Eschbach Andreas

— Nu-i aşa? Continuă Sofia Hernândez Cruz. Şi acum eu vă întreb: Ce s-a petrecut?

— Are legătură cu hormonii, cred.

— Fără îndoială, dar mai exact cum? Cum funcţionează asta? Problema este pe ce cale influenţează aceşti hormoni gândirea noastră – pentru că nu fac nimic altceva. Intervine pubertatea, şi brusc găsim interesante, fascinante, irezistibile, persoane ale sexului opus care cu un an în urmă nu reprezentau nimic pentru noi – pur şi simplu pentru că aparţin celuilalt sex! Dar cum funcţionează asta? Cum ne determină o substanţă chimică – pentru că hormonul nu este nimic altceva decât o substanţă chimică cu o structură complicată – să gândim într-un mod complet nou? Să simţim noi necesităţi? Şi ce ne spune asta despre natura conştiinţei noastre? Acesta este domeniul activităţii mele.

— Aşa cum descrieţi dumneavoastră hormonii, sună de parcă am vorbi despre nişte droguri periculoase.

Sofia Hernândez se sprijini, de speteaza scaunului şi zâmbi cu subînţeles, ca şi cum s-ar fi amuzat că în sfârşit interlocutorului i se aprinsese beculeţul.

— Da, nu-i aşa?

Tollar sări în picioare şi dădu volumul mai mic pentru că începuse un pachet de reclame.

— Ce ziceţi de asta? Vru el să ştie.

— Interesant, am spus şi gândul mă duse la hârtiile pe care le găsisem în seiful lui Reto Hungerbiihl.

— Şi altceva nimic?

— La ce vă aşteptaţi?

— In faţa ochilor dumneavoastră se află soarta umanităţii, şi tot ce aveţi de spus este „interesant”?

— Şi nu este interesantă soarta umanităţii? Am întrebat.

Omul era clar cam dus cu pluta, doar că încă nu-mi dădeam seama cât de departe.

În orice caz, am considerat că era mai potrivit să trec sub tăcere faptul că soarta umanităţii îmi era indiferentă. Ceea ce prezenta interes pentru mine era soarta unui anumit om.

Arătă către ecranul mut şi spuse, mestecând vârtos:

— Ştiu interviul. L-au mai transmis de câteva ori de când a primit premiul. Va explica acum cum a lucrat. Că le măsura nivelul hormonal şi activităţile cerebrale unor studenţi neavizaţi, în timp ce le arăta materiale pornografice.

— Sună de parcă ar fi fost un experiment amuzant.

— Este un experiment cu conştiinţa umană. Despre asta este vorba. Cu ajutorul pracdcilor sexual-magice, se va pune sub control conştiinţa umană. Tollar începu să respire agitat şi să mestece tot mai nervos. Gesticula cu mâinile în direcţia televizorului. Ceea ce aplaudă aici oamenii nu este altceva decât satanism.

— Ah, da?

Asemenea afirmaţii mă paralizează de-a dreptul. Era evident că era dus cu pluta, dar dimensiunea nebuniei mă lăsa fară cuvinte.

— Doar aşa, ca să înţeleg corect, am întrebat după un timp, modul în care femeile umblă îmbrăcate prin oraş în primele zile când dă căldura este tot satanism?

Ridică din sprâncene. Sub barba încâlcită nu se putu desluşi grimasa afişată pe chip.

— Vă bateţi joc, constată el. Vă distraţi pentru că nu înţelegeţi planul aflat în spatele acestor lucruri.

— Dar dumneavoastră îl înţelegeţi, sunt ferm convins.

— Nici nu este greu. In definitiv Satana se distrează făcându-ne cunoscute fără echivoc intenţiile lui.

Făcea parte din acel soi de smintiţi care în nebunia lor introduc un adevărat sistem. Am tras un scaun şi m-am aşezat şi eu.

— Păi, atunci spuneţi-mi cum arată planul. Mereu am vrut să aflu asta.

Îmi întinse farfuria cu gulii şi mă invită să mă servesc. Probabil o dovadă enormă de încredere din partea lui. Am luat bucata cea mai mică, pentru că aş minţi să spun că guliile crude fac parte din plăcerile mele culinare.

— Aţi amintit femeile îmbrăcate uşor, se apucă Tollar să-mi explice cum stătea treaba. Dar ia gândiţi-vă, cine le îmbracă? Creatorii de modă. Fuste tot mai scurte, decolteuri tot mai ample, apariţii tot mai aţâţătoare. Planul este sexualizarea societăţii. De ce? Mai întâi pentru a amplifica natura noastră animalică, pentru a ne comporta cât mai mult ca animalele – asta i-a plăcut mereu Satanei. Cu toată bunăvoinţa, Tollar nu arăta ca unul care să fi făcut măcar o dată în viaţă sex, ca să nu mai vorbim de alte experienţe mai deosebite. Şi în al doilea rând pentru a pregăti terenul pentru experienţe ca acestea. Societatea noastră este sexualizată de decenii. Valorile noastre au decăzut complet. De aceea i s-a acordat acestei femei chiar, în loc de a fi alungată din cauza experienţelor ei!

— În spatele acestor chestiuni se află de fapt Satana? Mi-am dat eu cu presupusul.

— Normal. În ce priveşte societatea, asta este ca să zicem aşa canonizarea acestei femei. Acum ea poate să îşi continue şi să-şi desăvârşească experienţele ei cu binecuvântarea tuturor, iar Satana este mai aproape ca oricând de atingerea scopului său, acela de a stăpâni conştiinţa oamenilor.

— Dar de ce este asta atât de important pentru el? Eu cred că oricum controlează lumea destul de bine. N-ar fi prea plictisitor să nu mai poată urzi intrigi, ci doar să apese pe un buton?

— Acesta este un mod prea uman de a privi lucrurile. Noi vrem distracţie, amuzament, action, şi din această cauză suntem foarte vulnerabili. Dar Satana vrea ca noi să-l alegem în mod conştient şi, dacă o facem, atunci îi aparţinem pe veşnicie. Atunci el va câştiga.

— Aha, atunci într-adevăr miza este mare.

Tollar confirmă cu mina serioasă pe care o adoptă orice agent de asigurări.

— Totul, vecine, spuse el, miza înseamnă totul.

O asemenea abundenţă de informaţii cutremurătoare trebuia mai întâi digerată, lucru pentru care Tollar avea toată înţelegerea. Gând i-am spus că voiam să mă retrag în camera mea pentru a cugeta, el a zâmbit doar atoateştiutor şi cu o mişcare a capului mi-a acordat permisiunea să plec.

Chiar trebuia să cuget. Am scos prada de noaptea trecută de după dulap unde, suspicios cum eram, o ascunsesem, am pus totul pe pat şi am încercat să mă dumiresc ce găsisem. Dar nu prea mă puteam concentra. Dormisem prea puţin, nu mâncasem nimic toată ziua, iar prin cap îmi treceau tot felul de alte gânduri.

De exemplu, mă gândeam la perioada petrecută cu Lena. Mai ales la nopţi. Că tot fusese vorba de sexualizare: da, corpul meu ardea de nerăbdare să dea în sfârşit frâu liber naturii lui animalice. Aşa de tare ardea, că durea. Şi apoi am citit că seriile de teste efectuate sub denumirea de RASPUTIN au avut ca scop obţinerea nu doar a unui produs destinat creşterii potenţei, ci şi a excitabilităţii sexuale. Cum de îi putuse cuiva veni ideea nebună de a dezvolta un produs care să ne facă mai dornici de sex decât eram de la natură? Ceea ce se căuta cu insistenţă nu era oare eliberarea pornirilor sexuale? Atracţia sexuală dintre sexe nu era oare ceva care ne tortura şi ne chinuia, excepţie făcând puţinele ocazii în care puteam ceda pornirilor?

Era imposibil să analizezi raţional lucrurile astea; aşa cum era imposibil să schimbi prin meditaţie ceva din situaţia în care mă aflam. Îmi dădeam seama destul de difuz, şi totuşi îmi era clar că legătura dintre Lena şi mine nu ar fi mers pe termen lung, deşi mi-aş fi dorit să fie altfel. Mi-aş fi dorit ca ea să fie aici. Mi-aş fi dorit. Încă ceva, dar nu puteam să spun ce anume.

Am scos notesul şi am căutat în el numărul de telefon al unei vechi prietene a Lenei. Am găsit-o, aceasta m-a recunoscut şi mi-a dat noul număr al Lenei.

— Acum se numeşte Novitzky şi are un fiu de trei ani, Sven.

— Şi cum îi merge?

Ea şovăi, apoi zise:

— Ca să fiu sinceră, ne-am cam înstrăinat. Familia ei, fiul, au acaparat-o… Dacă vrei s-o suni, fă-o cel mai bine între patru şi cinci. Mai înainte este pe drum cu copilul, după care vine acasă soţul.

Dar am sunat-o imediat. La numărul format a răspuns robotul. O voce antipatică de bărbat informa că era vorba despre telefonul familiei Novitzky. Novitzky, ce nume o mai fi şi acesta?

Am citit despre viaţa laureatei premiului Nobel, profesorul Sofia Hernândez Cruz, dar nu m-am putut concentra, am făcut un duş, am citit mai departe, dar tot nu reuşeam să mă concentrez. Vedeam cum folia de plastic de pe fereastră era periodic umflată de vânt…

Mă gândeam la Kristina. Poate că acum şedea într-un loc ca acesta. Pentru ea era mai rău, deoarece eu puteam oricând să mă ridic şi să plec, pe când ea nu putea.

Cumva aceste hârtii trebuiau să mă pună pe urmele ei.

Am luat următorul pachet de documente. Juveniles Aggression-Syndrom, prescurtat JAS. Nu mai auzisem de aşa ceva, dar suna impresionant şi îmi redeştepta amintiri din copilărie la care aş fi vrut să renunţ. Nu numai pentru acum, ci pentru tot restul vieţii mele. Încăierări crunte pe podeaua de piatră, purtate cu o îndârjire feroce. Rânjete demonice pe feţele unor băieţi mai mari şi mai puternici, lucru pe care îl făceau simţit. Străluciri de lame de cuţit în lumina soarelui, teama violentă ce te cuprindea din când în când, teama de ce te putea aştepta la sfârşitul zilei.

Atunci când laşi la o parte ochelarii roz ulteriori, copilăria este o perioadă groaznică. Cea mai oribilă parte a vieţii. Aş fi acceptat să mai am o dată douăzeci de ani. Dar doisprezece? Încă o dată opt ani? Niciodată.

Teancul de hârtii conţinea ciornele a mai multor articole pe tema JAS, pline de termeni de specialitate, note de subsol, formule, grafice şi fraze încâlcite. Din ce înţelegeam, din noile cercetări rezulta că agresivitatea anumitor adolescenţi nu avea nimic de a face cu caracterul ori cu mediul de viaţă, ci era o boală cauzată de dereglări hormonale. Dacă acestea se puteau echilibra în corpul unui tânăr la pubertate era un fapt determinat genetic. Cei la care dereglările continuau să existe sufereau de JAS şi aveau nevoie de terapie medicamentoasă corespunzătoare.

Totul reprezenta o descoperire relativ nouă. Ceea ce aveam în faţă era un plan asupra modalităţii în care lumii să îi fie adusă la cunoştinţă această descoperire.

Cineva copiase un calendar al anului viitor, pe care marcase de mână termene pentru publicarea diverselor articole, pe care ulterior le barase sau le alăturase câte un semn de întrebare. Printr-o notă la data de 20 octombrie firma Riitlipharm invita la un simpozion cu tema JAS la Acapulco, pentru care promitea acoperirea cheltuielilor de masă, logistică şi transport. Pe marginea liberă a copiei, ceva mai palid, se notase conţinutul unei convorbiri telefonice din 16 octombrie, din care rezulta contramandarea simpozionului.

Printre faxuri era o filă simplă dintr-un notes, gălbuie, cu linii roşii fine, pe care cineva – probabil Reto Hungerbiihl – făcuse un gen de listă to-do în limba germană: JAS!

De insistat la P că trebuie menţinută buna dispoziţie la RK.

Rezultate iulie-septembrie:

— Nesadsfăcătoare, insuficient de selective

— De analizat: alte proceduri de testare? Unde? Cum?

— Cum procedez până la urmă cu Basel?

F trebuie să preia o seară pe SHC, P şi cu mine trebuie să mergem la RK.

De clarificat întâlnirea cu SHC!

Am citit notiţa cu acea mâncărime plăcută şi familiară în stomac, căreia îi dusesem atâta timp dorul. Note scrise de mână de către alţi oameni: nu există nimic mai fascinant. Este ca şi cum ai putea să arunci o privire direct în mintea lor.

Hungerbiihl făcuse aceste note numai pentru el, pentru a-şi pune gândurile în ordine şi a nu uita nimic, pentru a-şi rândui corect priorităţile decizionale. Faptul că eu, ca nespecialist, abia înţelegeam despre ce era vorba făcea totul şi mai fascinant.

P, F, RK şi celelalte erau prescurtările unor nume, clar. Eu aş putea să scriu un manual despre descifrarea unor astfel de note personale, şi unul dintre primele principii ar fi că numele de persoane se prescurtează aproape totdeauna cu majuscule.

JAS înseamnă Juveniles Aggressions-Syndrom. Evident, Reto Hungerbiihl, şeful filialei din Suedia a firmei Rutlipharm, efectuase aceste serii de teste, de care era nemulţumit. Şi, evident, centrala concernului nu trebuia să afle. El avea secrete faţă de şeful lui suprem, era clar.

Iar SHC – îmi trecu mie prin minte – nu puteau fi decât iniţialele laureatei cu, Sofia Hernândez Cruz.

Ea îl deranja. Tare mi-ar fi plăcut să ştiu de ce!

Intre timp trecuse de ora patru. Am mai sunat încă o dată la Lena.

— Novitzky, se prezentă ea la telefon.

Era cât pe aici să închid, dar am spus totuşi:

— Alo, Lena. Sunt Gunnar.

Am auzit cum trăgea aer în piept.

— Gunnar? Vocea parcă îi tremura. Gunnar, ca să vezi… De unde suni?

— Sunt din nou liber. De alaltăieri.

— Frumos. Pentru tine. Eu… Şdi, nu? Gă m-am căsătorit şi aşa mai departe?

— N-aveam cum să nu aflu, am spus şi am simţit în vocea mea ceva vibrând, ceva insesizabil speram. Ia spune… Ne-am putea totuşi întâlni? Scurt?

— Să ne întâlnim? Repetă ea. Nu ştiu. Este puţin cam brusc… Se auziră din fundal zgomote, apoi scâncet de copil. Sven? Strigă Lena spre interiorul casei. Ce faci acolo? Scoase un oftat care sugera epuizarea. Un moment, da?

M-am lăsat pe spate, pe saltea, şi am auzit-o vorbindu-i copilului care urla. Ce făceam? Nu se va culca cu mine. Lena nu o va face. Avea familia pe care şi-o dorise totdeauna; nu o va risca pentru nimic în lume.

O uşă se închise şi ţipetele copilului slăbiră în intensitate. Paşi, apoi ea reveni la aparat.

— Gunnar? Mai eşti la telefon?

— Lasă-mă să ghicesc. Bărbatul tău ar fi împotrivă.

— Da. Nu. Ba da, natural, oftă ea. Dar oricum nu merge. Sven este bolnav şi trebuie să stau cu el acasă. In altă situaţie aş fi spus că ne-am putea întâlni într-o zi la o cafenea sau… Ştii, în mod normal nu are probleme. Când mă întâlnesc cu vreo prietenă şi este cu mine, are nevoie doar de o carte cu poze şi de o suzetă şi este cel mai cuminte copil din lume.

M-am încruntat. Ce idiot eram! Ea nu gândea ca mine. Eu nu eram dispus să stau la o cafea, debitând platitudini de faţă cu micuţul ei mai mult ori mai puţin cuminte.

— Bine, am spus, încercând să duc discuţia la sfârşit.

Ce idee proastă am avut! Dar la ce să te aştepţi de la cineva ieşit de două zile din închisoare şi care se simte cam dezorientat?

— Hmm… Da, înţeleg, murmură ea cu gândul în altă parte. Gunnar, mi-am amintit că mai am revistele tale. Ţi le-aş putea trimite? Ce să fac cu ele?

Am rămas încremenit.

— Ce reviste?

— Ei, abonamentele tale, răspunse Lena mirată tocmai când şi eu îmi aminteam de ele ca de ceva de acum o sută de ani.

Atunci când arestarea mea devenise iminentă, nu numai că o târâsem pe Lena după mine la bancă, pentru seif, dar o mai şi rugasem să continue abonamentele mele la revistele de specialitate privind tehnica de siguranţă şi supraveghere. Era vorba despre o revistă germană şi două reviste americane greu de obţinut şi care nu se găsesc în bibliotecile din Suedia, excepţie făcând poate biblioteca poliţiei. Numerele mai vechi practic nu mai puteau fi obţinute, dar deseori tocmai de ele aveai nevoie. Pe atunci mă gândisem că cu ajutorul acestora mă voi putea pune rapid la curent cu noile cerinţe ale branşei mele.

— Chiar le-ai păstrat pe toate?

— Da, nici nu sunt chiar aşa de multe. Patru numere anual din cele americane, şi cam subţirele dacă te gândeşti la preţ.

— Dar tu te-ai căsătorit şi ai un copil şi aşa mai departe…

Aproape că mă bâlbâiam.

Vocea ei era moale, domoală.

— Îţi promisesem.

— Da, am spus.

— Este vorba despre o cutie plină, Gunnar. Dacă îmi dai adresa, ţi le trimit.

Eram atât de uimit, că am fost de acord. Da, să mi le trimită. Îmi dădeam seama că acum nu dispuneam de timpul necesar pentru a le citi, dar ce o fi, o fi… I-am dat adresa pensiunii mele, ea o notă, o repetă ca să fie mai sigură şi nici o lampă de averdzare din capul unui bărbat de obicei suspicios nu se aprinse.

După convorbire am mai rămas un timp aşa, privind telefonul mobil din mână şi încercând să înţeleg ce mi se întâmpla.

Nu aveam idee. Am luat din nou hârtiile din tezaurul lui Hungerbiihl, le-am răsfoit şi am început să înjur. Fir-ar să fie, aveam nevoie de informaţii suplimentare! Aveam nevoie de Dimitri!

Şi mai aveam nevoie de ceva de mâncare. Stomacul meu era complet gol. Cel mai bun lucru era să dau fuga la localul chinezesc pe care îl văzusem la vreo două străzi distanţă, să iau câteva porţii din ceva cu orez, plus ceva de băut. Tocmai voiam să mă ridic şi să iau portmoneul, când sună telefonul. L-am înşfăcat:

— Ce este?

Hans-Olof, bineînţeles. Neinteligibil. Suspina, ofta, bombănea.

— Ascultă, nu înţeleg nici un cuvânt, l-am întrerupt. Ia-o de la capăt, şi te rog, mai rar!

— Tocmai a sunat Kristina, ţipă el. Este într-o cabină telefonică din Sodertălje! Trebuie să o iau!

CAPITOLUL 29

— Să o iei? Pe Kristina? Am strigat fără să vreau. Asta înseamnă că este liberă?

— Da! Este liberă. A scăpat de ei! Gâfâi Hans-Olof. Din fundal se auzeau trântindu-se uşi şi paşi pe pietriş. Ce să fac acum? Plec la Sodertălje, nu? Este în cabina telefonică de la intersecţia Persikragrănd cu Hogloftsvăgen. Trebuie să mă uit pe ghidul oraşului… Să te iau de la hotel?

— Nu mai sunt la hotel, am răspuns cu gândul în altă parte.

Mă surprindea şi pe mine violenţa reacţiei mele fizice la această modificare a situaţiei. Inima parcă voia să îmi iasă din piept rupându-mi coastele. Urechile îmi vâjâiau. In capul meu se învârteau gânduri şi sentimente.

— Nu mai eşti la hotel? Repetă Hans-Olof. Dar de ce?

Vocea predominantă în tot acest haos era cea a neîncrederii. Cum era posibil?

— Hans-Olof, nu înţeleg. Nu înţeleg ce înseamnă asta.

— Este liberă, Gunnar! Strigă el. Se trânti portiera unei maşini şi vocea lui răsună inconfundabil din interiorul unei maşini. Mă aşteaptă Kristina! Mă aşteaptă să o iau, s-a sfârşit coşmarul!

Dar cum de au eliberat-o răpitorii tocmai acum? Ce se petrecea în spatele culiselor? Sau poate că a reuşit să evadeze? In acest caz…

— Du-te cât de repede poţi, i-am spus. Ia-o, urc-o în maşină şi pleacă oriunde. Dar nu acasă! Mă auzi, Hans-Olof? In nici un caz nu te duce cu ea direct acasă!

— Ce?

— Dacă a fugit, o vor urmări, mă înţelegi? Aşteptaţi-mă undeva până când vin şi eu.

— Ah, da. Aşa fac. Unde?

— Nu are importanţă. La un hotel, ce ştiu eu… Vom lua legătura telefonic. Acum du-te, omule! L-am grăbit eu, pentru că încă nu auzeam zgomotul unui motor.

El porni motorul şi am auzit zgomotul făcut de pneuri pe pietriş.

— Şi tu? Tu nu vii acolo?

— Ba da, dar înţelege că nu trebuie să fim văzuţi împreună. Poate că totul nu este decât o capcană. Poate că ei bănuiesc ceva. Probabil că ştiu că cineva a pătruns azi-noapte la Riidipharm.

Şi era posibil ca ei să ştie mai multe despre rudele lui Hans-Olof decât ne-ar fi plăcut nouă.

Era posibil ca de la Kristina să ştie, îmi trecu prin minte.

— Aha! Circulaţia este dificilă. Cred că trebuie să închid telefonul.

— Da, să nu faci vreun accident acum. Du-te acolo şi înşfac-o! Îmi mai veni o idee: i-ai dat numărul tău de mobil?

Se bâlbâi:

— Aăă… Nu. Nu m-am gândit la asta.

— Bine, bine că nu te-ai gândit.

Păru că înţelesese ce voiam să spun. Am închis telefonul.

Acum se răzbuna faptul că nu îmi procurasem mai de mult o maşină.

Am sărit în pantofi. Un taxi – m-am gândit în timp ce umblam la şireturi. Cât ar costa? Până la Sodertălje erau douăzeci de kilometri buni. Cinci sute de coroane, dacă nu mai mult. Cu siguranţă că nici tarifele la taxi nu mai erau aceleaşi ca înainte de a fi intrat eu la închisoare. Am înghesuit documentele în ascunzătoarea lor şi am luat la mine un pumn plin de bani, vreo două mii de coroane, în bancnote de câte o sută şi de câte cinci sute.

Am ieşit ca un fulger pe stradă. Se lăsase de mult întunericul. Un vânt rece ca gheaţa ridica câţiva fulgi rătăciţi pe străzi, ce scânteiau în luminile farurilor ca nişte insecte graţioase. Mă treceau fiori gândindu-mă la Kristina, care probabil că îşi aştepta tatăl îmbrăcată în haine potrivite pentru mijlocul lui octombrie. Din nou mi-am dat seama că mi-o imaginam ca pe o fetiţă de opt ani cu coadă de cal. Dar între timp împlinise paisprezece ani; poate că îi va trece prin cap să se adăpostească undeva.

Nici un taxi, nimic. Pe străzi se scurgea un râu de cutii metalice, zdrăngănind, mirosind, dar printre ele nu se afla nici un taxi. Am alergat de-a lungul lui Rosenlundsgatan, căutând din priviri şi înjurând. Am zărit o staţie de taxiuri. Dar era goală. Doi bărbaţi cu genţi-diplomat aşteptau cu gulerele paltoanelor ridicate.

Puteam să uit de taxi. Mai erau doar câţiva paşi până la staţia Sodra. La cum se circula, mai curând ajungeam pe jos – şi în orice caz dacă foloseam metroul.

În timp ce cumpăram un bilet, am auzit jos zgomotul metalic al unei garnituri care tocmai sosea. M-am năpustit pe scări şi în ultima secundă am sărit în ultimul vagon, a cărui parte din spate era goală. Ce este drept, asta se datora unui nenorocit care sforăia şi care făcuse pe el în aşa hal, că se bălăcea într-o băltoacă de urină, al cărei miros bestial deveni şi mai pregnant după ce uşile se închiseră şi vagonul bine încălzit se puse în mişcare. Am preferat să suport înghesuiala dintr-unul din celelalte vagoane, pline de perechi care se certau, de tineri agresivi şi bătrâni cicălitori.

Imediat ce garnitura ieşi din tunel la suprafaţă, se goli puţin câte puţin la fiecare dintre staţiile enervant de numeroase. La un moment dat am găsit un loc la fereastră şi am putut să văd în întunericul de afară cum luminile provenind de la garniturile ce treceau în sens invers alunecau pe povârnişurile acoperite de nea şi peste pinii sfrijiţi. La fiecare câteva minute verificam dacă telefonul meu mobil era în stare de funcţionare, că avea semnal, că Hans-Olof nu îmi trimisese nici un SMS în timp ce fusesem în subteran. Nu îl sunam, în orice caz nu îl sunam acum. Probabil că era încă blocat în trafic. Dacă nu era aşa însemna că era ocupat. Nu, acum nu, deşi obiectele acestea erau practice în asemenea situaţii. Când se încerca eliberarea nepoatei din ghearele răpitorilor care lucrau cu poliţia.

Cu puţin înainte de Ronninge telefonul sună şi l-am dus la ureche cu rapiditatea cu care un erou de western îşi scotea arma.

— Da? Era Hans-Olof. Ce este?

— Nu ştiu ce să fac.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

Avea un tremurat ciudat în voce:

— Nu mai suport, nu mai pot… Gunnar, te rog…

În timp ce vorbea, parcă vedeam în faţa ochilor o fotografie de ziar în care o fetiţă zăcea într-un lac de sânge, cumplit maltratată. Nu mai este o fetiţă! M-am corectat, dar m-am stăpânit cu greu să nu fac ceva, de exemplu să lovesc peretele cu pumnul. Am inspirat adânc şi m-am străduit să par ca un psihiatru care zice:

— Hans-Olof! Acum te rog să îmi spui ce s-a întâmplat. Ai găsit-o?

Pauză.

— Nu, spuse.

Speranţa care se trezise în mine împotriva oricărei raţiuni era acum la pământ.

— Unde eşti acum? Am întrebat fără nici o intonaţie.

— Dar ea a fost aici, spuse el.

— Ce?

— Aici, în cabina telefonică. A fost aici.

Suna groaznic. Era pe punctul de a-şi pierde autocontrolul.

— Hans-Olof, unde eşti? In Sodertălje?

Urmă un moment de linişte în care am crezut că legătura se întrerupsese, apoi el răspunse:

— Da.

Nu era bine. Poate că trebuia să mă îngrijoreze nu numai situaţia Kristinei, ci şi cea a tatălui ei.

— Vin cu metroul, am spus. Era riscant, era o încălcare a propriilor mele măsuri de siguranţă, dar trebuia. Poţi să ajungi la gară?

Răspunsul lui veni de foarte departe şi nu aş fi putut spune dacă era un fenomen tehnic:

— Da. La gară, clar.

Garnitura mergea tot mai încet, pe măsură ce se apropia de Sodertălje, cel puţin aşa mi se părea mie. Mă mutasem de mult în faţa uşii şi încercam să desluşesc ceva în întunericul străpuns de luminile felinarelor stradale. Nu mai trecusem tare de mult prin aceste locuri. De pe vremea când eu şi Inga locuiam aici. Deseori avusesem mulţi bani în buzunarul de la piept al scurtei mele şi pe ultimii kilometri abia mai răbdam să stau jos. De cele mai multe ori fusesem toată ziua în Stockholm, unde pătrunsesem prin efracţie în tot felul de locuinţe – în timpul zilei puteam opera într-un mod mai puţin suspect decât în timpul nopţii – şi vândusem prada unui tăinuitor. Era o metodă primitivă de a obţine bani, dar pe atunci nu ştiam alta mai bună. Cărasem după mine tacâmuri de argint, tablouri periculos de mari şi banale aparate de radio, iară să bănuiesc că aş fi putut obţine cu uşurinţă însutit sau înmiit aceeaşi sumă, dacă în loc de podoabele soţiei aş fi luat calendarul cu întâlniri al soţului şi l-aş fi vândut celor interesaţi.