Eschbach Andreas

Privirea lui Orrenius poposi din nou pe sutienul cu dantelă. Înghiţi jenat. Te pomeneşd că nu-i plăcea neapărat dentistul, cât mirosul din cabinet? Există tot felul de ciudăţenii.

Bărbatul cu halat alb încă mai turuia, în timp ce scotocea în biroul lui:

— Cred că pe cartea mea de vizită aveţi numărul meu de telefon şi restul. Aţi putea, de exemplu, să mă găsiţi mâine şi, dacă aşteptaţi numai un moment, pe undeva trebuie să fie şi legitimaţia mea…

Orrenius se adresă administratorului:

— Cred că dumneavoastră îl cunoaşteţi.

Acesta îşi umflă obrajii:

— Da… Din vedere. Da, figura mi se pare cunoscută. Dar, vedeţi dumneavoastră, eu lucrez pentru toate cele cinci clădiri de aici, şi când să ne şi întâlnim? O dată pe an. Aruncă o privire jenată bărbatului pe jumătate gol şi se uită imediat în altă parte. Şi, în afară de asta, era îmbrăcat cu ceva.

Nervosul dentist găsise în cele din urmă ceva în sertar şi îi întinse lui Orrenius cartonaşul. Era permisul cu fotografie, pentru acces la biblioteca universitară. Fotografia înfăţişa un Henrik Ubbesen cu mult mai tânăr, dar fără prea multă fantezie puteai recunoaşte în ea pe bărbatul jumătate gol.

— Da, da, spuse Orrenius restituindu-i legitimaţia şi făcu un semn cu mâna. Bine. Aş zice că este suficient. II împinse pe administrator şi îi puse în mişcare şi pe colegi cu câteva gesturi. Haideţi, mai avem câteva etaje de verificat.

Detaliul decisiv, de asta sunt sigur, fusese penisul meu umed. Poate că tipii nu sunt conştienţi, dar acesta a fost motivul pentru care mi-au înghiţit povestea. Am putut să văd asta în privirile lor, parţial amuzate, parţial sesizând penibilul, parţial invidioase. Fără îndoială că şi ei ar fi preferat să facă sex, în loc să umble după un spărgător. Şi fără îndoială că ar fi insistat să vorbească cu femeia, dacă nu i-ar fi surprins membrul meu ud.

Femeia care nu exista.

Căci pur şi simplu nu fusese decât scuipat. Mă dezbrăcasem în grabă, scuipasem vârtos în podul palmelor şi frecasem cu ele temeinic penisul înainte de a fi apucat halatul şi ochelarii, cu care luptându-mă dramatic îmi făcusem apariţia.

Trebuie să mărturisesc că reprezentaţia mea acustică a orgasmului feminin a avut şi ea contribuţia ei. In această privinţă mă puteam baza pe un exerciţiu de ani de zile, care în copilăria mea, când aveam altă voce, suna şi mai convingător. Amuzasem deseori întregul orfelinat, cu excepţia desigur a directorului, în ale cărui „ore proaste” de după-amiază, cum îl auzisem o dată că le numea el, erau exemplu şi material didactic al dramelor mele cu gâfâieli şi suspine. El petrecea aceste după-amiezi cu o femeie mai în vârstă, îndesată, care venea anume din oraş cu maşina şi pleca după aceea imediat. Din câte îmi amintesc, ea făcea parte din consiliul de supraveghere a orfelinatului; în orice caz, niciodată nu a obiectat ca eu să petrec nopţi întregi în pivniţa rece, pentru că imitam atât de perfect strigătele ei de satisfacţie din acele după-amiezi.

După ce au plecat, m-am îmbrăcat în grabă, am aranjat în dulap îmbrăcămintea luată cu împrumut şi am îndepărtat celelalte urme. Apoi am părăsit cabinetul dentistului şi m-am ascuns în cel al ginecologului, de la ale cărui ferestre am urmărit activităţile poliţiei până când, pe la orele cinci, aceasta s-a retras.

CAPITOLUL 27

Am dormit până după ora zece, apoi m-am ridicat din pat, mi-am vârât capul sub apa rece până când am putut să gândesc clar şi l-am sunat pe Hans-Olof.

— Alo, cumnate!

— Oh! Ia uite! Tu? Asta este…

Părea absolut surprins să îmi audă vocea. Sau poate că l-am sunat într-un moment absolut nepotrivit.

— Deranjez? Eşti în vreo şedinţă?

— Nu, nu, nici o problemă. Stau la birou şi mâzgălesc hârtii. Oftă adânc şi continuă: Dar este drăguţ că mă mai suni. Ca să fiu sincer, nu am închis un ochi azi-noapte.

— Ah, da? Ia întreabă-mă pe mine!

Pauză.

— Asta nu sună bine, spuse Hans-Olof prudent.

— Nu, nu s-a întâmplat nimic deosebit.

El înghiţi în sec.

— Înţeleg. Nu ai descoperit nimic.

— Se poate spune şi aşa. Când eram în toiul activităţii, a apărut poliţia. Aşa că singurul lucru pozitiv a fost că s-a comportat atât de bătător la ochi, încât am observat-o la timp. Altfel acum te-aş fi sunat dintr-o celulă şi te-aş fi rugat să îmi faci rost de un avocat.

Scoase un sunet nearticulat, care pentru un moment mă făcu să cred fie că a suferit un atac de cord, fie că cineva îl strângea de gât.

— Fir-ar… Oftă el în sfârşit. Nu poate fi adevărat. Fir-ar să fie! Respiră de câteva ori adânc, apoi adăugă: Cum de s-a putut întâmpla asta?

— Asta mă întreb şi eu de şapte ore. Şi nu am idee. Părerea mea este că nu era un birou bine asigurat. Şi cu o mână în ghips aş fi reuşit să intru şi să ies, fără să declanşez vreo alarmă.

— Dar poliţia nu apare aşa, din senin, nu? Şi nu cu întăriri.

— Evident. Cică aş fi fost văzut dintr-o clădire învecinată. Dar pariez că nu s-a întâmplat aşa. Zău că nu fac asta pentru prima oară.

— Şi apoi? Cum ai scăpat?

— Oh, este o poveste lungă. Şi nu prea glorioasă. Nu, am decis, n-am să-i spun. Nu tatălui nepoatei mele. Mă tem că va trebui să aştepţi să îmi scriu memoriile.

— Aşa cum stau lucrurile, nu voi supravieţui până atunci.

— Iar eu nu voi apuca să le scriu.

În vocea lui se strecură o nuanţă acidă:

— Nu asta voiam să aud acum.

Cât pe-aici să mă scuz în faţa lui. M-am oprit însă gândindu-mă la Inga şi la faptul că, fiind beat, intrase cu ea într-un pom.

— Voi continua ceea ce ştii tu, am spus.

— Scuză-mă, mă simt sfârşit. Deci a fost pe muchie de cuţit, nu? Gunnar, eşti ultima speranţă a Kristinei, nu uita!

— Asta o ştiu prea bine, poţi să fii sigur.

— Şi ce vrei să faci acum?

M-am uitat la fereastra care era atât de mată şi prăfuită, de parcă nu mai fusese ştearsă de ani de zile.

— Încă nu ştiu exact. În orice caz, nu mai pot acţiona atât de pripit.

Pauză de partea cealaltă.

— Asta a fost? Pripeală?

— Nu ar fi un cuvânt complet nepotrivit, cred. Da.

— Din cauza aceasta să fi venit poliţia?

— Nu, a trebuit eu să admit. Mi-ar fi mai uşor dacă ar fi fost asta. Cel puţin aş fi ştiut ce am făcut greşit.

— Eu cred că… Nici nu mă pot gândi la asta. Gunnar, te rog! Pentru Kristina este importantă fiecare zi, fiecare oră. Nu se poate ca brusc să acţionezi conform instrucţiunilor şi manualului.

Ideea unui manual de spionaj industrial părea în acest moment ceva atât de absurd, că am izbucnit în râs fără să vreau.

— Pe acesta ar trebui ca mai întâi să îl scrie cineva, linişteşte-te. Iar singura instrucţiune pe care o ştiu este aceea de a nu te lăsa prins. Mai ales eu. Dacă îmi petrec restul zilelor mele în închisoare, nu voi mai fi de folos nimănui, nici Kristinei şi nici ţie.

— Aici nu este vorba despre mine.

— Nici nu ţi-aş susţine ţie cauza, dacă vrei să ştii. Era grosolan spus, dar făcea bine. Pur şi simplu trebuie să fiu atent. La poliţie există unii cărora nu le miroase a bine faptul că sunt liber şi care abia aşteaptă să greşesc pe undeva, să încalc una din condiţiile eliberării, sau… Brusc îmi aminti ceva. Skit! Ce este astăzi? Miercuri?

— Da.

Mi-am consultat ceasul. Unsprezece fără un sfert.

— Trebuie să fac frumos într-o jumătate de oră la cel care supraveghează eliberarea mea condiţionată. Şi Fahlander poate deveni al dracului când este treaz. Aşa că dă-i înainte cu hârtiile, te anunţ eu dacă apare ceva nou.

Am întrerupt convorbirea şi m-am îmbrăcat repede.

De când îl cunoşteam – şi îl cunoşteam de mult timp – Per Fahlander era cel mai bun client de la SYSTEMBOLAGET. Pentru a se comporta oarecum normal, avea nevoie de cantităţi de alcool care pe alţii i-ar fi omorât. Dar cu adevărat beat nu l-am văzut niciodată. Eu cred că se îmbăta doar în singurătatea locuinţei sale.

Normal că în calitate de asistent social nu câştiga suficient. De aceea îşi şantaja asistaţii şi dobândise o surprinzătoare dexteritate în a lăsa impresia că nu era vorba de şantaj. Pe mine, de exemplu, nu mă ameninţase deschis că va invoca pretexte false pentru a mă trimite înapoi în închisoare. Şi nu şdu pe nimeni faţă de care să se fi comportat astfel. Dar fusesem întotdeauna convins că putea să facă asta, şi chiar ar face-o dacă opuneam rezistenţă.

Dar oricum nu voiam să-i opun rezistenţă. Aveam şaptesprezece ani când am avut de-a face cu el pentru prima dată, iar lumea spionajului industrial în care m-a introdus m-a fascinat încă de la început. Mereu mi-a dat de înţeles că îşi voia partea lui.

Şi în ce îi privea pe alţi protejaţi de-ai lui, el înţelesese să le încurajeze talentele deosebite în mod asemănător, rareori în direcţii legale. Logic, Per Fahlander avea pe departe cea mai slabă cotă de recidivă dintre toţi asistenţii sociali. Singur acest fapt ar fi trebuit să dea de gândit că era ceva în neregulă, şi probabil că chiar atrăsese atenţia – dar fără consecinţe. Deşi sistemul vorbeşte cam mult despre asistenţă şi sprijin, în realitate societăţii îi este indiferentă soarta unor oameni evident inutili; n-aveau decât să se asiste şi să se sprijine singuri.

Am întârziat patru minute, lucru pe care nu 1-a mai comentat. Avea acelaşi birou ca acum douăzeci de ani, o cameră mică, îngustă, cu pereţi inudl de înalţi, cu vedere la nişte clădiri cenuşii, cu ferestre cenuşii, în spatele cărora se aflau probabil camere la fel de cenuşii. Dar, spre surprinderea mea, mobilierul întunecat şi cojit dispăruse, ca şi mirosul permanent al pastilelor mentolate, înlocuit cu mobilier de culoare deschisă, ce acţiona benefic. Pe pervazul ferestrei erau chiar câteva plante, care nu arătau deloc veştejite; pentru mine era ceva nou faptul că Fahlander ştia ce să facă cu apa.

— Nu m-aş fi gândit că te voi revedea atât de repede, spuse Fahlander după ce ne aşezaserăm şi scosese considerabilul meu dosar din dulap.

— Repede nu este neapărat cuvântul la care m-aş fi gândit fiind vorba de o perioadă de şase ani, am ripostat eu.

— OK. Nu mi-a venit altul în gând.

Se schimbase. Totdeauna purta părul strâns într-o coadă de cal, iar ultima dată când îl văzusem începuseră să îi apară primele şuviţe cărunte. De atunci încărunţise complet şi se tunsese scurt, ceea ce, paradoxal, îl întinerea. Fahlander era acel tip bătător la ochi, de care îşi aminteşte oricine, indiferent unde. Nu era de mirare că trebuise să îşi atragă colaboratori; el însuşi nu se potrivea cu o carieră infracţională.

Parcurserăm împreună procedura reînregistrării. Îşi notă noua mea adresă, introduse foaia de hârtie în dosar, mă privi şi remarcă privirea mea în aşteptare. Făcu un semn.

— Uită asta. Nu mai activez în branşă.

Clar. Iar mai nou, luna era alcătuită din telemea.

— Nu cred un cuvânt din ce spui.

— Atunci s-o lăsăm aşa. Mişcă din umeri ca pentru a-i mai destinde. Chiar dacă tu nu-ţi poţi imagina asta, oamenii încearcă să îşi schimbe viaţa. Să se schimbe ei înşişi.

— Şi mai exact, ce s-a întâmplat? Ţi-a glăsuit Domnul?

Fahlander dădu din cap obosit.

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Am făcut eu o introspecţie. Şi am constatat ce viaţă mizerabilă duc. Şi că eu însumi sunt vinovat de asta. Şi dacă te analizezi cinstit, asta nu va rămâne fără urmări. Arătă către mobilierul nou, datorită căruia biroul părea de două ori mai mare decât mi-l aminteam eu. De aproape doi ani nu mai beau, dacă te interesează.

Am ridicat din sprâncene.

— Asta chiar că este o noutate.

— Nu trebuie să cauţi cu disperare o remarcă spirituală, între timp le-am auzit pe toate. Scoase la iveală un alt registru, cu coperte roşii. Hai să ne apucăm de treabă. Trebuie să-ţi găsim o slujbă. De data aceasta trebuie să fie ceva legal.

Deschise registrul. In el erau trei-patru file, deşi loc ar fi fost pentru o sută douăzeci, după cum îmi spunea experienţa mea profesională în materie de registre cu documente.

— Nu te mai strădui. Ai cu certitudine clienţi care au nevoie de această vastă ofertă mai mult decât am eu.

Fahlander privi supărat.

— Sunt adevărate, nu sunt slujbe de doi bani.

— Mulţumesc. Am de rezolvat întâi câteva lucruri şi acestea mă preocupă de fapt acum.

— Hmm… Mormăi el şi se lăsă pe speteaza scaunului cu o figură foarte gânditoare. Sper că nu este vorba despre lucrurile la care mă gândesc eu.

— Nu este. In definitiv eram într-un domeniu absolut nou pentru mine, combaterea activităţilor de răpire. Am adăugat: Per, te rog, nu te mai da combatant fanatic pe tărâmul dreptului şi al legii, da? Nu tu.

— Departe de mine acest gând. Voiam doar să te atenţionez că, aşa cum văd eu lucrurile, nu îţi mai poţi permite. Câtuşi de puţin. Ai ieşit din detenţie condiţionat, asta ar însemna o dată cei şase ani, la care s-ar adăuga noua pedeapsă, care dacă privim optimist ar fi cel puţin la fel de mare ca pedeapsa anterioară; cu asta ajungem la optsprezece ani. Pe care va trebui să îi execuţi până la ultimul minut; despre o eliberare condiţionată nici nu poate fi vorba. Deci când vei ieşi, vei avea şaizeci de ani. Dar mai probabil este că vei primi o pedeapsă mai mare, pentru recidivă şi foarte posibil circumstanţe agravante. Cu alte cuvinte, dacă eşti prins cu documente care nu te privesc, vei părăsi închisoarea în sicriu. Cred că îţi este clar lucrul acesta.

— Clar ca lumina zilei. O să îmi aduc aminte de asta de trei ori pe zi.

— Nu este un motiv de băşcălie, după părerea mea.

— Nu fac băşcălie. Ori crezi cumva că ard de nerăbdare să ajung din nou acolo de unde tocmai am ieşit?

Fahlander scoase un mormăit indispus:

— Niciodată nu am ştiut ce gândeşti, iar acum sunt prea bătrân pentru ghicitori. Aşadar, pentru moment nu ai nevoie de un loc de muncă, dacă am înţeles bine? La confirmarea mea, ridică din umeri şi continuă: Mda… Atunci am terminat. Cred că putem trece peste pălăvrăgeala obişnuită. Ii cunoşti conţinutul şi îmi stă şi mie în gât.

Nu m-am ridicat.

— Mai am o întrebare, la care mi-ai putea răspunde.

Se opri la mijlocul mişcării de ridicare de pe scaun şi mă privi scepdc.

— Dă-i drumul.

— Am lucrat vreodată pentru Riitlipharm?

Fahlander se încruntă şi pe frunte îi apărură din nou cutele care pe vremuri o brăzdau permanent.

— Nu.

— Dar chestiunea aceea din Anglia? Când a fost asta? Cred că prin 1991, în august. La Glaxco. Şi el un uriaş în domeniul farmaceutic.

Figura lui Fahlander rămase inexpresivă.

— Se poate. Dar ceea ce ai făcut tu a fost la cererea unei firme de computere. Era vorba despre oferte pentru o reţea nouă a firmei, după cum poate îţi aminteşti.

Îmi amintii exact în timp ce el vorbea. Am confirmat:

— Da, aşa este. Şi mi-am mai amintit ceva, aşa că am adăugat: în anul următor m-am ocupat de o mică firmă belgiană. Bilanţuri, debite ascunse, profiluri ale angajaţilor, reţete de preparare a medicamentelor şi aşa mai departe. După câteva luni a fost cumpărată de Riidipharm.

Fahlander scoase batista şi se şterse pe faţă pe îndelete.

— A fost o întâmplare.

M-am lăsat pe speteaza scaunului.

— Desigur că nu m-ai minţi.

— Dacă te-aş minţi? Repetă el şi privi gânditor un moment, ca şi cum răspunsul la întrebare i-ar fi cerut o meditare mai amplă. Nu ştiu, dar eu nu te-am minţit niciodată. Poate că nu ţi-am spus întotdeauna totul. Asta este altceva. Dar nu te-am minţit niciodată.

Trebuia să accept, pentru că era adevărat. Mă condusese spre o carieră infracţională şi câştigase o mulţime de bani de pe urma mea, dar de minţit nu mă minţise niciodată. El păstrase mereu discreţia asupra celor pentru care lucram, dar asta era ca de la sine înţeles. Pentru că, în definitiv, voia să continue afacerile în branşă.

— OK. Era doar o întrebare care mă preocupa.

— Ei, atunci mă bucur că am putut să contribui la liniştea ta sufletească. Fahlander închidea şi deschidea nehotărât coperta mapei. Cum rămâne cu birocraţia? Ne vedem săptămâna viitoare? La aceeaşi oră?

Săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, voi fi omorât deja cel puţin doi oameni şi voi fi smuls din labele lor o fată de paisprezece ani.

— Trebuie? Oftă.

— Ştii bine. Trebuie să bifez pe listă – a venit, a avut loc discuţia şi aşa mai departe. Şi, ca urmare, tu beneficiezi de un întreg pachet de ajutoare de la stat, nu uita asta.

Am acceptat, amintindu-mi de ce posibilităţi dispunea Fahlander dacă îi stricam buna dispoziţie. Mi-a mai spus câteva cuvinte încurajatoare, după care am plecat.

La întoarcere am luat-o prin Vasaparken, unde am găsit o bancă izolată puţin atractivă şi emanând frig. M-am aşezat totuşi şi am scos notesul: odată reprezenta un tezaur de informaţii, dar acum conţinutul i se învechise considerabil. L-am răsfoit până am dat de telefonul cuiva care putea să ştie ce mai făcea Dimitri. Mi-am scos telefonul şi am sunat. Practic. Puteam să văd totul pe cel puţin cincizeci de metri în jur şi puteam să mă asigur astfel că nu eram ascultat.

Omul se numea Leonid şi era un tip sedentar, cel puţin aşa se explică cum l-am putut găsi la vechiul lui număr de telefon. La început a fost bănuitor. Înainte de a obţine o informaţie de la el, a trebuit să îi răspund la câteva întrebări referitoare la Dimitri, în chestiuni cunoscute doar de un cerc foarte restrâns. Dimitri fusese nevoit să se dea la fund, mi-a povestit el, pentru că se reluase mai agresiv căutarea lui. Mulţi ani fusese linişte, pentru că poliţia rusă fusese ocupată cu alte probleme. Dar, din cine ştie ce motiv, îşi amintise de el cu puţin timp în urmă, şi solicitase oficial ajutorul autorităţilor suedeze, pe care acestea se grăbiseră să îl acorde, de parcă celelalte solicitări asemănătoare nu ar fi fost niciodată ignorate pur şi simplu.

— Dar cu siguranţă se află în Suedia, nu? Am întrebat.

— Desigur, dar nu ştim unde. N-a mai dat nici un semn.

Dimitri era căutat în Rusia pentru infracţiuni de natură informatică, de dimensiuni politice. Se refugiase în Suedia, mai întâi pentru că Suedia se bucura de mult de un bun renume în materie de politică a refugiaţilor şi de azil şi în al doilea rând, acesta fiind şi motivul real, pentru că era înnebunit după femeile scandinave. O înclinaţie care, din câte ştiam eu, îi fusese răsplătită prea puţin satisfăcător. Şi Dimitri nu se învăţase minte. Ba, dimpotrivă. În ciuda tuturor necazurilor, visa cu o încăpăţânare de admirat la o soţie cu păr lung şi blond.

— Este chiar mai bine că nu dă nici un semn, continuă Leonid. Constatăm tot timpul că suntem supravegheaţi. De data asta pare să fie ceva serios.

— Hmm…

S-ar putea ca povestea din Rusia să nu fie adevăratul motiv. Eu ştiam despre Dimitri câteva chestiuni de care Leonid probabil că habar n-avea. De când trăia în Suedia, nu încetase să facă chestii ilegale cu computerele. Din ceva trebuia şi el să trăiască. Iar unele dintre aceste activităţi stârniseră, în mod evident, nemulţumirea autorităţilor.

Am încheiat convorbirea telefonică, mi-am pironit privirea în cenuşiul zilei de noiembrie şi am înjurat cu foc. Dimitri era cel mai bun hacker pe care îl cunoscusem vreodată. Era chiar genial. Aveam al naibii nevoie de ajutorul lui.

Dar, bineînţeles, dispăruse. Ca de atâtea ori în viaţă, lumea mi se punea împotrivă.

Am rămas un timp aşa nehotărât, lăsându-mă în voia unor gânduri tulburi, când, cine ştie de ce, mi-am amintit de Reto Hungerbiihl. Dacă mă gândeam bine, acesta avea în seiful lui o mulţime de lucruri cel puţin ciudate. Te puteai întreba, desigur, ce s-ar mai putea afla despre el.

Am pus din nou mâna pe telefon, dar m-am gândit imediat că era totuşi mai sigur să apelez acum de la o cabină telefonică. Redacţiile ziarelor dispun de centrale telefonice moderne, şi aş paria pe orice că înregistrarea numărului apelantului devenise între timp o chestiune standard.

Am găsit o cabină telefonică din care cartea de telefoane nu fusese furată. Ceea ce nu avea nici o importanţă, pentru că numărul de la AJtonbladet mai era încă cel vechi.

— La arhiva ziarului, vă rog, cu Anders Osdund, am cerut centralistei.

Mi s-a făcut legătura, dar vocea care îmi răspunse nu era nici a lui Osdund şi nici a practicantei lui leneşe şi cu piept voluminos.

— Anders Osdund nu mai lucrează aici, mă informă o voce ursuză de femeie.

— Nu se poate, am fost la el ieri la prânz şi mai lucra acolo.

Adică făcând ceea ce înţelegea Anders Osdund prin a lucra.

Ea tuşi îndelung.

— Eu ştiu. Că şi-a dat demisia de la sfârşitul acestui an şi până atunci este în concediu. Ieri a fost ultima lui zi de muncă.

Demisia? Anders Osdund, care mai avea doar câţiva ani până la pensie? Nu putea fi decât o minciună.

Am pus telefonul în furcă cu senzaţia că nu era vorba de o întâmplare.

CAPITOLUL 28

Când am ajuns la pensiune, televizorul din bucătărie se auzea încă de pe culoar. Am închis uşa de la intrare după mine. Televizorul mă deranjează; mă face nervos şi îmi tulbură somnul. Probabil că trebuie să fii obişnuit din copilărie cu schimbarea rapidă a imaginilor, iar eu am fost lipsit de acest antrenament. Tocmai voiam să mă strecor în odaia mea, când din vârtejul de cuvinte au ţâşnit vorbele:„…Profesorul Hernândez Cruz…”

Trebuia cel puţin să arunc o privire.

La masa din bucătărie, uitându-se la micul ecran albnegru al televizorului aşezat pe frigider nu se afla, aşa cum m-aş fi aşteptat, proprietăreasa, ci un bărbat slab cu o barbă mare, stufoasă, de o nuanţă maronie-închisă. Purta o cămaşă albă cu pieptul ca acelea care se poartă la smoching şi cu vârful degetelor mânca ceva, ce abia la privire mai atentă şi folosindu-mă şi de miros le-am identificat a fi felii de gulii.

— Laureata premiului Nobel, spuse el în loc de salut, şi arătă către ecran.

— Ah, da? Am spus şi m-am uitat la imaginea televizată.

Un moderator care mi se părea vag cunoscut şi o femeie cu părul negru, înaltă şi nu tocmai tânără stăteau la o masă triunghiulară şi discutau în limba engleză. Discuţia era subtitrată în suedeză şi, evident, nu era o transmisie live.

Femeia tocmai spunea, făcând un gest calm:

— V-aţi întrebat vreodată cum ia naştere atracţia sexuală?

Lume întoarsă pe dos. Nu era sarcina celui care lua interviul de a pune întrebări, şi nu era sarcina persoanei intervievate să răspundă la întrebări? Dar moderatorul rânji doar tendenţios şi intră în joc.

— Deci, normal că pot vorbi numai din proprie experienţă, dar la mine atracţia sexuală începe totdeauna când întâlnesc o femeie frumoasă…

În studio izbucniră hohote de râs.

Bărbosul de la masa din bucătărie îşi şterse mâna de pantaloni şi apoi mi-o întinse.

— Sunteţi noul chiriaş, nu? Eu mă numesc Tollar. Am camera de lângă a dumneavoastră.

Am şovăit, dar apoi i-am întins şi eu mâna.

— Gunnar Forsberg. Am arătat către ecranul televizorului. Despre ce este vorba?

— Un interviu mai vechi. Tollar mai luă o felie de gulie. Acum vreo cinci ani, ori cam aşa ceva, ea a primit o distincţie în Anglia. De atunci este interviul. Săptămâna viitoare vine la Stockholm.

— Da, înţeleg.

— Vă cred pe cuvânt, zâmbi femeia cu părul negru atunci când râsetele din public încetară. Dar vreau să ajung în altă parte. Adică, v-aţi întrebat vreodată cum apare atracţia sexuală în viaţa dumneavoastră? Gândiţi-vă la copilăria dumneavoastră. Când eraţi copil, găseaţi că fetele sunt respingătoare. Priveliştea unei femei goale era stranie, chiar dezgustătoare. Simplul gând al unui sărut cu limba vă oripila. Desigur că vi se întâmpla încă de pe atunci ca uneori membrul să vi se întărească, dar ideea de a-l vârî în această stare în corpul altui om v-ar fi părut dezagreabilă. După cum spuneam, asta vi se întâmpla când aveaţi opt sau poate zece ani. Câţiva ani mai târziu, dimpotrivă, totul arăta diferit…

— Da, confirmă rânjind moderatorul, îmi amintesc acum foarte clar.

Se alese cu râsete izolate. Se părea că nu lua prea în serios discuţia.