Eschbach Andreas

Mai exista o posibilitate. Parcurse lista cu numerele de telefon ale colegilor ei de clasă, se duse la telefon şi formă numărul Sylviei Wiklund, colega ei de bancă şi cea mai bună prietenă. Întrebă dacă Kristina nu era la ea.

— Nu, de ce? Răspunse aceasta.

Hans-Olof încercă să acţioneze calm, nu cu adevărat îngrijorat deoarece – spuse el – în urma modificării programului zilei, Kristina trebuia să vină acasă cât mai curând.

— Dar nu este acasă şi m-am gândit că s-ar putea să fie la tine. Din câte ştiu eu, uneori vă faceţi temele împreună, nu?

Fata chicoti, ca şi cum el ar fi pronunţat un cuvânt-cheie, care desemna nişte activităţi de care el nu trebuia să ia la cunoştinţă. Băieţi, probabil.

— Da, răspunse ea, dar nu astăzi. Astăzi nici nu avem teme.

— Ştii pe unde ar putea să fie?

— Nu, de fapt voia să se ducă direct clCciScl.

Hans-Olof trebui să se aşeze.

— Eşti sigură? Nu ar putea fi la o altă prietenă?

— Nuu… Nu cred, spuse fata nepăsătoare. Poate cel mult la Annika, dar cu ea se certase.

O sună pe mama Annikăi şi află că Kristina nu era nici acolo. Se aşeză în holul apăsător de liniştit al casei şi ore în şir privi fix în faţă. Se simţea ameţit. Nu mai ştia nimic. Ce ar trebui să facă acum?

Dar natural că ştia ce să facă. Luă telefonul cu el în camera de zi, îl puse pe măsuţa din faţa sa şi privi afară la iarba pricăjită şi la pomii veştejiţi din faţa terasei, aşteptând telefonul care trebuia să sune.

A trebuit să aştepte foarte mult timp. După-amiaza tăcută era pe trecute, umbrele mestecenilor se întindeau peste tufişurile de la marginea curţii, şi cerul se colorase deja într-un oranj-roşu atunci când sună telefonul.

— Andersson.

— Bună seara, profesore. Era aceeaşi voce, care suna de parcă posesorul ei suferea de faringită acută. Era aceeaşi engleză din topor. Astăzi era cât pe-aici să faceţi o prostie, de aceea a trebuit să acţionăm mai rapid decât intenţionam. Şi regretăm. Chiar foarte mult, dar din păcate nu ne-aţi lăsat de ales. Urmă o scurtă pauză. După cum vă puteţi închipui, acum baza noastră de negociere nu o mai reprezintă banii.

— Cum se simte fiica mea? Întrebă Hans-Olof pe un ton neutru.

Primele ore de aşteptare le petrecuse savurând cele ce avea el să le reproşeze răpitorilor Kristinei, cuvintele cu care le va exprima dispreţul lui, dar la un moment dat creierul începuse să îi funcţioneze în gol şi nu mai rămăsese nimic din mânie şi disperare, doar o oboseală nesfârşită.

Vocea căpătă o nuanţă de căldură:

— Nici o grijă, Kristina se simte bine.

— Aş vrea să vorbesc cu ea.

— Bineînţeles. Dar trebuie să vă previn că nu va trebui să încercaţi să obţineţi de la fiica dumneavoastră indicii asupra locului unde se află. Suntem oameni rezonabili, profesore Andersson. Dacă şi dumneavoastră sunteţi rezonabil, nu va exista nici o problemă.

— Am să fiu rezonabil. Daţi-mi-o!

Fără nici un comentariu, receptorul fu dat mai departe şi în momentul următor el auzi vocea tremurată, dar inconfundabilă a fiicei lui:

— Papa?

— Kristina, eu sunt. Trebuia să îi transmită sentimentul, siguranţa, că totul se va termina cu bine. Cum te simţi? Eşti bine?

— Nu ştiu… Şi ea se străduia sa nu izbucnească în plâns, asta se simţea. Îmi este teamă.

— Ţi-au făcut ceva?

— Nu, dar toţi poartă măşti şi… Şi nu pot să plec… Spun ei.

— Ştiu. Vor ca eu să fac ceva anume, şi imediat ce eu voi face acest lucru, ei te vor elibera. Desigur că voi face ceea ce vor ei, nu îţi face griji. Fii curajoasă. Totul se va termina cu bine.

Doamne, ce prostii spunea! Dar ce putea face, când doar acest subţire fir telefonic ducea la unicul lui copil, putea doar să vorbească, în loc de a-l strânge în braţe, cum ar fi trebuit!

Un uşor suspin. Lacrimi pe care trebuia să şi le reţină.

— OK, spuse ea.

Apoi dispăru şi în urechile lui răsună din nou vocea răguşită:

— Aşadar, profesore Andersson, regulile jocului sunt următoarele. Nu veţi scăpa nici un cuvânt despre chestiunea aceasta, nici poliţiei şi nici faţă de altcineva. Mâine-dimineaţă anunţaţi la şcoală că Kristina nu va veni pentru că este bolnavă, pentru a nu crea acolo suspiciuni inutile. Apoi veţi lua parte la Adunarea Nobel şi veţi vota ca doamna profesoară Sofia Hernândez Cruz să fie laureata premiului Nobel din acest an pentru medicină şi fiziologie, unica laureată, nu alături de altcineva. Asta este tot. Dacă respectaţi aceste reguli, vă veţi revedea fiica sănătoasă. Dacă nu, nu. Este limpede?

— Da, confirmă Hans-Olof Andersson. Absolut clar.

— Totdeauna mi-a făcut plăcere să am de-a face cu oameni care pricep repede, spuse necunoscutul.

În clipa următoare legătura se întrerupse. Pusese receptorul în furcă fără să mai spună un cuvânt.

CAPITOLUL 9

La început nu putuse să adoarmă în acea noapte, apoi dormi buştean şi la primii zori ai zilei se trezi într-o casă mult prea liniştită. Rămase aşa mult timp, incapabil să se mişte, privind cum cenuşiul semiîntunericului ceda în faţa culorilor palide ale dimineţii de toamnă, şi în cele din urmă coborî din pat cu senzaţia că este complet dărâmat. Îi răsuna în urechi zgomotul făcut de propriii paşi, dar reuşi să se spele, să se bărbierească, să ia micul dejun şi să îmbrace cel mai bun costum, pe care îl purta întotdeauna în această zi specială.

Dar astăzi nu mai era o zi a mândriei. Era ziua înfrângerii. Astăzi era ziua în care răul triumfa.

Înainte de a pleca, sună la şcoala Kristinei. De data aceasta se asigură că vorbea cu adevărat cu secretara şcolii, căreia îi spuse că fiica lui era bolnavă şi trebuia să nu iasă din casă câteva zile.

— Este în regulă, am notat, răspunse secretara.

Ea ştia că el era medic. Nu îi va trece prin cap să îi pună la îndoială cuvintele. Nu lăsă să se remarce nici faptul că i-ar fi dat de gândit comportarea lui de ieri.

Probabil că uitase de mult. Sau poate că nici nu observase că era panicat.

Când ajunse la sediul fundaţiei Nobel, ploua. Vremea proastă şi prezenţa oamenilor de securitate îi făceau pe ziariştii prezenţi să fie surprinzător de reţinuţi, iar Hans-Olof putu să intre în clădire fără a fi copleşit de întrebări. Cei de la televiziune abia se încălzeau. Tradiţional, pentru medicină şi fiziologie era primul asupra căruia se decidea. Văzu oameni în impermeabile care întindeau cabluri între o maşină a televiziunii şi o intrare laterală prin care se ajungea la auditoriul Wallenberg din partea din spate a clădirii. In această sală, cel mai devreme la ora 11.30 va avea loc conferinţa de presă în care comitetul Nobel făcea cunoscut numele laureatului ori laureaţilor.

Mulţi dintre ceilalţi profesori erau deja acolo, în foaier, în mici grupuri, discutau, glumeau. Lui Hans-Olof nu îi ardea de glume. Se duse tăcut la garderobă, puse pardesiul pe unul dintre umeraşele înşiruite unul după altul şi remarcă indispus urmele umede lăsate de pantofii lui pe podea, ca şi cum ar fi fost urmat de o umbră care aştepta să îl dea de gol.

Fără să fie deranjat de nimeni, ajunse la scara ce urca la balconul susţinut de coloane suple. Fereastra înaltă şi îngustă din blocuri de sticlă îşi vărsa asupra lui lumina prevestitoare de rău, în timp ce urca treptele şi se simţea vinovat. Dar pentru ce? Că doar cu mult timp înainte ca această nenorocire să se fi abătut asupra lui luase hotărârea de a vota pentru Sofia Hernândez Cruz! Faptul că i se ordona să facă acest lucru acum nu schimba cu nimic situaţia, căci nu făcea decât să îşi exprime libera lui alegere iniţială. Nu săvârşea nici o inechitate. Nu se lăsase mituit şi nici nu trăda măcar spiritul lui Alfred Nobel, pentru a-şi redobândi fiica nevătămată.

Căci despre aceasta era vorba. Despre Kristina. Ea era în pericol din cauza lui. Din vina lui trecea prin toate acestea. Cum îşi petrecuse ea oare noaptea? Cum se simţea acum? Cum va trece peste acest eveniment?

Oare răpitorii chiar nu îi făcuseră nimic? Unei fete foarte drăguţe, de 14 ani?

Dacă ar fi acţionat cu ceva mai mult cap, şi să o fi luat imediat de la şcoală…!

„Şi pe urmă? Continuă fatalistul din el. Pe urmă ei ar fi venit noaptea, ar fi pătruns în casă şi te-ar fi înfrânt sub ameninţarea armelor. Aceşti oameni, aşa cum au demonstrat-o, erau decişi să facă orice, şi nu s-ar fi dat înapoi de la nimic.”

Stătea în balcon, privind în foaier. Dispoziţia înălţătoare care pusese aici stăpânire pe el în fiecare dintre anii trecuţi nu îl mai cuprinse. Astăzi totul i se părea absurd, ca într-o piesă de teatru insignifiantă, în care era obligat să joace un rol secundar. Şi nu era aşa? O procedură de fapt profană, un ritual monoton de acordare a aproximativ şaisprezece milioane de coroane suedeze unuia ori mai multor oameni.

Bani. Oare nu banii fuseseră aceia care acordaseră de la început aureolă premiului Nobel? Banii acordaţi în primii ani reprezentaseră pentru fiecare premiat salariul pe douăzeci şi cinci de ani al unui profesor universitar – o sumă de neimaginat. Atât de inimaginabilă încât toţi se înclinaseră în faţa voinţei decedatului Nobel: Academia Suediei, parlamentul norvegian, Institutul Karolinska. Chiar şi regele Suediei se lăsase implicat în ceremonii, fără ca nimeni să îşi pună astăzi întrebarea de ce.

Bani. Trei colegi de-ai lui Hans-Olof, cu care el nu avusese niciodată de-a face, trecură pe lângă el fără să îl bage în seamă. Din câteva crâmpeie prinse din discuţia lor rezulta că aceştia vorbeau despre cursul acţiunilor şi despre performanţele înregistrate de nişte fonduri de investiţii. Se părea că pe lumea aceasta nu mai existau alte teme de dezbătut.

Se îndreptă către locurile unde din experienţă ştia că se servea cafea. Când ajunse în hol, auzi câţiva oameni discutând despre votarea ce urma pe un ton atât de plictisit, de parcă nu ar fi fost vorba despre ceva grandios, istoric, ci despre o formalitate lipsită de importanţă, absolut banală. Să se oprească? Nu. Nu ar suporta să se întâlnească cu aceşti colegi.

Deci se întoarse. Deodată avu senzaţia că de peste tot se înghesuiau către el fragmente de discuţii în care era vorba numai despre bani, afaceri, de cât costa un iaht sau o maşină, sau o casă. Privi chipurile celor din foaier şi citi pe ele doar banalitate, stupiditate, lipsa de interes pentru moştenirea ce li se încredinţase.

De ce trebuia să i se întâmple lui? De ce nu unuia dintre ceilalţi? Oricare dintre ei ar fi acceptat banii, îşi spunea el, şi nimeni nu ar fi avut de suferit.

Kristina, gândi el, am să fac ceea ce vor ei. In seara aceasta vei fi din nou acasă.

Era încă prea devreme ca să se ducă în sala unde avea loc adunarea, dar nu mai suporta să stea afară. Nu era datoria de a fi punctual, nici măcar nerăbdarea, era nevoia unui loc în care să se retragă. Prin uşa deschisă se vedea încăperea, ai cărei pereţi de un roşu-închis arătau ca rana deschisă de o operaţie proaspătă – nu era o privelişte care să îl înspăimânte pe un doctor. Hans-Olof se opri la pupitrul de la intrare şi semnă pe locul corespunzător de pe lista de prezenţă. Printr-o a doua semnătură pusă pe un formular, confirmă că era la curent cu obligaţia ca cincizeci de ani după votare să păstreze tăcerea asupra modului în care a decurs aceasta. Apoi intră, şi trăi în fine acel simţământ plăcut cu care alţii pătrund într-o biserică, dar care pentru el va rămâne pentru totdeauna legat de ştiinţele naturale. Aici intra în Olimpul lor, şi se consolă la gândul că, în ciuda tuturor celor întâmplate, mai era în stare să îl trăiască.

Centrul încăperii era ocupat de o imensă masă rotundă din lemn de cireş, special concepută pentru sala adunării, cum de altfel era conceput tot mobilierul forumului Nobel. Cu toate acestea, aici nu luau loc nici măcar jumătate dintre cei care aveau drept de vot. La masă stăteau, de regulă, cei cinci membri permanenţi ai comitetului şi cei zece membri coordonatori, unii dintre cei mai în vârstă şi mai renumiţi colegi, ca şi alţi câţiva, care din diferite motive erau mai egali decât alţii. Lideri de opinie. Leii evenimentului. Oameni cu legături influente în industrie. Conducătorii de haită existenţi în fiecare grup.

Hans-Olof nu stătuse niciodată la masa Adunării Nobel. O luă pe lângă scaunele tapiţate aşezate de-a lungul pereţilor şi citi numele scrise pe nişte cartonaşe. Pe trei dintre scaune, cineva pusese fotografiile înrămate ale celor trei profesori morţi, fiecare ornat cu câte o bandă neagră. Îşi găsi scaunul în rândul cel mai puţin atractiv, aflat sub tapiseriile de perete în alb şi negru, care împreună alcătuiau o operă de artă purtând ridul Graniţa dintre întuneric şi lumină. Pe undeva se potrivea.

Hans-Olof se aşeză şi simţi din nou acea presiune în piept ce părea că îi înconjura inima. Angină pectorală? Alfred Nobel suferise de aşa ceva în ultimii ani ai vieţii, şi – ca o ironie a istoriei universale – a trebuit să se trateze cu nitroglicerină, acea substanţă pe a cărei utilizare ca exploziv se sprijinise opera lui de întreprinzător. Abia cu câţiva ani în urmă, cei trei savanţi americani Furchgott, Ignarro şi Murad fuseseră onoraţi cu, deoarece descoperiseră că la substanţa EDRF, care asigură hormonului acetilcholina capacitatea de a dilata reţeaua sanguină, nu era vorba de nimic altceva decât de monoxid de azot, astfel explicându-se pentru prima dată în ce consta acţiunea antispasmodică a nitroglicerinei.

Hans-Olof închise ochii, simţi o sudoare rece pe frunte şi pe spate, aşteptă, şi în cele din urmă durerile încetară de la sine.

Intrau şi ceilalţi pe rând, mai puţini la început, apoi într-un aflux neîntrerupt, după care din nou mai rari. Ultimul intră în încăpere Ingmar Thunell. Un om de la pază închise uşa după el.

Preşedintele comitetului Nobel nu se aşeză.

— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, spuse el şi aruncă o privire încruntată asupra tuturor. Propun ca mai întâi să ne ridicăm şi printr-un minut de tăcere să cinstim memoria colegilor noştri, care au murit atât de neaşteptat săptămâna trecută.

Foşnete, murmure, ridicări, apoi cei patruzeci şi şapte de membri ai colegiului rămaseră în picioare, cu mâinile încrucişate pe abdomen, cu privirile plecate, şi se făcu linişte.

— Mulţumesc, spuse Thunell după o perioadă ce putea sau nu putea să fie de un minut.

Începu ritualul adunării. Membrii comitetului prezentară candidaţii desemnaţi de ei în cadru restrâns. Avură loc câteva intervenţii, printre care, ca de fiecare dată, cea a lui Knut Hultmann, profesor la facultatea de chirurgie, care în fiecare an încerca de unul singur să impună candidaţi din Africa sau Asia, pur şi simplu pentru că erau din Africa sau din Asia, un criteriu străin acestui comitet.

— Nu suntem la pentru literatură, Knut, îi reaminti şi de data aceasta Ingmar Thunell stârnind câteva zâmbete.

Hans-Olof aproape că nu mai asculta. Brusc se simţi nespus de obosit. Noaptea scurtă se făcea resimţită. Pe lângă aceasta, ieşise soarele care lumina ferestrele din faţa lui, care i se păruseră dintotdeauna nişte lăcaşuri de tragere late. Lumina îl orbea. Lăcaşurile de tragere. Aici fuseseră totdeauna meterezele, bastionul rezistenţei în faţa forţelor distrugerii, decăderii şi întunericului.

Exact acele forţe care acum erau gata să găsească un acces secret în bastion şi să îl cucerească din interior. Şi el, tocmai el era cel care le deschidea poarta cetăţii.

Tresări cu putere atunci când vecinul lui, un cercetător specializat pe cancer, Lars Bergkvist, îi atinse uşor cotul.

— Începe! Îi şopti acesta.

Da, desigur, votul. Hans-Olof se îndreptă şi inspiră adânc. Ingmar Thunell dădu citire numelor de pe lista cu propuneri şi rugă ca votarea să se facă prin ridicarea mâinilor, iar secretarul de şedinţă se pregăti să noteze voturile numărate.

— Profesor Mărio Gallo.

Favoritul. Personalitate eminentă în domeniul cercetării celulare. Un cercetător asupra căruia aproape toţi cei din sală îşi exprimaseră deja preferinţa.

Se ridicară cinci mâini rătăcite.

— Cinci voturi pentru Mărio Gallo, rezumă Thunell, ridicând din sprâncenele albe şi nu fară o urmă de surprindere în glas.

— Mărio Gallo, repetă Thunell, cinci voturi.

Actualul preşedinte era cunoscut pentru obiceiul lui, la care ţinea foarte mult, de a citi candidaţii în ordinea alfabetică a numelor, şi nu în ordinea listei cu propuneri a comitetului.

— Profesor Sofia Hernândez Cruz.

Hans-Olof Andersson ridică mâna.

Şi îşi puse în sfârşit întrebarea pe care ar fi trebuit să şi-o pună de la bun început: La ce foloseşte asta de fapt?

Era de necrezut că nu se gândise până acum la asta. Doar era la mintea cocoşului. Ce i-ar folosi cuiva, ca din tot forumul de aproape cincizeci de votanţi, să fie mituit ori şantajat numai el? Nu ar fi folosit la nimic. Pentru ceea ce avea de gând acel cineva era nevoie de mult mai multe voturi. La alegerea laureatului era suficientă majoritatea simplă, dar pentru siguranţă trebuia controlată jumătatea membrilor adunării.

Hans-Olof Andersson ridică mâna şi nu-i veni să creadă când văzu cum douăzeci şi patru de alţi membri ai adunării făcură acelaşi lucru.

Chiar şi Bosse Nordin.

CAPITOLUL 10

Ingmar Thunell privi peste toată adunarea cu sprâncenele ridicate într-un semn de adâncă mirare.

— Douăzeci şi cinci, stabili el. Ridică mâna, pentru a se scărpina cu degetul mic în frunte, la rădăcina nasului. Continuă: Luând în consideraţie că numărul nostru e mai mic decât în alte dăţi, aceasta reprezintă majoritatea absolută, dacă văd bine?

Secretarul confirmă. Thunell mai privi o dată în jur la mâinile ridicate, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă. Ridicând din umeri, concluzionă:

— In acest caz nu mai este necesară continuarea votului. Votul exprimat este, de data asta, de o claritate îmbucurătoare.

În anii trecuţi, se ajunsese de mai multe ori la egalitate de voturi pentru candidaţi diferiţi, şi hotărârea definitivă fusese luată doar după discuţii aprinse între liderii de opinii. O dată s-a întâmplat chiar ca ziariştii veniţi la conferinţa de presă să fie nevoiţi să aştepte decizia până în orele târzii ale serii.

Dintre cei care nu votaseră pentru Sofia Hernândez Cruz, câţiva priveau consternaţi.

— Asta mă surprinde, se auzi clar glasul şoptit al cuiva, şi urmă un val de murmure de nemulţumire.

Thunell îşi drese glasul, mai puţin pentru a-i reveni vocea şi mai mult pentru a restabili liniştea, şi anunţă:

— Ca urmare stabilesc că Adunarea pentru de la Institutul Karolinska a decis să acorde premiului Nobel din acest an pentru medicină şi fiziologie doamnei profesor Sofia Hernândez Cruz.

Numeroşi participanţi dădeau din cap a mirare şi nu puţini ridicau din umeri şi se încruntau.

— Oricum, de data aceasta nimeni nu va putea să spună că am fi o grămadă de macho boşorogi, opină cineva cu voce tare.

Thunell ciocăni cu capătul pixului pe mapa de birou. Avea curioasa capacitate de a produce astfel un sunet asemănător cu cel provocat de ciocănelul unui judecător.

— Şedinţa este închisă, spuse el şi adăugă cu un zâmbet strâmb: să îi comunicăm doamnei vestea cea bună.

Celebra convorbire telefonică, pe care în fiecare an, în această zi, o aşteptau oamenii pretutindeni în lume, avea loc întotdeauna imediat după şedinţa Adunării Nobel – imediat ce se lua decizia şi înainte ca presa să fie informată. De telefoanele primite din Stockholm erau legate numeroase anecdote. In ultimele decenii marea majoritate a premiilor Nobel luaseră drumul Americii, iar în SUA, la această oră, în funcţie de locul unde se afla respectivul, ori era noaptea târziu, ori era dimineaţa foarte devreme. Nu rareori la telefon răspundea soţia respectivului, cu o voce temătoare, căci soneria telefonului sunând pe la două şi jumătate noaptea este în vremuri normale mai curând ceva funest. Cuvintele magice pe care cel trezit din somn le aude apoi sunt:

— Aici este Stockholmul.

Majoritatea laureaţilor par în primul moment nu surprinşi, ci uşuraţi. Dar ulterior intră în rolul pe care sunt aşteptaţi să îl joace – cel al omului complet surprins, căruia i-a picat din cer cel mai important premiu – dar, de regulă, ei ştiau, ori cel puţin bănuiau, că erau candidaţi. Toate instituţiile premiului Nobel se străduiau să păstreze o discreţie absolută până în clipa anunţării laureatului, dar în lumea ştiinţei comunicarea este intensă. Din când în când este necesar să ceri o recomandare confidenţială de la unul dintre colegii nominalizatului, şi în asemenea situaţii deseori se dovedeşte că noţiunea de discreţie este altfel definită decât în comitetul Nobel.

Telefonul era gândit în ideea de a-i da laureatului un avantaj faţă de mass-media, de a-i da timp să se obişnuiască cu ideea că de acum aparţine Olimpului şi timp pentru a pregăti răspunsurile la întrebările ce îi vor fi puse. Convorbirea telefonică trebuia să semnifice faptul că premiul îl privea în primul rând pe laureat, şi că toate celelalte – anunţarea publică, vâlva, dezamăgirile şi duşmăniile – erau doar efecte secundare, perturbări atmosferice ca să zicem aşa. Această convorbire nu servea obţinerii acordului celui ales. Nu conta dacă laureatul era de acord sau nu cu alegerea sa. Putea fi refuzat. Unii au făcut acest lucru, ca Jean-Paul Sartre, din motive asupra cărora s-a discutat mult; de fapt refuzarea premiului Nobel i-a adus mai multă celebritate decât ar fi făcut-o acceptarea acestuia. Dar şi aceia care l-au refuzat erau trecuţi în analele laureaţilor. Nu a existat nici o scăpare de la.

Unii dintre cei sunaţi la telefon erau chiar surprinşi. Uneori deoarece erau sunaţi din greşeală. Se mai povesteşte şi acum istoria cu laureatul pentru chimie din 1979, locuitor al New Yorkului, Herbert C. Brown, al cărui număr de telefon comitetul Nobel 1-a obţinut de la informaţiile telefonice şi care s-a dovedit a fi al unui medic purtând acelaşi nume, care s-a simţit foarte onorat, dar care a trebuit să constate curând că nu el era cel în cauză. O altă poveste se întâmplase tot în ramura chimiei, când Hans-Olof era deja la institut. In 1992, s-a încercat zadarnic să se ia legătura telefonică cu proaspătul laureat Rudolph Marcus, şi atunci a fost sunat un coleg al acestuia, în speranţa că de la acesta s-ar putea afla unde se află laureatul. Colegul, un chimist cu numele de Harry B. Gray, se credea el însuşi candidat la, şi telefonul preşedintelui comitetului Nobel mai că i-a provocat bietului om un infarct.

Cel puţin în acest caz nu se va întâmpla aşa ceva, gândi posomorât Hans-Olof. Mai întâi pentru că Sofia Hernândez Cruz se afla în laboratorul ei din Elveţia, ţară aflată pe acelaşi fus orar cu Stockholm, şi cu siguranţă că stătea de mult lângă telefon.

În timp ce preşedinţii comitetului şi Adunării Nobel împreună cu alte persoane se pregăteau să treacă într-un birou alăturat pentru a telefona, Thunell îl luă de o parte pe Hans-Olof şi, ţinându-l de braţ, îi spuse încet, ca să nu fie auzit decât de el:

— Consider totul foarte neliniştitor. Sper foarte mult ca acest rezultat să nu fi fost obţinut totuşi prin mituire.

Hans-Olof înghiţi în sec.

— In orice caz nu în cazul meu, răspunse acesta, resimţind acut gustul amar al minciunii.

Thunell îl privi scrutător, dădu drumul braţului acestuia şi îl lovi pe umăr râzând cam silit:

— Ştiu, Hans-Olof. Asta o ştiu.

Apoi ieşi.

Minutele ce urmau votului, când disputele aprinse erau depăşite şi decizia definitivă şi irevocabilă fusese luată, erau în mod normal marcate de o atmosferă mai veselă, mai destinsă. De câţiva ani, discuţia telefonică putea fi auzită în sala adunării printr-o staţie de amplificare. A trăi momentul în care un savant eminent afla că i se acordase cea mai înaltă preţuire dintr-o viaţă dedicată ştiinţei reprezenta ceva foarte mişcător, te făcea fericit.

— Înseamnă mai mult decât Crăciunul, spusese odată cineva.

Astăzi nu era aşa. Sau poate că doar lui i se părea aşa?

Privi în jur şi văzu feţe nemulţumite, priviri mohorâte, buze strânse, dezinteres. Unii îşi consultau ceasurile, ca şi cum astăzi aveau de făcut lucruri mai importante decât acesta.