Eschbach Andreas

— Lucrările ei sunt realizări ştiinţifice strălucite, îl contrazise Hans-Olof zăpăcit. Ea a revoluţionat neurofiziologia.

Bosse spumega:

— Ah, da, uitasem… Tu eşti nebun după ea.

— Mă tot minunez. Cineva încearcă să mituiască un membru al Adunării Nobel şi se pare că nimeni nu se agită pentru asta.

— Ei, da. Banii guvernează lumea. Să uităm asta. Poimâine are loc votul, după care ar trebui să bem ceva urgent, ce zici de asta? Bosse se aplecă deasupra biroului, pescui notesul în care avea fixate întâlnirile şi începu să răsfoiască paginile mâzgălite cu sârg. Cerule, au trecut ani de când ultima dată…!

Hans-Olof îl privi nesigur de ce voia să semnifice asta. Trecuseră ani, aşa era. Pe atunci Inga încă trăia.

— Nu mai beau. Dar ştii…

— Da, mi-ai povestit. Nu face nimic, tu iei ceva fără alcool. Poate că şi eu am să fac la fel. Bosse trase o linie peste o mâzgălitură, scrise altceva alături, ceea ce după liniuţa de unire părea să fie Hans-Olof. Hai să mergem la Cadier, ca ultima dată. A fost vesel acolo.

Hans-Olof se încruntă.

— Frumos, dar scump.

Bosse ridică privirea şi în ochi i se aprinse o scânteie sălbatică, o furie pe care putu să şi-o strunească doar cu mult efort.

— Fir-ar să fie, Hans-Olof, şuieră el şi trânti furios pixul pe birou, dacă îţi faci asemenea griji cu banii, de ce nu i-ai luat pur şi simplu şi să îţi fi ţinut şi gura?

Un moment domni liniştea care probabil că urmează exploziei unei bombe, când unii sunt morţi, iar alţii asurziţi după bubuiala teribilă.

În cele din urmă Hans-Olof spuse:

— Bine. La Cadier ar fi grozav.

După care ieşi.

Peste noapte sentimentele lui Hans-Olof se schimbară. Când se dusese la culcare, seara târziu, după ce se certase cu fiica, Kristina, care îi reproşa că nu o ascultă şi nu o ia în serios, şi că ceilalţi din clasă primesc mult mai mulţi bani de buzunar şi nici nu trebuiau să fie atât de devreme acasă, atunci era exasperat de faptul că valori ca cinstea, buna-credinţă, spiritul cercetător şi entuziasmul pentru o cauză nu păreau a mai fi preţuite mai mult decât banii şi ceea ce se putea cumpăra cu ei: autoritate, aparenţă, obiecte. Când se trezi a doua zi, exasperarea se transformase în furie mocnită.

Nu – decise el. Se va împotrivi chiar de ar fi singurul şi ultimul din întreaga lume care gândea astfel. Era necesar să tragă o linie despărţitoare şi să spună: până aici, şi nu mai departe. Şi această delimitare era.

Testamentul lui Alfred Bernhard Nobel era una dintre cele mai măreţe decizii luate spre binele omenirii, individual, de către un om. Deşi îşi dobândise averea prin descoperirea dinamitei şi a altor explozivi, şi o datora războiului, la încheierea vieţii lui a dispus ca ea să fie destinată ştiinţei, literaturii şi înainte de toate păcii. El a gândit dincolo de graniţele naţionale, dincolo de rase şi generaţii, într-o vreme în care aceste idei erau mult mai revoluţionare decât astăzi. Prin viziunea lui devenise mit, sursă de forţe pentru tot ce era pentru omenire mai nobil şi mai înălţător.

Şi cineva cutezase să lovească cu toporul în rădăcinile acestei sublime instituţii? Cineva era atât de josnic încât să atace prin mituire grosolană integritatea şi independenţa acordării premiului?

Niciodată. In adunarea ce va avea loc mâine, el, Hans-Olof Andersson, se va ridica şi va vorbi despre ceea ce se întâmplase. Îi va obliga la o discuţie. Nu îşi va găsi liniştea până când nu va exista siguranţa că niciunul dintre cei cu drept de vot nu era câtuşi de puţin influenţat şi că decizia comitetului nu era supusă nici unui alt criteriu decât cel al excelenţei ştiinţifice. Nu trebuia să existe nici o îndoială, nici o umbră să nu planeze asupra prestigiului premiului Nobel. De aceste lucruri se va ocupa el.

Uşurat de a-şi fi găsit locul în lume, însufleţit de entuziasmul pe care ţi-l insuflă luarea unei hotărâri bune şi împăcat cu sine însuşi, părăsi casa ca în fiecare dimineaţă, la puţin timp după ce fiica lui plecase la şcoală, şi se duse la institut.

De data aceasta conduse pe calea de acces principală, şi atunci când coti spre terenul unde se afla Karolinska văzu staţionate în partea stângă a forumului Nobel furgonetele firmei care se ocupa de organizarea festivităţii cu ocazia conferinţei de presă prilejuite de comunicarea acordării premiilor. Mese de local erau descărcate de tineri, femei în salopete de culoare deschisă duceau în sala de recepţii coşuri cu feţe de masă sau făceau să strălucească peretele din sticlă al intrării. Ca în fiecare an, tensiunea puteai parcă s-o tai cu cuţitul.

Şi desigur că ziariştii din lumea întreagă, care mâine-dimineaţă se vor ciorovăi pe cele mai bune locuri, de data aceasta vor avea mai mult de scris decât numele laureaţilor premiului Nobel.

Opri maşina pe un loc aflat la sfârşitul parcării şi, parcurgând pe jos drumul către birou, se strădui să nu se uite după un bărbat cu ochii distanţaţi şi cu o valiză din piele. Reuşi să nu se mai gândească la el abia după ce se adânci complet în problemele muncii lui de zi cu zi, cum i se întâmpla de cele mai multe ori. Specialitatea lui erau mecanismele de transmitere în acel sistem neuronal al măduvei spinării şi al creierului care regla durerea şi reacţiile la stres. Desigur că nu avea nimic de-a face cu lucrările de laborator, acestea erau efectuate de trei studenţi, care ulterior vor figura drept coautori. O dată pe săptămână aceştia veneau în biroul lui pentru a face comunicări, când totdeauna apăreau conexiuni noi, fascinante. In discuţia de astăzi era vorba despre indicii conform cărora anumiţi stimuli de stres slabi păreau să conducă la modificări de ţesut şi la o vărsare de colecistochinină în zona periaqueductală a creierului, despre care se credea că era o componentă importantă a receptorului durerii. Ceea ce putea reprezenta un început pentru realizarea de noi analgezice şi care merita studierea în continuare. Discutară mai multe ipoteze şi în final deciseră să cerceteze în acelaşi fel nivelul neuropeptidelor. În cazul în care rezultau valori semnificative, vor vedea ce vor mai face.

După ce studenţii plecară, Hans-Olof se dedică unui articol privind evoluţii actuale în farmacologie, pe care îl promisese magazinului de ştiinţă generală al Institutului Karolinska, care apărea la fiecare trei luni, Medicinsk Vetenskap. La redacţie era considerat a fi unul dintre puţinii profesori care avea un limbaj uşor de înţeles, accesibil, de aceea primea des solicitări din partea ei. Exact când medita asupra unor alineate în care erau prezenţi prea mulţi termeni de specialitate, sună telefonul. Ridică receptorul fără să îl privească:

— Andersson.

Nici un răspuns. Doar un foşnet îndepărtat, şters:

— Alo? Vru să pună receptorul în furcă, dar nu o făcu. Este cineva la aparat?

Un fâsâit, apoi brusc o voce. O voce pe care nu o mai auzise niciodată:

— Fiica dumneavoastră, Kristina, are 14 ani şi este elevă la şcoala Bergstroem, spuse un bărbat într-o engleză guturală, lipsită de tonalităţi. Are păr lung, blond şi îi place să poarte o bandă pe frunte, astăzi are una cu doi căluţi brodaţi în galben, în clasă stă în banca a treia din faţă, pe rândul de la fereastră, lângă o fată cu numele de Silvia Wiklund. Acum este la ora de engleză, ceea ce nu pare a fi materia ei favorită, judecând după expresia feţei…

Hans-Olof simţi cum o gheară de gheaţă îi cuprindea inima.

— Ce înseamnă asta? Dumneavoastră cine sunteţi? De ce îmi spuneţi astea?

— Trimisul nostru, domnul Johansson, vă va mai căuta şi în seara aceasta, se auzi vocea guturală. De data aceasta ar trebui să luaţi în consideraţie faptul că noi dispunem şi de alte posibilităţi decât aceea de a vă oferi bani.

CAPITOLUL 7

Când puse jos receptorul, se simţea ca drogat. Kristina. Ameninţau că îi vor face ceva Kristinei.

Ce coşmar! Cerule, Kristina! Ce fel de oameni erau aceştia? Ce fel de lume, fir-ar să fie, era aceasta?

Apă. O înghiţitură mare, un pahar plin deodată şi apoi încă unul. Se simţea de parcă ardea pe dinăuntru.

Trebuia, desigur, să li se supună. Unei asemenea perfidii nu se putea opune. Când în faţa votului va trebui să aleagă între idealul premiului Nobel şi viaţa şi sănătatea fiicei lui, alegerea va fi, va trebui să fie în favoarea Kristinei. Kristina era tot ce avea, sensul vieţii lui, tot ceea ce îi mai rămăsese de la soţia sa, de la vremea când era cu ea, de la cei mai frumoşi ani ai vieţii lui.

Hans-Olof simţea oroarea paralizantă de a fi la mâna criminalilor, de a trebui să se supună intrigilor lor fără a putea să se apere…

Ia stai! Ce prostie! Asta se putea petrece poate în Sicilia sau la New York în Bronx, dar aici ne aflam în Suedia! În această ţară nimeni nu putea să şantajeze pe cineva şi să spere că va scăpa nepedepsit.

Nu. Nu se va preda neajutorat acestor criminali. Aceştia se vor minuna. Tot ceea ce avea de făcut era să se ducă la poliţie şi să reclame cazul.

Şi aşa va şi proceda. Imediat. Se repezi la birou, smulse receptorul telefonului şi, aşa cum neobosit avea să declare mai târziu, făcu cea mai mare greşeală a vieţii sale.

Scoase febril agenda telefonică din sertarul biroului şi formă numărul şcolii Bergstroem. Telefonul sună îndelung, apoi răspunse o femeie prezentându-se, dar el nu reţinu numele.

Hans-Olof spuse:

— Bună ziua, Andersson este la aparat. Ii puteţi transmite ceva fiicei mele?

— Un moment. Femeia foşnea nişte hârtii. Andersson? Care Andersson?

— Profesorul Andersson. Fiica mea se numeşte Kristina şi este în clasa a opta A.

Din nou foşnet.

— Îmi pare rău, nu pot trimite după ea acum. Conform orarului se află într-o lucrare la limba engleză.

— Ştiu, confirmă Hans-Olof, deşi nu era aşa. Nu ştia. Nici nu era sigur dacă ea nu îi spusese şi el pur şi simplu nu fusese atent. Pe de altă parte, de mult nu îi mai spunea totul. Fiicele de vârsta Kristinei erau dificile, lucru confirmat de toată lumea cu care discutase. Dar bineînţeles că în ciuda tuturor acestor lucruri o iubea mai mult decât propria viaţă. Nici nu trebuie să trimiteţi după ea. Vreau doar să îi transmiteţi ceva.

— Bine. Ce anume?

Da, ce? Era o întrebare bună.

Dintr-un motiv oarecare nu îi veni ideea simplă de a merge să o ia pe fiica lui de la şcoală şi a o duce undeva în siguranţă, înainte de a merge la poliţie. Să fi fost pentru că nu apreciase corect magnitudinea ameninţării lui? Să fi fost lipsa experienţei de viaţă, comună profesorilor? Sau era revolta îndărătnică faţă de a-şi lăsa viaţa cotidiană răvăşită de ameninţările unor oameni cu moralitate îndoielnică? Tindea, mai târziu, să dea prioritate ultimei motivaţii.

Îi era oricum clar că nu îi putea cere secretarei şcolii să îi transmită Kristinei că afară o pândea cineva şi că trebuia să se ascundă în beciul şcolii sau cam aşa ceva.

— Spuneţi-i, vă rog… Începu în timp ce se gândea febril. Spuneţi-i ca astăzi să mă aştepte în şcoală. Să nu se ducă acasă la terminarea programului, ci să rămână în şcoală până când vin eu.

— Hmm… Făcu sceptic femeia. Şi asta când va fi?

Socoti rapid. Drumul până la Kungsholmen, la poliţie, timpul necesar acolo, poate că va trebui să şi aştepte, sau poate că se va întocmi un proces-verbal, pe urmă până la Sundbyberg… Probabil peste o oră şi jumătate, nu ştiu exact.

— Înţeleg.

Tonul nu prea susţinea afirmaţia.

— Ar putea să aştepte la dumneavoastră în secretariat? Sau în altă parte, unde un adult să poată arunca o privire asupra ei?

Îşi dădea cel puţin seama că o şcoală nu era o fortăreaţă, şi într-o situaţie dificilă un profesor sau o secretară nu o puteau apăra pe Kristina. Dar deşi interlocutorul de la telefon ştiuse la ce ore tocmai lua parte Kristina, pentru Hans-Olof nu însemna că aceia care supravegheau clădirea şcolii cunoşteau întregul orar al fetei. Dimpotrivă, era convins că, dacă Kristina nu ieşea, ei vor presupune că ea mai avea ore şi vor mai aştepta.

— Din partea mea nu are decât să vină, spuse femeia.

Se auzi sunând în fundal un alt telefon.

— Spuneţi-i să nu părăsească şcoala înainte de venirea mea, repetă el.

— Da, asta înţelesesem, ripostă scurt femeia. Scuzaţi-mă, trebuie să răspund la un alt telefon.

— Dar îi veţi comunica?

— Da, bineînţeles. La revedere.

Ea întrerupse convorbirea.

Hans-Olof rămase o vreme cu receptorul mut în mână, înainte de a îl pune în furcă şi de a-şi spune că nu avea nici un sens să intre în panică. Opri computerul la care lucra, îmbrăcă pardesiul, luă geanta şi ieşi.

Nici prin cap nu îi trecea că şi pe el îl supraveghea cineva.

Pe drumul spre centru se circula încet. Lucrurile se mai îmbunătăţiră când reuşi să cotească înainte de gară. In parcarea pentru vizitatori din faţa sediului Central al poliţiei din Kungsholmsgatan erau mai multe locuri libere.

Căută şi găsi o intrare în masiva clădire. Privirea îi alunecă nerăbdătoare pe panoul de afişare, pe tăbliţe indicatoare, nume, denumiri de compartimente şi numere de încăperi, dar toate direcţiile în care o apucă se dovediră greşite şi ajunse doar în faţa unor uşi încuiate. Începu să pună întrebări, dar fiecare dintre cei întrebaţi voia să ştie ce treabă avea.

— Trebuie să anunţ ceva, explica el, evitând să răspundă întrebărilor, pentru că brusc i se făcuse teamă că ar putea să nu fie crezut.

Ba nu, bineînţeles că îl vor crede. Nu existau motive să se îndoiască de cele spuse de el. Era profesor la Karolinska, şef de secţie la departamentul de fiziologie şi farmacologie, avea drept de vot în Adunarea Nobel, era un savant cu renume internaţional, un respectabil membru al societăţii.

Totuşi, nu îşi călcă pe inimă să acorde încredere cuiva de la poartă ori de pe culoare.

I se indicau direcţii, i se spunea: „Drept înainte, a treia uşă pe stânga”, şi altele asemănătoare. Trecea prin faţa unor oameni care aşteptau pe bănci şi îl priveau morocănoşi. Paşii îi răsunară pe coridoare până când în spatele lui se închise cu zgomot sec o uşă din sticlă groasă şi se trezi în faţa unui fel de ghişeu. Deodată se aşternu o linişte plăcută.

— Cu ce vă pot ajuta? Întrebă un tânăr în uniforma albastră a poliţiei.

— Aş vrea să anunţ ceva, spuse Hans-Olof.

Tânărul scoase de sub tejghea un formular şi luă un pix.

— Înţeleg. Şi ce doriţi să anunţaţi?

— Se încearcă şantaj area mea.

Îşi dăduse drumul. Bun. Justiţia îşi intra în atribuţii. HansOlof respiră uşurat.

Mâna în care poliţistul ţinea pixul se opri şovăitoare pe formular, ca şi cum tânărul nu ar fi fost hotărât dacă era competent pentru acest caz.

— Pot afla întâi numele dumneavoastră?

— Andersson. Hans-Olof Andersson, declară Hans-Olof repede şi hotărât. Sunt profesor la Institutul Karolinska. Nu ar strica să fie clar acest lucru de la început.

În acel moment, pe uşa din fundul încăperii intră un alt poliţist. Avea într-o mână mai multe mape cu documente şi în cealaltă mână un măr, din care tocmai muşca cu poftă. Fără a acorda atenţie la ce se întâmpla la ghişeu, se îndreptă către o altă uşă, ce dădea într-o încăpere în care se putea privi printr-un geam mare şi care, după cum arăta părea, să fie destinată interogatoriilor.

Hans-Olof încremeni cu senzaţia că i se scurseseră toate puterile şi că se va deschide pământul şi îl va înghiţi.

Ochii mult distanţaţi unul de altul, ochii de peşte! Poliţistul nu era nimeni altul decât bărbatul care încercase să îl mituiască.

CAPITOLUL 8

El era, fără nici o îndoială. Hans-Olof privea buimac cum bărbatul deschise uşa, o închise după el şi cum aruncă documentele pe o masă. Ce însemna asta? Un poliţist? Vorbea cu cineva care nu putea fi văzut de la ghişeu şi muşca mai departe din măr. Un poliţist. Bărbatul care îi oferise bani, care afirmase că era doar un intermediar era poliţist.

Nu îl descoperise încă pe Hans-Olof, dar asta putea fi o problemă de secunde. Era suficient să întoarcă doar capul, nimic mai mult.

Hans-Olof pricepu că poliţia nu îl va putea ajuta. Cei care se aflau în spatele acestor lucruri reuşiseră să penetreze poliţia din Stockholm. De aici nu putea aştepta ajutor. Era de unul singur.

— S-a rezolvat, murmură el şi scoase mâna din buzunar.

— Poftim? Întrebă tânărul poliţist.

Hans-Olof se retrase încet un pas.

— Eu… Hmm… M-am răzgândit. Scuzaţi deranjul.

Se întoarse, se îndreptă spre uşă şi abia se reţinu să nu o ia la fugă.

— Alo, nu merge atât de simplu…

Uşa era blocată. Încuiată. Hans-Olof înţelese că uşa se deschidea numai dacă cineva de la ghişeu apăsa un buton. Era prizonier!

— Trebuie să plec, strigă şi zgâlţâi mânerul masiv al uşii. Daţi-mi drumul afară!

Tânărul poliţist spuse:

— Ascultaţi, nu merge aşa. Şantajul este o infracţiune gravă. Suntem obligaţi să clarificăm indiciile.

Omul cu ochi de peşte se uitase încoace? Nu. Termină mărul, se răsuci şi azvârli cotorul probabil într-un coş de gunoi.

— Nu am indicii, spuse Hans-Olof. M-am înşelat. Pur şi simplu m-am înşelat. Deschideţi uşa!

Tânărul rămase amabil, dar şi insistent:

— Îmi pare rău, mă tem că nu pot face asta.

În acel moment cineva deschise uşa din exterior, un poliţist gras, diform, cu mustăţi ca de morsă şi cu o privire tâmpă. Hans-Olof reacţionă pe loc şi se repezi pe lângă poliţist.

— Ei, ce atâta grabă? Îl îmbrânci acesta surprins, cu legitimaţia codată încă în mână, dar îi dădu drumul şi Hans-Olof se strecură pe lângă el fără a-l învrednici măcar cu o privire.

În spatele lui izbucniră strigăte, un talmeş-balmeş de voci. „Să nu te opreşti, se avertiză singur. Şi să nu fugi!”

Paşi, chemări, scârţâit de tocuri pe marmura goală. Uite un colţ, după care ar putea să cotească. Ca la comandă – şi o uşă. O toaletă. Intră. Înăuntru era întuneric beznă când închise uşa după el, se rezemă de perete aşteptând şi sperând că paşii care se auzeau vor trece de el.

Dar paşii nici nu se apropiară.

Hans-Olof trase cu urechea, dar nu auzi nimic. Era posibil ca pereţii să fie atât de groşi şi uşa să izoleze fonic atât de bine? Nimic. Doar linişte şi întuneric, şi propria lui respiraţie.

Pipăi după întrerupător şi îl apăsă. Două tuburi de neon pâlpâiră scoţând din întuneric două chiuvete, faianţa albă şi pereţi despărţitori cenuşii. Pe interiorul uşii era lipit un bileţel, pe care scria cu litere mari: Rugăm nu stingeţi lumina! Şi dedesubt, cu litere ceva mai mici: Dragi colegi, aprinderea şi stingerea tuburilor luminiscente consumă mai multă energie decât se consumă lăsându-le aprinse tot timpul, şi în plus le scurtează şi durata de viaţă. Gândiţi-vă la mediul înconjurător şi menajaţi acest întrerupător!

Hans-Olof se privi în oglindă. Se sperie de modul în care arăta. Cerule, avea cincizeci şi unu de ani! Nu mai avea vârsta unor asemenea întâmplări.

Afară era linişte deplină. Ce putea să însemne asta? Îl aşteptau la uşă ca să îl prindă la ieşire? Erau pregătiţi să folosească arme de foc?

Puse mâna pe clanţa uşii şi o deschise uşor. Nu era nimeni.

Ba nu, se auzeau paşi grăbiţi. O femeie cu pantofi cu toc cui venea pe coridor, cu privirea aţintită pe display-ul telefonului mobil. Se părea că citea un SMS, dar oricum zâmbea reţinut. Când trecu pe lângă el, îi aruncă doar o privire fugară, dezinteresată şi îşi continuă drumul.

Uşa toaletei îl împingea uşor de la spate, ca şi cum ar fi vrut să îl expulzeze. Hans-Olof întinse absent mâna către întrerupător, dar se gândi apoi la mediul înconjurător şi lăsă lumina aprinsă. Liniştea brusc lăsată îl irita. Era mai neliniştitoare decât ar fi putut să fie orice urmărire în stil vânătoresc. Părea să indice că lucrurile rele se întâmplă în altă parte.

Brusc începu să bănuiască unde. Dumnezeule, şi ce bănuială!

Trebuia să iasă rapid de aici. Coborî scara în grabă, până la parcare, la maşină. Porni motorul cu mâinile tremurânde şi, când coti în stradă, auzi zgomot de frâne şi claxonări furioase în urma sa. Fără să arunce măcar o privire în urmă conduse mai departe, trecu pe galben la intersecţii, cum în viaţa lui nu mai făcuse – doar cu o excepţie. Dar nu voia să se gândească acum la asta, voia doar să conducă, şi încă repede. Poate că mai avea o şansă de a-şi repara greşeala.

Iată şcoala. Clădirea mare, din cărămidă galbenă era înspăimântător de liniştită şi părăsită, cu uriaşele ferestre întunecate ca nişte ochi stinşi, nu se vedea nici un copil. O privire aruncată ceasului îi arătă că orele se terminaseră. Dar niciodată la această oră locul nu fusese atât de gol.

Hans-Olof parcă pe locul pentru handicapaţi, chiar lângă intrarea principală, lăsă portiera descuiată şi urcă în fugă treptele late şi joase. In holul de la intrare era întuneric şi linişte ca într-un mausoleu şi mirosea asemănător, a praf şi chimicale. Se grăbi spre secretariat şi împinse uşa fără a mai bate.

O femeie aflată la biroul ei şi care punea nişte lucruri în geantă tresări speriată.

— Doamne, m-aţi speriat!

Ea îi aruncă o privire supărată şi ridică de pe podea o carte care îi căzuse din mâini.

Hans-Olof privi în jur. Dulapuri cu documente, rafturi, cutii de corespondenţă şi două scaune goale în faţa biroului lung care despărţea încăperea.

— Unde este fata mea?

— Fata dumneavoastră? Întrebă femeia cu o privire întunecată.

— Kristina. Kristina Andersson.

— Ce este cu ea?

Vorbea neclar, ca şi cum pentru fiecare cuvânt inteligibil rostit i s-ar fi reţinut bani din salariu.

— Trebuia să mă aştepte aici!

— Aici nu aşteaptă nimeni.

O senzaţie rău prevestitoare, care în ultimele minute se localizase undeva adânc în zona stomacului, se răspândi în tot corpul şi se transformă într-o adevărată panică.

— Cum aşa, nu aşteaptă? Strigă el şi simţi că vocea îi tremura. Doar am telefonat şi v-am rugat să îi spuneţi fiicei mele că…

— Pe mine m-aţi rugat? Interveni femeia. Cu siguranţă nu pe mine. Eu am fost până acum la dentist. Îşi pipăi bărbia. Încă mai sunt sub influenţa anesteziei. Din cinci în cinci minute trebuie să mă asigur că maxilarul meu se mai află la locul lui.

Hans-Olof o privi consternat.

— Şi eu cu cine am vorbit la telefon?

— Habar nu am.

— Trebuie totuşi să ştiţi cine v-a ţinut locul!

Ea reuşise să strângă toate lucrurile şi închise geanta.

— Chestiunea asta a organizat-o doamna rector. Dar ea nu mai este aici. Profesorii sunt astăzi după-amiază la nişte cursuri de perfecţionare.

Hans-Olof simţi că îl iau căldurile.

— Nu se poate aşa ceva!

Celălalt telefon. Femeia cu care el vorbise la telefon ridicase celălalt telefon şi de el uitase complet.

Plecă fără a-i mai adresa vreo vorbă secretarei şi reveni la maşină.

Kristina putea fi acasă. Deoarece nu i se transmisese nimic, ea putea să se fi dus acasă, fără să bănuiască nimic. Da, desigur că aşa era. Poate. Aşa spera.

Se aruncă în maşină şi apăsă pe acceleraţie. O femeie, care la o sută de metri în faţă se pregătea să treacă strada cu câinele ei, făcu în grabă un pas înapoi şi trase cu putere de lesă, nu fără a-l sancţiona cu o privire urâtă când trecu prin dreptul ei.

Ii era indiferent. Nu avea decât să îl urască.

Ajuns acasă, se sperie de cât de lipsită de viaţă arăta casa. Sau doar aşa i se părea lui? Chiar şi cei câţiva mesteceni din jurul casei păreau mai golaşi decât de obicei.

Coborî. Încă mai era totul posibil. Încă totul putea fi doar o închipuire. Încă. Ezită să vâre cheia în broască, pentru că asta ar fi însemnat certitudine, dar o făcu totuşi.

Întoarse cheia, şi cu asta stabili că Kristina nu se afla în casă.

Stăpânit de o senzaţie jalnică, scoase cheia din broască şi intră. Peste tot era o tăcere de moarte – normal, dacă ea nu era acasă. De obicei, când venea acasă, funcţiona unul dintre aparatele de făcut gălăgie – instalaţia stereo, televizorul, radioul din bucătărie – şi încă cu volumul dat la maximum.

Totuşi, se duse în camera ei, unde totul era la fel de tăcut şi vraişte cum lăsase ea lucrurile de dimineaţă.