepotrivită! Nici nu ar fi putut bănui.

— Ascultaţi, spuse femeia cea prost dispusă, pe pachet nu se vedea nimic. Nu ştiu cum de era alterat laptele praf, dar era. Da, am deschis fiecare pacheţel. Toate. Se şi vede asta. V-am pus unul deoparte, dacă vă interesează. Unul, da. Poftim? Bineînţeles că am aruncat restul… Pentru ce? Oricum nu le-aţi mai fi putut vinde cuiva.

Hans-Olof respiră uşurat. Apelul nu îl privea pe el. Şi era ora zece fără două minute.

Indispoziţia Ninei se agrava cu fiecare minut.

— Deci, fiţi atent, aşa ceva nu vreau să aud de la dumneavoastră. Sunaţi-o pe şefa mea; ea este competentă pentru un rahat ca acesta. Hejdă!

Puse aparatul în furcă de îţi era şi milă de el.

Hans-Olof luă o ceaşcă proaspătă de cafea, răsuflă uşurat şi reveni la masa lui. Se facu ora zece, zece şi cinci, zece şi zece. La zece şi un sfert ceaşca era goală, şi numai gândul la o a treia ceaşcă îi întoarse stomacul pe dos lui Hans-Olof. La zece şi jumătate, casiera şterse cu o cârpă tejgheaua de inox şi câteva mese din apropiere şi îl întrebă:

— Să vă mai aduc una, domnule profesor?

Hans-Olof clătină din cap.

— Nej, tack. Ziaristul nu va mai suna atât de târziu. Evident intervenise ceva. Oricum, trebuie să plec.

Restul zilei tensiunea nu fu mai mică decât în cursul dimineţii. Scria la nesfârşit o scrisoare banală, reformula mereu propoziţiile şi în final şterse întregul text. Sortă nişte fotocopii, reaşeză cărţile de pe etajeră, răsfoi nişte dispoziţii pe care nu le mai luase la mână de mult şi plecă acasă cât putu de repede.

În acea seară nu primi nici un telefon. Rămase pe canapea comutând televizorul pe diverse programe fără să urmărească vreunul dintre ele, în aşteptare. La miezul nopţii se strecură afară şi conduse până la o cabină telefonică, alta decât cea de data trecută. Dar Bengt Nilsson nu răspunse la niciunul dintre numerele lui de telefon.

Cu certitudine, ziaristul va încerca să sune mâine-dimineaţă, la cafenea. De fapt Hans-Olof nu mai era sigur dacă nu cumva îl înţelesese greşit pe Nilsson, dacă nu cumva telefonul fusese prevăzut pentru mâine. Ce ar fi putut el să facă în mai puţin de douăzeci şi patru de ore? Exact. Asta era. Fusese o neînţelegere.

Aşa că în dimineaţa următoare se duse din nou la cafenea, mai luă o cafea, şi din fericire casiera era aceeaşi de ieri. Se aşeză la aceeaşi masă, pentru a supraveghea ceasul şi aşteptând apelul. Cineva lăsase un ziar, era tocmai Svenska Dagbladet din acea zi. Hans-Olof îl răsfoi absent, aruncă câte o privire pe câteva articole şi se întrebă câte dintre ele aveau la bază libera iniţiativă a reporterului şi câte erau scrise la indicaţia oamenilor puternici din umbră.

Cu cinci pagini înainte de ultima filă era o fotografie mare a lui Bengt Nilsson. Încadrată cu negru, în mijlocul anunţului mortuar. Redacţia de la Svenska Dagbladet regreta colegul şi prietenul răpit vieţii pe neaşteptate, în floarea vârstei, de un atac de cord în noaptea de marţi spre miercuri.

Hans-Olof rămase cu privirea pe această pagină, cu sentimentul că trăia un coşmar.

Bengt Nilsson era mort. Aşa scria aici. Infarct? Este adevărat că omul arăta rău când se întâlniseră marţi, dar inima?… Hans-Olof citi data naşterii dată în ziar şi făcu o socoteală. Ziaristul cu ochelarii groşi nu împlinise nici douăzeci şi cinci de ani. La vârsta asta puteai să pierzi câteva nopţi, puteai să bei prea mult şi să fumezi, fără să cazi mort pe loc, nu?

Ca şi cum…

Hans-Olof înţelese brusc, cu groază, că de la răpirea Kristinei se înşelase tot timpul în privinţa şanselor ei de supravieţuire. Ca şi în privinţa propriilor şanse.

Ei – oricine ar fi fost ei – nu îşi puteau permite să îi lase în viaţă.

Era foarte simplu. Necunoscutul cu voce guturală îi explicase în seara de după vot că trebuie să o ţină captivă pe Kristina până la festivitatea de acordare a premiului, pentru ca el, Hans-Olof, să nu producă o vâlvă care să conducă la un scandal până acum nemaiîntâlnit, care la rândul lui să aibă ca efect retragerea premiului Nobel. Dar pe urmă? Trebuia să rămână secret veşnic faptul că al Sofiei Hernândez Cruz fusese cumpărat şi obţinut prin şantaj, altfel prestigiul premiului se devaloriza şi se pierdea avantajul pe care sperau să îl obţină cei care trăgeau sforile acestei crime. Un premiu putea fi retras şi după acordare.