Eschbach Andreas

În seif mai erau şi alte mape: evaluări profesionale ale angajaţilor, cu unele comentarii usturătoare, state de plată, corespondenţă cu centrala din Basel privind probleme de personal şi de buget. Asta era mai interesant. Am examinat atent documentele, dar insolenţa nu era chiar atât de mare, încât să-i treacă pe răpitorii Kristinei direct pe statele de plată; fără excepţie fiecare nume de pe stat figura şi în organigrama oficială. Va trebui să sap ceva mai adânc.

O altă mapă, în piele verde de bună calitate, conţinea comunicări confidenţiale ale centralei concernului către conducerea filialelor. Aha! Am potrivit mai bine raza de lumină a lanternei de pe piept, şi m-am adâncit într-o lectură interesantă.

Aşa cum era de aşteptat, majoritatea documentelor scrise se refereau la faptul că unul dintre savanţii concernului va fi distins anul acesta cu pentru medicină. Suna de parcă totul era surprinzător pentru Riidipharm, de parcă nici gând să-i fi trecut cuiva prin cap o asemenea posibilitate.

Ei, da. În locul lor şi eu aş fi lăsat să se creadă asta.

O serie de comunicări se ocupau tot mai detaliat de la săptămână la săptămână de festivităţile organizate de concern în cinstea laureatei, după înmânarea premiului la Stockholm. Urma să aibă loc o festivitate cu reprezentanţii firmei, pentru care fuseseră angajate staruri pop, apoi recepţii la care erau invitate personalităţi ale economiei şi ale politicii – obişnuitele ritualuri de autotămâiere ale celor din conducere.

Una dintre hârtii prezenta viaţa şi opera doamnei profesor doctor Sofia Hernâdez Cruz şi era gândită ca un fel de material documentar pentru şefii de filiale, dacă vor organiza conferinţe de presă pe tema premiului. Corect: o a doua foaie de hârtie, cu aceeaşi provenienţă, era o listare de informaţii despre. Printre altele era explicată cu exactitate procedura de atribuire.

Interesant faptul că era necesar aşa ceva. Am pus filele pe grămada documentelor pe care voiam să le iau spre o studiere mai atentă. Poate că va fi edificator de stabilit ce se menţiona în ele – şi ce nu!

Multe documente priveau doar chestiuni medicale şi de strategie ale firmei – ce testări au avut loc, cu ce rezultate, ce medicamente noi, cum şi când trebuiau lansate pe piaţă, în ce ţări existau dificultăţi cu autorităţile de sănătate şi la ce medicamente se semnalaseră noi efecte secundare. Parţial textele erau fascinant de directe; erau amănunţit scoase la iveală succesele concurenţei, erau prevăzute contramăsuri şi nu rareori erau însoţite de avertismentul „Această informaţie nu este destinată publicităţii”, deşi pe fiecare pagină în parte era tipărită cu roşu observaţia că tot conţinutul era confidenţial.

Îmi făcea plăcere să citesc asemenea hârtii, în special atunci când nu îmi erau destinate mie.

O întrebare care mă frământa încă de Ia apariţia neaşteptată a lui Hans-Olof la închisoare nu îşi găsea răspunsul nici după lecturarea acestor circulare interne. Întrebarea era: ce însemna pentru Rutlipharm? Făcând abstracţie de faimă şi onoare, şi de ridicarea prestigiului şi a cursului la bursă, lucruri de care este normal să se bucure orice firmă farmaceutică – de ce le trebuia tocmai acest premiu Nobel şi de ce tocmai acum? Ce îi presa să ia măsuri atât de drastice? Nimic din ceea ce citisem nu răspundea la aceste întrebări.

Existau informaţii cu caracter mai secret decât aceste circulare confidenţiale? Intre „confidenţial” şi „strict secret” sunt, în definitiv, câteva trepte. Am răsfoit teancul de hârtii şi am dat de două plicuri cartonate, din inscripţionarea cărora rezulta că fuseseră transportate prin curier – de la Basel la Stockholm, era o metodă birocratică de-a dreptul costisitoare – cu menţiunea că trebuiau înmânate exclusiv destinatarului, care se va legitima.

Cunoşteam acest gen de curieri; încercasem de mai multe ori să mituiesc câte unul dintre ei, dar fără succes. Ştiind asta, plicurile erau cu atât mai interesante.

Am deschis unul şi am scos conţinutul – două fascicule a vreo douăzeci de pagini fiecare, prinse în clame. Când le-am privit mai îndeaproape, am rânjit. Se părea că Rutlipharm apelase la serviciile unui spion industrial, pentru a spiona marele concurent Pfizer.

Pfizer este unul dintre cele mai mari concerne farmaceutice din lume. După o lungă şi plicticoasă viaţă în anonimat, departe de opinia publică, în urmă cu câţiva ani firma a ieşit la rampă prin descoperirea, mai curând din întâmplare, a primului medicament cu adevărat eficient pentru potenţă: Viagra. Am citit textul. Era vorba despre o nouă serie de medicamente, desemnate cu denumirile de cod RASPUTIN -l până la RASPUTIN – 29. Erau listate tot felul de efecte secundare, unele dintre ele trecute cu roşu de cineva şi marcate cu semnul exclamării. Spaţii largi erau destinate unor constatări neurologice, pe care le înţelegeam doar pe jumătate.

În acest domeniu se înregistraseră progrese serioase în ultimii ani, eu fiind depăşit serios.

Nu conta, hârtiile le luam cu mine. Le-am pus peste celelalte din grămadă. O ocazie bună de a-mi dezvolta cunoştinţele.

Urmau pagini tipărite mic, care la prima vedere păreau extrase din reviste de medicină. Privind însă mai atent, mi-am dat seama că textele aveau doar forma respectivă, era evident că nu fuseseră publicate. Era vorba despre ceva denumit JAS, sau Juveniles Aggressions-Syndrom.

Nu mai auzisem despre el, aşa că şi aceste documente îngroşară teancul pentru luat cu mine.

Nu mică mi-a fost mirarea când în plic am găsit şi o dischetă. O dischetă normală, de 3 şi 1/2 ţoii, un produs no name, pe a cărui etichetă era scris, JAS”. Ce făcea cineva cu o dischetă într-un birou în care nu existau cititoare de dischete? Misterios şi, în orice caz, o captură bună.

Celălalt plic era gol.

Ceea ce m-a descumpănit oarecum. L-am întors şi am verificat data. Conform acesteia, plicul fusese primit la sfârşitul lunii septembrie, cu două săptămâni înainte de răpirea Kristinei. Dacă nici asta nu era suspect, atunci nu mai ştiam ce ar putea fi.

M-am mai asigurat încă o dată că fiecare filă din seif îmi trecuse prin mână, am privit un timp la întregul haos şi am cugetat asupra a ceea ce mai trebuia să fac. Pentru că nu mi-a venit nici o idee, m-am decis să pun mai întâi bine prada de până acum. Am împăturit copiile şi am vrut să le vâr sub partea superioară a treningului meu, unde, prudent, consolidasem un buzunar încăpător pentru astfel de lucruri.

Dar mă cam pripisem, căci nu prinsesem corect unul dintre acele de siguranţă şi un colţ al buzunarului atârna în jos, fără ca eu să fi observat asta până acum. M-am ridicat pentru a-mi îndrepta hainele şi să-l prind mai bine. Cum stăteam aşa pipăindu-mi interiorul treningului şi cu ochii aţintiţi la priveliştea lipsită de spectaculos a Sveavăgen, am văzut o maşină a poliţiei apărând după colţ.

Ceea ce nu m-a neliniştit la început; în definidv era normal ca poliţia să patruleze noaptea pe străzile nesigure ale Stockholmului.

Dar maşina a fost urmată de o alta. Ambele opriră jos, la nici douăzeci de paşi de High Tech Building. De după colţ mai apăru o a treia maşină alb-albastră inconfundabilă; inscripţia POLIS era lizibilă până şi de aici, de sus.

Fir-ar!… Eram într-un mare rahat.

CAPITOLUL 25

Un moment am rămas paralizat. Nu pentru că ar fi fost pe punctul de a mă împresura – încă nu puseseră laba pe mine. Jocul abia începea. Mai trecusem prin astfel de situaţii destul de des, şi lucrurile nu decurseseră totdeauna în favoarea mea. Dar de câteva ori se întâmplase şi altfel. Ceea ce mă nedumerea nu era faptul că poliţia apăruse, ci faptul că o făcea abia acum.

Să fi declanşat eu o alarmă, fără să observ, în ciuda atenţiei cu care lucrasem şi a metodelor folosite? Se putea, bineînţeles. De şase ani nu mai practicasem meseria asta. Era posibil să se fi introdus tehnologii noi, de care să nu fi auzit încă nimic.

Dar dacă era aşa, de ce veneau abia acum? M-am uitat la ceas. Mai era puţin până la ora trei. Îmi făceam treaba de două ore, o oră o petrecusem doar în faţa seifului. Dacă aş fi declanşat alarma la intrarea în birou ori la deschiderea seifului, era de-a dreptul scandalos faptul că poliţia apărea abia acum.

Ca totdeauna, urma retragerea. Nu aveam nici un motiv de panică. Mi-am luat prada la subsuoară, am pus la locul lor câteva obiecte, în aşa fel încât biroul să arate neatins, am încuiat seiful şi, răutăcios cum eram, am pus înăuntru şi cartea de vizită cu combinaţia cifrică de deschidere. Am băgat în buzunar lanterna şi am revenit la fereastră ca să admir surpriza.

Erau în total patru maşini ale poliţiei, şi asta era doar ceea ce puteam să văd eu. Fără nici o îndoială că se îndreptau către clădire venind din toate părţile. Cel puţin eu aşa aş fi procedat.

Nu aş fi aşteptat nici ore întregi după declanşarea unei alarme.

Ceea ce este prost la un bloc este faptul că de regulă are o singură ieşire sau în orice caz numai câteva foarte uşor de supravegheat. In majoritatea cazurilor este suficientă o mână de oameni pentru a le asigura pe toate şi a pune întrebări penibile oricui voia să intre ori să iasă. Ca să nu mai vorbim şi de alte chestiuni.

Am aruncat o privire plină de invidie asupra schelei care acoperea partea frontală a clădirii unei firme de asigurări aflate pe partea cealaltă a străzii. Bare, scări înguste, totul acoperit cu folii grele de plastic, care ici şi colo fluturau în vântul care sufla de-a lungul străzii Sveavăgen. De pe partea superioară a schelei, cum se putea vedea în lumina gălbuie a iluminatului stradal, pleca un cablu de alimentare gros, negru, şi dispărea undeva în întuneric. O clipă m-am gândit dacă nu cumva cablul ducea pe acoperişul clădirii High Tech Building, şi dacă nu aş putea să scap folosindu-mă de el pentru a trece în cealaltă parte a străzii. Aş fi avut de parcurs vreo optsprezece metri.

Bineînţeles că era doar ideea unui creier înfierbântat. Una dintre acelea care funcţionează doar în filme, nu şi în realitate. Să atârni de un cablu, deasupra unei străzi intens circulate, la treizeci şi cinci de metri înălţime, pe un ger cumplit? M-am străduit să uit cât mai repede o asemenea idee şi să mă gândesc la ceva cu adevărat realizabil.

Fereastra aceasta oare se deschidea? Nu părea. M-am uitat în jos la copertina de sticlă a pasajului, aflată sub mine la şase-şapte etaje. Nu era chiar utopic să cobor pe peretele exterior pe ea; mai făcusem aşa ceva, chiar deseori. In multe cazuri este o tehnică standard pentru a pătrunde undeva. Dar pentru asta este nevoie de dotări mai complexe decât dispuneam. O coardă lungă şi rezistentă, ca să dau numai un exemplu.

Am privit în jur, dar fără mari speranţe. Astfel de lucruri nu se găsesc prin birouri.

Am trecut fără zgomot în zona biroului-recepţie. Aici era întuneric; luceau roşu şi verde doar câteva diode ale unor aparate de pe mese. Indicatoarele de etaje de deasupra uşilor lifturilor răspândeau o lumină albă, calmă. Oricum, până acum lifturile nu se mişcaseră. Dar era posibil să fie o problemă de minute până când să înceapă dansul cifrelor.

Cu ochii la acele cifre, am scos brusc şurubelniţa. Mai dispuneam de câteva minute; probabil că acum îl sculau din pat pe administratorul clădirii ori cam aşa ceva.

O posibilitate reală de a scăpa – cel puţin aşa credeam – o reprezenta sistemul de aerisire. Ca în filme. In funcţie de mărimea, genul de construcţie şi anul construcţiei, conductele de aerisire ale clădirilor au uneori dimensiuni care permit unui adult să se strecoare prin ele. Acestea sunt gândite aşa nu pentru a uşura viaţa unora ca mine, ci din simple raţiuni tehnice: cu cât o clădire este mai mare, cu atât are nevoie de mai mult aer şi cu atât mai mari trebuie să fie conductele, dacă se doreşte evitarea unor fenomene care apar odată cu modificările de presiune. Aerul care se află sub presiune într-o conductă şi iese din ea face de exemplu zgomot, zgomot pe care nu-ţi doreşti să-l asculţi de dimineaţa până seara. Pe lângă asta, în acest mod el se răceşte, şi încă bine de tot – nu degeaba modul de funcţionare al frigiderului are la bază acest principiu. Nu chiar ce îţi doreşti când vine vorba de încălzirea unei clădiri. De aceea, conductele de aerisire sunt dotate cu secţiuni care să asigure o circulaţie lină şi silenţioasă a aerului.

Am tras o masă lângă perete, m-am urcat pe ea şi am deşurubat grilajul conductei de aerisire. Acesta era mare, lat, şi cele patru şuruburi din colţuri nu opuseră nici o rezistenţă. Dar când l-am tras din soclu şi l-am pus lângă mine, privirii mele i s-a înfăţişat o conductă cu mult mai îngustă decât mă aşteptasem. Nu era imposibil să intru în ea, dar era oarecum… Inconfortabil. Am scos lanterna şi am luminat adâncul întunecat din care venea către mine aerul rece. Nu se vedea bine la mare depărtare. Se zăreau câteva table de fixare, de care nu se putea trece fără zgomot; acestea ar trebui demontate. Iar în continuare urma o conductă abruptă. Aici aş fi avut nevoie iarăşi de o coardă care îmi lipsea.

Şi dacă m-aş ascunde pur şi simplu în conductă? Şi să stau fără să fac nici un zgomot până când ei plecau? Grilajul putea fi ţinut dinăuntru, iar şuruburile de prindere care lipseau nu le puteau atrage atenţia… Dar dacă aveau cu ei un câine, ideea de a te ascunde tocmai în conducta de aerisire era proastă.

Nu, nu avea sens. Problema era ce ştiau poliţiştii. Şdau sigur că era cineva în clădire? Sau era vorba doar de o bănuială, de o alarmă al cărei declanşator trebuia mai întâi identificat?

Un sunet de clopot foarte îndepărtat, dar totuşi mai puternic decât bătaia inimii mele, îmi atrase atenţia. Unul din lifturi se pusese în mişcare şi acum îl urma cel de al doilea.

Nu le era teamă că aici îi putea aştepta cineva hotărât să scape folosind chiar arma?

Am renunţat la ideea cu instalaţia de aerisire – oricum nu-mi plăcuse în mod deosebit – şi am agăţat grilajul la locul lui. Am sărit de pe masă, am pus-o la locul ei, am vârât şuruburile în buzunarul pantalonilor şi imediat mă aflam în faţa uşii de urgenţă şi a scării de incendiu.

Dintr-un simţ de prevedere lăudabil, proptisem uşa cu o bucată de lemn, ca să nu se închidă. Aşa că a fost nevoie doar să trec prin ea şi să o trag după mine, fără să îmi pese de alarma ce s-ar fi declanşat dacă foloseam clanţa. În timp ce auzeam jos paşii a cel puţin cinci bărbaţi care urcau treptele, am îndepărtat magnetul şi m-am refugiat în cabinetul doctorului Henrik Ubbesen, unde de fapt nu mai intenţionasem să revin.

De data asta deschisul încuietorii nu a durat nici cinci secunde.

Planul meu era o variantă a celui cu aerisirea: mă ascundeam şi aşteptam până ce ei plecau. Clădirile cu multe etaje sunt uşor de blocat, dar percheziţionarea lor este dificilă. Mai ales când căutarea trebuie să înainteze, iar obiectivul căutat nu doreşte să fie găsit. Cel mai târziu atunci când mâinedimineaţă primii angajaţi se vor prezenta la locurile lor de muncă, vor fi nevoiţi să înceteze. După care am să reuşesc cumva să dispar fară să fiu văzut.

M-am aşezat pe podea, lângă uşă, cu spatele rezemat de zid, am lăsat capul pe spate, am închis ochii şi am ascultat. Urma iarăşi aşteptarea. Să las timpul să treacă. Să nu mă gândesc la faptul că nu doar viaţa mea era terminată dacă mă înhăţau.

Am sărit în picioare când am auzit zgomote şi am privit ceasul. Trecuse o oră şi jumătate fară să îmi fi dat seama.

Am tras cu urechea. Nu suna a bine ce auzeam. Erau încă acolo şi, după câte se părea, percheziţionau clădirea etaj cu etaj, cameră cu cameră. Auzeam cum doar câţiva pereţi mai încolo erau deschise uşile dulapurilor şi apoi reînchise. Era cu adevărat o clădire cu izolare fonică foarte proastă şi mă bătu gândul că intervenţia poliţiei ar putea avea vreo legătură cu asta. Era posibil că în clădire să mai fi fost cineva care să mă fi auzit.

Se închiseră din nou uşi. Pe coridor se auzeau paşi grei. Care se apropiau de cabinetul dentar.

Trebuia să îmi vină o idee.

CAPITOLUL 26

Bjorn Orrenius ura turele de noapte. Şi mai ales ura că trebuia să întreprindă acţiuni fără sens, în loc să citească ziarul sau să bea o cafea. Tipul plecase de mult, ar fi putut paria. Dacă nu cumva cineva avusese halucinaţii. Dar şeful umbla să facă impresie. Din această cauză trebuia ca într-o echipă de patru, inclusiv administratorul acesta greoi să cotrobăie fiecare etaj al clădirii, de sus până jos. Jos stăteau de veghe câţiva din tură şi, după toate probabilităţile, va mai dura totul până spre dimineaţă.

Nu era de mirare că îi eşuase căsătoria. Fosta lui avea acum un dp nou, un funcţionar administrativ. Acesta precis că nu făcea ture de noapte, fir-ar să fie! Oricum, acum nu mai trebuia să o întreţină, asta tot era ceva. Doar că i-ar fi plăcut să ştie când avea şi el să-şi găsească pe cineva.

Etajul opt. O sumedenie de cabinete medicale, şi asta tocmai într-o clădire ca High Tech! Rotofeiul administrator era neobosit, îl şi impresionase profund pe şef. Deschidea fiecare uşă. Şi se uitau şi în dulapuri. Pericol latent? Numai să nu ia şeful plasă. Dacă vreunul dintre chiriaşi s-ar prinde că proprietatea i-a fost violată fără un ordin de percheziţie legal, şi dacă ar reclama – văleu! Mai ales dacă nu găseau pe nimeni.

Încă un cabinet medical, dentar. De neconfundat, chiar dacă nu ar fi fost inscripţia de pe uşă. Trebuia doar să deschidă uşa şi să tragă aer în piept. Groaznic era mirosul acesta! Chiar era necesară dezinfectarea? Sau foloseau substanţele doar ca să bage spaima în copii? Orrenius se strădui să inspire câl mai puţin.

Probabil că şi acesta, ca toţi medicii, avea mii de dulapuri aici. Dar în loc de a se pune pe treabă, pentru a ieşi repede din cabinet, administratorul rămase în uşă, se întoarse şi zise:

— Mă tem că aici deranjăm.

Vru să facă stânga-împrejur şi să închidă uşa, dar Orrenius îl opri:

— Stai. Asta ce înseamnă?

Administratorul se dădu la o parte pentru a putea privi şi poliţistul.

— Uitaţi-vă.

Orrenius se uită. Oh! Nu era nevoie de o echipă de criminalişti ca să îţi dai seama ce se întâmplase aici. Aveau în faţă locul unde o pereche se dezbrăcase fără a mai ţine cont de ordinea pieselor de îmbrăcăminte. Piese dintr-un elegant taior bordo erau aruncate în dezordine peste pantofii zvârliţi la întâmplare. Un pantalon mototolit era încolăcit pe o bluză boţită. Şosete, ciorapi lungi şi chiloţii unui bărbat atârnau ca nişte confetti, iar de lampa de birou abia se mai ţinea un sutien bleu, dantelat.

— Măi să fie! Exclamă Orrenius.

— Auziţi? Întrebă administratorul.

— Ce să aud?

— Ei, asta!

Orrenius ascultă. Hopa! Ori era concretizarea a ceea ce se auzea, ori avea el halucinaţii auditive cauzate de excesul de hormoni.

— Da, aud!

— Este vorba despre o pereche, nu?

— Aşa cred şi eu.

— Şi aş zice că… Tocmai sunt în curs de…

— După cum se aude… Măi să fie, precis executau un număr pe scaunul dentar, ceva pervers. Chiar asta pare să fie.

— Ar trebui să o ştergem înainte de a se prinde că am intrat.

— Ei, nu! Spuse Orrenius, şi pentru prima dată în această noapte avu chef de lucru. Nu aşa repede. Şeful a spus să verificăm totul. A accentuat cuvântul „totul”. Nu? Nu putem lăsa să ne scape ceva, aş zice eu.

— Da, dar nu puteţi… Adică vreţi să intraţi şi…?

— O luăm uşor. Ii lăsăm să termine. Pe urmă intervenim. Poate că mai este ceva de văzut, nu? N-are ce să strice. Se întoarse către ceilalţi, care rânjeau cu toţii de parcă era Crăciunul. Ei?

— Neapărat, răspunse unul gras din echipă.

— Astea sunt dispoziţiile! Îl sprijini cel brunet, care toată noaptea nu scosese o vorbă.

— Of, omule! Oftă al treilea dintre ei, abia venit în echipă, şi i se înroşiră urechile.

— Asta este! Continuă să rânjească Bjorn Orrenius către administrator. După cum vedeţi, sentimentul datoriei a învins. Aşteptăm.

— Dacă aşa consideraţi… Răspunse acesta şi îşi lărgi gulerul care începea să îl strângă.

Orrenius îşi imagină cum ar fi să faci sex pe un scaun dentar.

Aşteptau. Femeia se excita încet. Uneori i se tăia respiraţia, şi atunci se auzea bărbatul gemând. Apoi ea o lua de la început, ţipa: „Da, da, da!” sau striga de te treceau apele, fir-ar să fie! Orrenius îşi muşca buzele.

În cele din urmă ea termină.

Apoi şi el. Gâfâia de parcă se sufoca.

După care se făcu linişte brusc. Orrenius privi în jur, la feţele ce ilustrau penibilul. Cel mai tânăr dintre ei arăta de parcă îşi dăduse drumul în pantalonii de la uniformă. Asta era, ordinul era ordin, asta conta. Iar esenţa percheziţiei era să nu îţi scape nimic.

Tuşi. Asta era meseria. Măcar de nu ar da de necaz.

— Alo! Strigă el. Este cineva aici? Suntem de la politie.

Se auzi un strigăt ascuţit, speriat, şi un moment nu se mai întâmplă nimic. Apoi se auzi lipăiala unor picioare desculţe pe podea.

— Aşteptaţi, vin imediat! Strigă o voce destul de surprinsă.

În uşă îşi făcu apariţia un bărbat dezbrăcat, care se lupta simultan cu nişte ochelari întunecaţi cu ramă de corn şi cu un halat alb şi din cauza nervozităţii nu reuşea să rezolve nimic cu niciunul din cele două obiecte. Era slab, doar pielea şi osul, pe pieptul scheletic avea tuleie de păr şi – drăcia dracului, membrul îi era ud leoarcă.

— Ce este? Ce poliţie? S-a întâmplat ceva? Ascultaţi… Spuse bărbatul, nereuşind să o scoată la capăt cu mâneca halatului alb care atârna răsucit în jurul lui, desfăcut larg în faţă şi expunând sfrijitul organ strălucind umed. Ascultaţi, eu sunt, ei, da… Căsătorit. Cred că nu este necesar ca soţia mea să… Privind acest… Incident, doar nu sunteţi obligaţi să treceţi asta pe undeva prin procesul-verbal, nu?

Bjorn Orrenius îşi smulse privirea de pe organul sexual al celui din faţa lui şi încercă să alunge imaginea locului în care acest penis flasc tocmai acţionase îngroşat şi penetrant, încerca să răspundă şi întrebării, ce dracu' putea găsi o femeie care se îmbrăca atât de şic la un tip atât de jigărit cum era acesta.

— Hmm… Da, spuse el, îşi frecă mâinile şi, privind înainte, îşi atrase în gând atenţia să nu greşească cu ceva. Deci noi căutăm un spărgător. Acesta a fost văzut sus, la etajul nouă, de către cineva dintr-o clădire vecină şi noi am blocat imobilul, aşa că el trebuie să fie pe undeva, în interior.

— Întâmplător, nu aţi observat ceva? Întrebă agitat administratorul, cu faţa încă roşie.

În sfârşit, bărbatul reuşi să-şi acoperea goliciunea cu halatul. Se înfăşură strâns cu acesta, îşi potrivi ochelarii, privi cam strâmb şi zise:

— Mda, ca să fiu sincer… Nu. Eram… Hmm… Preocupat cu altceva.

— Înţeleg. Da, bine.

Administratorul încuviinţa din cap cu zel.

Orrenius îi puse acestuia mâna pe umăr. Omul părea să fi uitat cine era poliţist aici.

— Va trebui totuşi să vă rugăm să vă legitimaţi, zise el.

— Oh, vă înţeleg. Aşteptaţi.

Omul se întoarse, căutând pe podea ceva, probabil o piesă de îmbrăcăminte. În acest timp scotocea cu degetele prin buzunarele halatului, de unde scoase triumfător, brusc, câteva cărţi de vizită. I le întinse lui Orrenius.

— Pentru moment. Henrik Ubbesen este numele meu, acesta este cabinetul meu, şi aşa mai departe…

Bjorn Orrenius răsuci nehotărât cartea de vizită, îl privi pe bărbat şi sutienul bleu de pe lampa de birou, pe urmă reveni la bărbat. Situaţia devenea tot mai penibilă.

— Îmi pare rău, dar mă tem că nu ajunge, spuse cu senzaţia că treptat se îndepărta de acea atmosferă obiectiv-neutră asupra căreia fusese mereu atenţionat la cursurile de poliţist. O carte de vizită nu este un document.

— Natural, înţeleg, confirmă dentistul jumătate gol şi adulterin. Legitimaţia mea trebuie să fie pe aici pe undeva, un moment…

— Şi orice alte persoane pe care le ascundeţi acolo, în spate, trebuie să se legitimeze.

Tipul, Henrik Ubbesen, păru că şi-a înghiţit limba.

— Vă rog, numai asta nu! Imploră acesta. Vă rog, nu faceţi asta!

Şi continuă pe un ton şoptit şi aproape neinteligibil, afirmând că „dama” face parte din cercurile cele mai influente şi că, dacă acest fapt ar deveni public, ar rezulta un scandal, ar cădea capete, s-ar pune capăt unor cariere… După cum se comporta, aproape credeai că pe scaunul de dincolo se afla principesa moştenitoare.